|
Newton era religios, dar nu chiar habotnic. El considera că nu trebuie să existe mijlocitor între Dumnezeu şi credincios, adică nu ar fi nevoie de preoţi. Acest aspect apare scris clar într-unul din manuscrisele sale, din care mai rezultă şi modul logic prin care Dumnezeu se impune ca Agent Creator al lumii fizice. El scrie: „În opoziţie faţă de pietate este ateismul în mărturisire şi idolatria în practică. Ateismul este atât de absurd şi de odios faţă de neamul omenesc, încât nu a avut niciodată mulţi profesori. Să fie o întâmplare că toate păsările, toate animalele şi toţi oamenii au partea dreaptă şi cea stângă de aceeaşi formă (cu excepţia măruntaielor lor); că au doar doi ochi şi nu mai mulţi, distribuiţi de fiecare parte a feţei; doar două urechi de fiecare parte a capului; un nas cu două orificii; şi au fie două picioare anterioare, fie două aripi, fie două braţe prinse de umeri, alături de două picioare prinse de şold şi nu mai multe? De unde se naşte această uniformitate în toate aspectele lor exterioare, dacă nu din planul şi concepţia unui Autor? Cum se întâmplă că ochii tuturor soiurilor de creaturi vii sunt transparenţi până la fund şi că sunt singurele părţi transparente ale corpului, având în exterior o piele dură şi transparentă, iar în interior umori transparente, cu lentile cristaline la mijloc şi cu o pupilă în faţa lentilelor, dar atât de bine formate şi adaptate pentru vedere, încât nici un artist nu le poate îmbunătăţi? Ştia cumva întâmplarea oarbă că există lumină, şi care este refracţia acesteia, şi cum să adapteze ochii tuturor creaturilor în modul cel mai neobişnuit pentru a se folosi de ea? Aceste consideraţii şi alte asemenea au convins şi vor convinge întotdeauna neamul omenesc să creadă în existenţa unei Fiinţe care a făcut toate lucrurile şi are toate lucrurile în puterea sa, şi de care trebuie aşadar să ne temem. […] Newton considera că în Univers ar trebui să existe şi alte civilizaţii controlate de „agenţi” ai lui Dumnezeu: „Căci în casa lui Dumnezeu (care este universul) sunt multe locuinţe şi Domnul le cârmuieşte prin agenţi care pot trece prin ceruri, de la o locuinţă la alta. Căci dacă toate locurile la care avem acces sunt pline de creaturi vii, de ce acele spaţii imense din cerurile aflate deasupra norilor nu ar putea avea locuitori?” Newton mai credea că Dumnezeu a presărat în creaţia sa anumite indicii care să-l evidenţieze, ca un fel de semnături secrete înscrise în elemente şi în alcătuirea corpurilor, dar păstrate şi în cercuri iniţiatice, ca tradiţii transmise de frăţii secrete dea lungul generaţiilor, ce merge înapoi până la revelaţia criptică din Babilon. El mai credea că prin gândire pură şi concentrare mentală enigma existenţei se poate dezvălui iniţiatului. El s-a ocupat cu aceeaşi râvnă pentru a calcula dimensiunile Templului lui Solomon, momentul venirii lui Iisus (a găsit anul 2060), dar credea şi în transmutaţia elementelor, în piatra filozofală şi în elixirul vieţii. Cred că unii i-au cumpărat manuscrisele în speranţa că vor găsi în ele secrete alchimice sau cine ştie ce direcţii de cercetare pe care Newton le-a întrezărit fără să le facă publice şi de aceea multe documente au fost trecute sub tăcere. „Mai există un argument în favoarea divinităţii pe care îl consider foarte puternic, dar până când principiile pe care este întemeiat nu vor fi mai bine primite, cred că este indicat să îl trecem sub tăcere.” E posibil că acest argument necesita susţinerea unei ipoteze, căci Newton evita să se lanseze în ipoteze, după cum scria în „Principii”: „Eu nu imaginez ipoteze. Căci orice nu se deduce din fenomene trebuie numit ipoteză; şi ipotezele, fie metafizice sau fizice, date calităţilor