România a ieşit plină de aur din război. Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler
Adrian Pătruşcă
A fost un miracol economic unic printre ţările beligerante: rezervele de aur s-au dublat şi nivelul de trai a crescut. Este meritul combinaţiei de dârzenie şi abilitate a Mareşalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care i-a dat această ţară. Filosoful, sociologul, omul de litere, profesorul de Etică şi teologul Mircea Vulcănescu a fost şi un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.
Graţie inteligenţei sale, sprijinită de combinaţia de dârzenie şi abilitate cu care Mareşalul a manevrat în relaţiile cu Hitler, a reuşit performanţa uluitoare de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului. O ţară care şi-a dublat rezervele de aur (lucru nereuşit de nici un alt stat beligerant), care a reuşit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o ţară în care nu doar hrana a fost din abundenţă, dar în care a crescut şi consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupaţia sovietică.
Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, unică printre statele beligerante, explică amănunţit Mircea Vulcănescu însuşi în procesul celui de-al doilea lot al foştilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” şi de „declararea şi continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
FOTO: Mircea Vulcănescu, frumos şi elegant, în tinereţe
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepţional. Aici se găsesc explicaţiile Miracolului Economic al României, pe timp de război şi sub ocupaţia germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.
„Statul sunt eu!”
Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareşalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experţi care să propună măsuri. Deciziile şi răspunderile şi le asuma exclusiv Antonescu.
Iată ce spune Mareşalul într-o şedinţă de Consiliu din 1941: „Când veţi fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toţi. De aceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în ţara asta.” Pentru ca în şedinţa din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareşalul!”
Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte:
„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”
Rezultatele economice excepţionale ale României se datorează şi unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu străşnicie.
Iată care erau principiile colaborării industriale:
1.„Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debuşeurilor.”
2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi – pe care industria românească nu şi le poate procura din interior.”
3. „Şi numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”
4. „Nu se alienează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii.”
5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti.”
Iată şi principiile colaborării economice:
1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantităţile necesare consumului intern şi după ce se rezervă şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania.”
2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; fiecare spor de preţ dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depăşiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”
3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului; unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi mobiliare şi răscumpărări de datorii externe.”
4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”
5. „Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur şi devize libere.”
Tot Germania a fost scoasă datoare
Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 şi 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situaţie, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaţilor, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăţia” cu URSS.
Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă şi pentru produsele alimentare – trebuia să alimenteze maşina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern creşte de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.
În schimb, cresc importurile, care permit economiei româneşti să funcţioneze. Cu excepţia produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la ţesături şi pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.
Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elveţiene se înregistrează creşteri de preţuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.
Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condiţiile acestui flagrant dezechilibru între importuri şi exporturi, să iasă cu balanţa financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul preţurilor: preţurile medii ale produselor româneşti exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, preţurile produselor metalurgice şi materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat faţă de 1938. Acesteia i s-a adăugat şi jocul decontărilor şi al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două ţări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.
„Să nu ne răzbunaţi!”
Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanţă, la opt ani temniţă grea.
Excepţionala sa pledoarie se dovedeşte inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menţine pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniţă, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 şi 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniştilor, şi cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualităţii româneşti.
Cu câţiva ani în urmă, acelaşi Rege îl decora pe Vulcănescu.
FOTO: Mircea Vulcănescu şi soţia sa Margarita: o dragoste care a supravieţuit morţii filosofului
Devine deţinutul K9320 de la Aiud, „Puşcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul şi colegul său de celulă John Halmaghi povesteşte în 1977, în revista „Discursul contemporan” de la Paris: 6
„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.
«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…»”.
Se îmbolnăveşte de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”
Cum a fost pregătit Momentul Ardeal
În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reuşit să-şi răscumpere creanţe din străinătate şi să-şi procure, tot din străinătate, aur şi devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.
„Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nici o altă ţară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată”, arată Vulcănescu în faţa instanţei.
Ca urmare a acestei realităţi, prin rezervele acumulate, prin cantităţile importate de armament german importate şi netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaţilor pentru războiul dus în Vest, după 23 august.
Într-un raport realizat Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comunişti, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu -, se arată: „Convenţiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”
Însuşi Hitler i-a reproşat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuţia economică a României către Axă a fost meschină.”
