NASAMS PENTRU RUSI

ZAHĂR ȘI SCORTIȘOARĂ ȘI TOTUL ADUS DE AFARĂ
-LONDRA – orașul imperiului păcatului
De Cynthia Chung

„Iadul este un oraș ca Londra”
– Percy Bysshe Shelley

Orașul Londrei are peste 800 de ani, este probabil mai vechi decât Anglia însăși și de peste 400 de ani a fost centrul financiar al lumii.
În perioada medievală, City of London, altfel cunoscut sub numele de Square Mile sau pur și simplu City, a fost împărțit în 25 de secții antice conduse fiecare de un consilier. Acest lucru continuă și astăzi. În plus, a existat și numita City of London Corporation, sau pur și simplu Corporation, care este organismul municipal de conducere al orașului. Acest lucru continuă și astăzi.

Deși originile corporației nu pot fi datate în mod specific, deoarece nu a fost niciodată găsită o carte „supraviețuitoare” care să-și stabilească baza „legală”, aceasta și-a păstrat funcțiile până în prezent pe baza Magna Carta. Magna Carta este o carte a drepturilor agreată de regele Ioan în 1215, care afirmă că „Orașul Londrei va avea/se va bucura de libertățile sale străvechi”. Cu alte cuvinte, funcția juridică a corporației nu a fost niciodată pusă la îndoială, revizuită, reevaluată NICIODATĂ, ci mai degrabă a fost lăsată să funcționeze legal în conformitate cu „libertățile străvechi”, care este o descriere foarte vaga a funcției. Cu alte cuvinte, sunt liberi să facă ceea ce consideră de cuviință.

Și devine simai rău. Corporația nu se află de fapt sub jurisdicția guvernului britanic. Adică, guvernul britanic nu are în prezent autoritatea de a controlaa modul în care “Corporation of the City” alege să guverneze cel mai mare centru financiar din lume. Orașul are un sistem de vot separat care permite, ei bine, corporațiilor să voteze cum ar trebui să funcționeze „guvernul” lor separat. De asemenea, are propria sa forță de poliție privată și un sistem de instanțe private.

Corporația nu se limitează doar la funcționarea în interiorul orașului. City Remembrancer(amintitor), care sună mai degrabă ca o versiune deformată a fantomei trecutului Crăciunului, are rolul de a acționa ca un canal de comunicare între Corporație și Suveran (Regina, Casa Regală) și Parlament. Amintitorul acționează astfel ca un „reminder”- aducator aminte, unii ar spune chiar „executor”, a voinței Corporației.

Această funcție este ocupată de Paul Double din 2003, nu este clar cine acordă această funcție nealeasă.
Domnul Double are dreptul de a acționa ca un lobbyist oficial în Camera Comunelor și stă în dreapta scaunului Președintelui, cu scopul de a examina și influența orice legislație pe care o consideră că afectează interesele Corporației.

De asemenea, el pare să aibă dreptul de a revizui orice act legislativ în curs de redactare și poate chiar să comenteze asupra acesteia, care afectează rezultatul final. El este singura persoană nealeasă permisă să intre în Camera Comunelor.
Potrivit site-ului oficial al orașului Londra, motivul pentru care orașul are un sistem de vot separat este pentru că:
„Orașul este singura zonă din țară în care numărul de lucrători depășește semnificativ numărul rezidenților și, prin urmare, pentru a fi cu adevărat reprezentativ pentru populația sa, oferă un vot organizațiilor orașului pentru ca acestea să își spună cuvântul asupra modului în care este administrat orașul. .”

Cu toate acestea, muncitorii nu au absolut niciun cuvânt de spus. Organizațiile municipale pentru care lucrează au o anumită dimensiune a votului în funcție de numărul de lucrători pe care îi angajează, dar nu îi consultă pe acești lucrători, iar mulți dintre ei nici măcar nu știu că au loc astfel de alegeri.
Dacă simți că tocmai ai trecut prin Oglinda lui Alice si nu ești singur, dar ceea ce pare a fi un nivel absurd de nebunie este ceea ce conduce cel mai mare centru financiar din lume încă din anii 1600, sub mașinațiunile Imperiul Britanic.