oculte sau mecanice, în filozofia experimentală, nu au loc.” Rusul Serghei Vavilov, care a scris o carte despre Newton, considera că toată activitatea lui ştiinţifică a fost iniţiată pe un fond religios, iar atât Principiile cât şi Optica au încheieri religioase. În principii el scrie că „Cugetările despre Dumnezeu, pe baza fenomenelor ce se produc în natură, aparţin, desigur, obiectului filozofiei naturale”. Mecanica lui Newton, devenită între timp clasică, nu poate explica în totalitate formarea sistemului solar. El probabil observase nu doar că mişcările de rotaţie ale planetelor nu au o explicaţie în teoria clasică, dar şi că anumite proporţii nu puteau fi impuse doar de întâmplare. Astfel, dacă luăm ca etalon raza orbitei lui Mercur, atunci Venus este dispusă la 2 raze ale lui Mercur, Pământul la o distanţă egală cu 3 raze mercuriene, iar Marte la 4 raze. Poate fi întâmplător acest fapt? Aceste aspecte şi altele legate de perioadele de rotaţie ale planetelor, care păstrează anumite rezonanţe numerice, l-a determinat pe Newton să concluzioneze în Principii că „Acest sistem foarte elegent al Soarelui, planetelor şi cometelor nu a putut să se nască decât din mintea şi puterea unei fiinţe prea înţelepte şi atotputernice”. Se pare că Isaac Newton a fost un fel de Eminescu al fizicii, şi mare parte din ştiinţa prezentă i se datorează lui, fiind înălţată pe fundamente inventate de el. |
Dorel BîrsanDistribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
NEWTON ERA RELIGIOS, DAR NU CHIAR HABOTNIC
În ochii lui Newton, venerarea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu era idolatrie, un act pe care îl considera păcatul fundamental.
El și-a ascuns credința atât de bine încât cercetătorii încă îi dezleagă convingerile personale. El a fost cel puțin un simpatizant socinian, deținea și citise cu atenție cel puțin opt cărți sociniene [secta protestantă antitrinitariană], posibil un arian și aproape sigur un antitrinitarian.
Studiile lui Newton despre Biblie și despre primii Părinți ai Bisericii au fost, de asemenea, remarcabile. Newton a scris lucrări de critică textuală: „O relatare istorică a două coruperi notabile ale Scripturii”, „Observații asupra profețiilor lui Daniel” și „Apocalipsa Sfântului Ioan”.
El a plasat răstignirea lui Iisus Hristos la 3 aprilie, anul 33 d.Hr., ceea ce coincide cu o dată acceptată în mod tradițional.
El credea într-o lume rațional imanentă, dar a respins hilozoismul, animismul implicit în opera lui Gottfried Wilhelm Leibniz și Baruch Spinoza.
Universul ordonat și informat dinamic putea fi înțeles și trebuia înțeles printr-o rațiune activă. În corespondența sa, el a susținut că, scriind Principia, „am avut în vedere principiile care ar putea funcționa cu privire la oamenii care cred într-o zeitate”.
El a văzut dovezi ale designului divin în sistemul lumii: „O astfel de uniformitate minunată în sistemul planetar trebuie să aibă efectul alegerii”.
Dar Newton a insistat că intervenția divină va fi în cele din urmă necesară pentru a reforma sistemul, din cauza creșterii lente a instabilităților.
Pentru aceasta, Leibniz l-a ironizat: „Dumnezeu Atotputernicul vrea să-și întoarcă ceasul din când în când: altfel ar înceta să se miște. Se pare că nu a avut suficientă previziune pentru a-l transforma într-o mișcare perpetuă”.
În ciuda rivalității sale cu Gottfried Wilhelm Leibniz, Leibniz a lăudat în continuare opera lui Newton, răspunzând la o întrebare adresată la o cină în 1701 de Sophia Charlotte, regina Prusiei, despre viziunea sa asupra lui Newton el a răspuns cu următoarele cuvinte:
“Ducând matematica de la începutul lumii până în vremea sa pe culmi inalte, ceea ce a făcut Newton, era mult mai bine.”