În raportul unei Legaţii neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete româneşti şi citat în instanţă, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obţină de la nemţi în cursul negocierilor economice cu Germania ţine de domeniul miracolului.”
Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august şi şeful Statului Major în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:
„Campania împotriva nemţilor şi ungurilor a putut să fie dusă de ţara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noştri (…) După 23 august, ţara nu 7
a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament şi chiar din cel existent am fost nevoiţi să dăm o bună parte.”
În stenograma şedinţei Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomaţiei germane, la oferta unor compensaţii teritoriale în Răsărit.
„Aşezat de veacuri în Carpaţi, poporul român nu e un popor de stepă şi leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut şi nici azi, şi nici Mareşalul n-au renunţat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziţie ireductibilă.”
Zice autorul articolului ca „Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte:” si ne da un citat de-al lui Mircea Vulcanescu, dar din care eu trag concluzia ca Antonescu nu stia sa asculte:
„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”
Iata caracterizarea lui Antonescu facuta de Horia Sima, care era vicepresedinte al guverlului national-legionar si care a colaborat intens cu Antonescu, atat timp cat legiunea a fost la guvernare (15 septembrie 1940-21 ianuarie 1941):
„Generalul Antonescu avea cultul propriei lui personalităţi. Tot ce se întâmpla raporta la sine şi judeca în funcţie de sine. Nu suferea pe nimeni să‑i întunece autoritatea sau gloria. N‑am întâlnit în viaţa mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea şi valoarea lui. „Eu am făcut România Mare, domnule Sima şi eu voi reface‑o în vechile ei hotare!“ Pe colaboratorii săi îi aprecia după gradul de servilism şi era extrem de sensibil la laudele altora. Cu această structură sufletească bolnăvicioasă, uşor cădea victimă linguşirilor şi oamenilor fără scrupule care ştiau să‑i cultive vanitatea.
Întocmai ca regele Carol, ţelul lui era să acumuleze în propria‑i mână toate puterile statului. Ceea ce‑i era insuportabil, era să sufere vre‑o limitare în exerciţiul puterii. Înţelegerea cu Mişcarea avea pentru el o valoarea provizorie, până ce alte împrejurări îi vor permite să ajungă şi şeful legiunii. Egocentrismul său era potenţat până la a lua forme de nebunie de boala de care suferea. În perioade de criză, megalomania lui nu mai cunoştea margini. Avea gesturi necontrolate şi chiar accese de cruzime.
Ţipa la oameni, îi dădea afară, umilea şi batjocorea pe cei mai apropiaţi
colaboratori…
Medicul îl însoţea în toate călătoriile şi îi dădea injecţii… Cu mine s‑a purtat întotdeauna cuviincios, n‑a avut nicio ieşire, probabil pentru că ştia că am o forţă în spate. Bineînţeles că şi eu îl tratam cu cea mai mare atenţie, cunoscându‑i caracterul irascibil. Prin felul meu blând de a mă purta cu el, nu puţin am contribuit ca să risipesc o mulţime de neînţelegeri şi să obţin multe lucruri bune de la el.
Nici formaţia lui intelectuală nu‑l ajuta să‑şi modereze pretenţiile şi să fie obiectiv în aprecierea oamenilor şi evenimentelor. Avea o mentalitate cazonă. El credea că e suficient să dai ordine, pentru ca Statul să
funcţioneze bine, exact ca o unitatea militară… Naţiunea era o entitate
secundară pentru el, era materia socială care umplea cadrul Statului, dar fără drept de a participa la plăsmuirea lui.
Incontestabil, generalul Antonescu era un patriot, dar un
patriot care vedea patria pe linie extensivă, teritorială şi nu ca expresie a
unei naţiuni care vrea să‑şi afirme personalitatea istorică pe acest
teritoriu.“
Iata o alta fapta de-a generalului:
Horia Sima scrie într‑o lucrare de‑a lui că Ministrul Reich‑ului pentru
afacerile economice la Bucureşti, Neubacher, s‑a prezentat pe vremea guvernării legionare la ministrul de finanţe, la George Creţianu şi apoi la subsecretarul de stat de la acelaşi minister, Constantin Papanace, cu pretenţia de a devaloriza leul de la 50 lei pentru o marcă, la 60 de lei. Papanace a obiectat că această devalorizare nu era oportună, fiindcă economia ţării suferise mult după pierderile teritoriale şi nu era încă suficient consolidată. Iar Marele Reich ar fi trebuit să ajute noul aliat
să se pună pe picioare, nu să‑i îngreuneze şi mai mult situaţia. Generalul
Antonescu a aprobat atitudinea de rezistenţă a ministerului de finanţe şi a
cerut chiar să nu cedeze pretenţiilor germane. Dar, după vizita din 22‑24
noiembrie 1940 de la Berlin, Antonescu şi‑a schimbat radical poziţia şi a
acceptat devalorizarea. Într‑o discuţie ulterioară cu Horia Sima pe această
temă, generalul, privind pe pereţi, a motivat decizia prin aceea că altfel nu
obţinea creditul de 600 de milioane de mărci de la germani.