Prin urmare, întrebarea este, dacă City of London și-a păstrat „libertățile antice” și și-a susținut puterea financiară globală, este Imperiul Britanic cu adevărat dispărut?

Offshore Banking: mâna invizibilă a lui Adam Smith?
Contrar credinței naive populare, imperiul pe care soarele nu apune niciodată (unii spun „pentru că Dumnezeu nu ar avea încredere în ei pe întuneric”) nu a dispărut niciodată.
După cel de-al Doilea Război Mondial, colonizarea a fost menită să fie eliminată și mulți au crezut, la fel și cu Imperiul Britanic. Țările își revendicau suveranitatea, guvernele erau înființate de către oameni, sistemul de jaf și jefuire a luat sfârșit

Este o poveste frumoasă, dar nici ca poate fi mai departe de adevăr.
În anii 1950, pentru a se „adapta” la schimbarea climatului financiar global, City of London a înființat ceea ce se numesc „jurisdicții secrete”. Acestea urmau să opereze în ultimele rămășițe ale micilor teritorii/colonii ale Marii Britanii. Din cele 14 teritorii de peste mări ale Marii Britanii, 7 sunt paradisuri fiscale de bună credință sau „jurisdicții secrete”. A fost creată și o piață financiară internațională separată pentru a facilita fluxul acestor bani offshore, piața eurodolarului.

Deoarece această piață are băncile în afara Regatului Unit și a S.U.A., acestea nu se află sub jurisdicția niciunei țări.
Până în 1997, aproape 90% din toate împrumuturile internaționale au fost făcute prin această piață.
Ceea ce este adesea înțeles greșit este că finanțele offshore ale orașului Londra nu sunt cuprinse într-un sistem de secret bancar, ci mai degrabă de trusturi. Diferența constă în faptul că un trust se joacă în cele din urmă cu conceptul de proprietate.

Ideea este ca iti predai bunurile unui administrator si in acel moment, din punct de vedere legal, acele bunuri nu mai sunt ale tale si nu esti responsabil pentru contabilizarea lor. Conexiunea dvs. la activele menționate este complet ascunsă.
În plus, în jurisdicțiile offshore ale Marii Britanii, nu există nicio calificare necesară pentru cine poate deveni trustee: oricine poate înființa un trust și oricine poate deveni trustee.

De asemenea, nu există un registru al trusturilor în aceste teritorii. Astfel, singurii care știu despre acest aranjament sunt mandatarul și colonistul.
John Christensen, un economist de investigații, estimează că acest capital care nu aparține legal nimănui ar putea ajunge la 50 de trilioane de dolari în aceste teritorii britanice. Nu numai că nu este impozitat, dar o parte semnificativă a fost furată din sectoare ale economiei reale.

Deci, cum afectează acest lucru țările „foste” colonizate?
Acolo se află problema pentru majoritatea națiunilor în curs de dezvoltare. Potrivit lui John Christensen, datoriile externe combinate ale țărilor din Africa Subsahariană au fost de 177 de miliarde de dolari în 2008. Cu toate acestea, bogăția pe care elitele acestor țări au mutat-o în larg, între 1970-2008, este estimată la 944 de miliarde de dolari, de cinci ori datoria lor externă. Acestia nu sunt doar bani murdari, sunt si bani FURATI din resursele si productivitatea acestor economii.

Astfel, așa cum afirmă Christensen, „Departe de a fi un debitor net față de lume, Africa Subsahariană este un creditor net” pentru finanțele offshore.
Pusă în acest context, așa-numita „întârziere” a Africii nu se datorează incapacității sale de a produce, ci mai degrabă faptului că a trecut si mai trece prin jefuiri neîntrerupte de când aceste regiuni au fost pentru prima dată colonizate.