Mistocarul Voltaire a scris apoi în eseul său despre poezia epică (1727): „Sir Isaac Newton, plimbându-se prin grădinile sale, s-a gândit pentru prima dată la sistemul său gravitațional, văzând un măr căzând dintr-un copac.” asa a apărut povestea marului lui Newton.
În istoria calculului, controversa calculului a fost o dispută între matematicienii Isaac Newton și Gottfried Wilhelm Leibniz cu privire la cine a inventat primul calculul. Chestiunea a fost o controversă intelectuală majoră, începând în 1699 și atingând apogeul în 1712. Leibniz își publicase mai întâi lucrările despre calcul, dar susținătorii lui Newton l-au acuzat pe Leibniz că a plagiat ideile nepublicate ale lui Newton. Numai un editor kosher poate pretinde că se poate copia ceva ce n-a fost publicat. Alo Sercan…
Fiind un contestatar al crestinismului dogmatic, dar totusi un contestatar al crestinismului, Newton a fost luat in brate de evrei, ata la vremea lui cat si in posteritate, spre deosebire de Leibniz care a fost sabotat de ei pană la moarte si după.
Newton a afirmat că a început să lucreze la o formă de calcul, pe care a numit-o „Metoda fluxionilor și seriilor infinite” în 1666, la vârsta de 23 de ani, dar lucrarea nu a fost publicată decât în 1737[la 10 ani dupa moarte] ca o adnotare minoră în spatele uneia dintre lucrările sale, decenii mai târziu, un manuscris relevant al lui Newton din octombrie 1666 este publicat acum printre lucrările sale matematice.
Gottfried Leibniz a început să lucreze la varianta sa de calcul în 1674, iar în 1684 a publicat prima sa lucrare care o folosea, „Nova Methodus pro Maximis et Minimis”. L’Hôpital a publicat un text despre calculul lui Leibniz în 1696, în care a recunoscut că Principia lui Newton din 1687 era „aproape în întregime despre acest calcul”. Între timp,
Newton, deși a explicat forma sa (geometrică) de calcul în Secțiunea I a Cărții I a Principiilor din 1687, nu a explicat notația sa fluxională finală pentru calcul în format tipărit decât în 1693 parțial)și 1704 integral.
Astăzi, consensul este că Leibniz și Newton au inventat și descris independent calculul în Europa în secolul al XVII-lea, lucrările lor fiind considerate a fi mai mult decât o simplă „sinteză a unor piese de tehnică matematică anterior distincte”.
Un autor a identificat disputa ca fiind despre metode „profund diferite”:
În ciuda … punctelor de asemănare, metodele lui Newton și Leibniz]sunt profund diferite, ceea ce face ca prioritatea să fie un nonsens.— Grattan-Guinness 1997: 247
Școlile newtoniene și leibniziene aveau o metodă matematică comună. Au adoptat doi algoritmi, metoda analitică a fluxiunilor și calculul diferențial și integral, care erau traductibili unul în celălalt. —Guicciardini 2003, la pagina 250
În filosofie și teologie, Leibniz este remarcat mai ales pentru optimismul său, adică pentru concluzia sa că lumea noastră este, într-un sens calificat, cea mai bună lume posibilă pe care Dumnezeu ar fi putut-o crea, o opinie uneori criticată de alți gânditori, cum ar fi mistocarul Voltaire în nuvela sa satirică Candide.
Leibniz, împreună cu René Descartes și Baruch Spinoza, a fost unul dintre cei trei raționaliști influenți ai modernității timpurii. Filosofia sa asimilează, de asemenea, elemente ale tradiției scolastice, în special presupunerea că o anumită cunoaștere substanțială a realității poate fi obținută prin raționament pornind de la principii fundamentale sau definiții anterioare[eventual probate empiric].
Opera lui Leibniz a anticipat logica modernă și influențează încă filosofia analitică contemporană, cum ar fi utilizarea adoptată a termenului „lume posibilă” pentru a defini noțiunile modale.
Ce s-ar face Quantica fără Leibniz?