Dar prin acceptarea devalorizării, creditul se micşorase deja la 500 de milioane! Deci generalul făcuse lui Hitler un cadou de 100 de milioane de mărci din bugetul României!
Apoi, au mai fost si alti factori care au dus la evolutia pozitiva a Romaniei, nu tot ce misca in tara pe atunci, era contributia exclusiva a lui Antonescu:
Iata ce spune acelasi Horia Sima despre contributia legionara la miracolul din acea perioada:
„În trei luni şi jumătate de regim legionar s‑au
realizat mari îmbunătăţiri în administraţia publică, fapt cu atât mai vrednic
de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le‑am
moştenit de la fostul regim. Cu graniţele prăbuşite, cu o treime din teritoriul
naţional pierdut, cu sute de mii de refugiaţi, cu un an agricol sărac, guvernul
nostru, într‑un timp record, a reuşit nu numai să normalizeze situaţia
economică a ţarii, dar să şi prezinte la sfârşitul anului un bilanţ excedentar,
care întrecea toate aşteptările.
Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziţie chiar darea de seamă a Generalului Antonescu de la sfârşitul anului 1940, publicată sub numele de „Înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940“. Această declaraţie oficială nu mai lasă niciun dubiu asupra rolului fecund şi creator al legionarismului în viaţa de Stat. Vom extrage din acest document numai acele părti, vom selecţiona numai acele realizări sociale şi economice, numai acele „înfăptuiri“ în care rolul mişcării a fost determinant în progresul realizat.
I. Refacerea agricolă a ţarii.
Semănăturile de toamnă s‑au realizat pe o suprafaţă de 2.389.555 hectare, faţă de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenţa este enormă, căci înseamnă un spor de 39 la sută. Pregătirea ogoarelor pentru însămânţările
de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepţional în agricultură se datorează prefecţilor legionari şi organizaţiilor noastre, care
aveau ramificaţii până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i‑au îndemnat
şi încurajat pe ţărani să iasă la câmp cu plugurile şi să lucreze din toate
puterile pentru a nu lăsa niciun petec de pământ necultivat. Fără acest uriaş
efort de ultimă oră, ţara ar fi căzut pradă foametei în anul viitor.
II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii.
În darea de seamă a Generalului se recunoaşte că salariile muncitorilor s‑au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 şi 70 la sută. Şi această „înfăptuire“ este opera exclusivă a mişcării. Am arătat în capitolele
anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecţia muncitorimii şi cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scară de salarizare minimă pentru toate categoriile de lucrători.
III. Ajutorarea populaţiei evacuate.
Refugiaţii din Ardealul de Nord, din Bucovina de
Nord şi din Basarabia au fost sprijiniţi de Stat în două feluri: prin ajutoare
imediate, care li s‑au acordat pentru a face faţă primelor nevoi, până vor
putea sa‑şi înjghebeze o nouă existenţă şi, în continuare, prin plasarea lor în funcţii şi munci corespunzătoare ocupaţiei lor anterioare, fie la Stat fie în
întreprinderi particulare fie în agricultură. Pînă la 15 Noiembrie 1940, spune
comunicatul, au fost repartizaţi în administraţia Statului cea mai mare parte a slujbaşilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoţi, învăţători şi
funcţionari; 427 avocaţi au putut să‑şi reia activitatea în diferite barouri,
primind prime de aşezare; medicii şi farmaciştii au fost repartizaţi în noi
posturi; ţăranilor refugiaţi li s‑au pus la dispoziţie pământuri arabile din
disponibilităţile Statului; studenţii şi‑au găsit locuri în cămine, iar elevii
au fost reintegraţi în diverse licee din ţară.