Aceste țări africane trebuie apoi să împrumute bani, care le sunt oferiti din fericire la dobânzi mari și acumulează un nivel de datorie care nu ar putea fi niciodată rambursat. Aceste țări sunt astfel jefuite de două ori, fără să rămână bani de investit în viitorul lor, darămite să pună mâncare pe masă.
Paradisurile offshore sunt ceea ce face ca acest tip de activitate să fie „legală” și răspândită.

Și nu se oprește aici. La nivel mondial, se estimează că țările în curs de dezvoltare pierd 1 trilion de dolari în fiecare an în fuga de capital și evaziune fiscală. Cea mai mare parte a acestei bogății se întoarce în Marea Britanie și SUA prin aceste paradisuri offshore și permite monedelor lor să rămână puternice în timp ce monedele țărilor în curs de dezvoltare sunt menținute slabe.

Cu toate acestea, națiunile în curs de dezvoltare nu sunt singurele care au suferit din cauza acestui sistem de jaf. Înseși economiile Regatului Unit și SUA au fost, de asemenea, evidențiate. În anii 1960 și mai departe, Marea Britanie și SUA, pentru a compensa creșterea fluxului de bani din țările lor, au decis că este o idee bună să-și deschidă piețele interne pentru trilioane de dolari care trec prin paradisurile sale offshore.

Cu toate acestea, astfel de bănci nu sunt interesate să își pună banii în industrie și producție, își pun banii în speculații imobiliare, speculații financiare și comerț cu valută străină. Și astfel a rezultat financiarizarea economiilor britanice și americane, iar locurile de muncă reale provenite din economia reală au scăzut sau au dispărut.

Deși mulți economiști încearcă să susțină altfel, disperarea a dat peste cap și mișcări precum vestele galbene sunt reflectări ale adevăratelor consecințe ale acestor politici economice.
Am ajuns acum într-un punct în care fiecare țară din vestul primei lumi[lumea dezvoltata] se luptă cu o rată a șomajului mult mai mare și un nivel de trai mai scăzut decât acum 40 de ani. Odată cu creșterea sărăciei, a urmat consumul crescut de droguri, creșterea sinuciderilor și creșterea criminalității.

O economie stabilă bazată pe libertate sau sclavie?
Conform raportului Centrului European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (EMCDDA) din 2017, Regatul Unit are de departe cea mai mare rată de supradozaj de droguri din toată Europa, cu 31%, urmată de Germania cu 15%. Adică, Marea Britanie constă în 1/3 supradoze de droguri care apar în toată Europa.

Venitul mediu al familiei în Marea Britanie este în prezent de 28.400 de lire sterline. Rata sărăciei în Regatul Unit este de ~20%.
Venitul mediu al familiei a ceea ce a fost odată epicentrul industrializării mondiale, Detroit, are un venit mediu al familiei de 26.249 USD. Rata sărăciei din Detroit este de ~34,5%.

Care este solutia?
Inversați dereglementarea Big Bang a sistemului bancar din 1986 a lui Margaret Thatcher, care a distrus separarea dintre banca comercială, banca de investiții, trusturi și asigurări pentru început. O restaurare similară a Glass-Steagall în SUA ar trebui să urmeze exemplul, nu numai pentru a destrăma sistemul bancar „Prea mare pentru a eșua”, ci și pentru a restabili încă o dată autoritatea statelor naționale asupra finanțelor private.

DACĂ aceste măsuri de urgență ar fi luate înainte de prăbușirea piețelor (și se vor prăbuși), atunci revigorarea infrastructurii industriale în toate țările transatlantice poate avea loc.
Să încheiem aici ascultând cuvintele lui Clement Attlee, prim-ministrul Regatului Unit între 1945-1951:

„Am văzut din nou și din nou că există o altă putere decât cea care își are sediul la Westminster. Orașul Londrei, un termen convenabil pentru o colectie de interese financiare, este capabil să se afirme împotriva guvernului țării. Cei care controlează banii pot urma o politică în țară și în străinătate contrară celei care se hotărăște de către oameni.”

Sursa: https://www.strategic-culture.org/news/2020/03/08/sugar-and-spice-and-everything-vice-the-empires-sin-city-of-london

Traducerea CD