Toate aceste operaţii de aşezare a sutelor de mii de refugiaţi au căzut în
sarcina miniştrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale şi al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toţi s‑au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede şi eficace toate problemele refugiaţilor.
IV. Acţiunea „Ajutorului Legionar“.
Comunicatul face cunoscut că, pentru a uşura viaţa refugiaţilor, „Ajutorul
legionar“ a înfiinţat cantine cu preţ redus pe lângă fiecare Prefectură. Dar în
afară de mesele plătite, „Ajutorul Legionar“ a distribuit 500.000 de mese
gratuite populaţiei lipsită de mijloace. Graţie mişcării legionare nu mai
existau oameni care să moară de foame în România.
V. Exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor.
Generalul pune în contul „înfăptuirilor“ guvernului şi exproprierea a
56.430 hectare, a morilor şi întreprinderilor forestiere aflate până atunci în
stăpânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreieşti se datorează iniţiativei mişcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reaşezarea populaţiei refugiate. Li s‑au dat ţăranilor pământuri arabile, iar alţi refugiaţi au fost numiţi funcţionari la morile şi întreprinderile forestiere expropriate.
VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000.
Cum de s‑a ajuns la aceste economii fabuloase într‑un timp atât de scurt?
Cum de s‑a realizat acest miracol economic? Explicaţia ne‑o dă tot comunicatul Generalului. Încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:
Septembrie 1940, s‑au încasat 3.502.400.000 lei faţă de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.
Otombrie 1940, s‑au încasat 3.874.260.000 lei faţă de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. Şi aşa mai departe, plusul de încasări menţinându‑se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într‑un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.
Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează şi severei administraţii a
banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidelă a unor miniştri conştienţi de răspunderea lor faţă de Stat.
Pentru toate aceste „înfăptuiri“, Generalul n‑a avut niciun cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire, nici când a publicat această dare de seamă şi cu atât mai puţin mai târziu, când s‑a despărţit de noi în modul odios în care a făcut‑o, atacându‑ne pe la spate. Şi‑a însuşit aceste realizări ca si cum ar fi fost opera lui exclusivă, ignorând munca şi sacrificiile mişcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie să se întrebe cum se poate ca o ţară aflată „în convulsiunile anarhiei“ sau pe „marginea prăpastiei“, după termenul predilect de mai târziu al generalului, să poată prezenta, într‑un interval atât de scurt, un bilanţ economic atât de îmbucurător? Trebuie să presupunem că colaborarea mişcării la guvernare a reprezentat un coeficient de muncă intensivă, de sacrificiu zilnic şi de patriotism curat, pentru ca sa poată face acest salt impresionant în economie. Dacă acest ritm de guvernare ar fi continuat, s‑ar fi creat din România o oază de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.
În loc de a recunoaşte şi răsplăti munca noastră dezinteresată şi rodnică pentru neam, Generalul Antonescu, după ce a ajuns
singurul stăpân al ţării, ne‑a copleşit cu cele mai infame acuzaţii, care
dovedesc josnicul său caracter. Noi am fost ca nişte soldaţi care am fost
trimişi de Şeful Statului pentru a ocupa nişte poziţii economice înaintate, cu
scopul de a feri patrimoniul naţional să nu cadă în mâna altor străini. Deşi
înzestraţi cu mijloace precare, ne‑am făcut datoria cum am putut, fiind
convinşi că Generalul Antonescu împărtăşeşte aceleaşi îngrijorări pentru soarta economiei naţionale. Nu ne puteam imagina că mai târziu, renegându‑şi propriile lui idei şi decizii, să ne dezavueze şi să ne acuze de săvârşirea unor fapte pe care el însuşi le ordonase. O asemenea mişelie era peste putinţa noastră să concepem. L‑a întrecut chiar şi pe Regele Carol, care ne era cel puţin duşman declarat.
Generalul s‑a ridicat pe mormintele noastre, ne‑a invitat să participăm la laurii victoriei într‑o guvernare comună, ne‑a solicitat ca sub patronajul său să dăm bătălia de românizare a comerţului şi industriei, pentru ca apoi să facă stânga împrejur şi să apuce un alt drum, desolidarizându‑se de noi şi de tot ce‑am făcut împreună în domeniul românizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor şi pentru a capta bunăvoinţa Germanilor, ne‑a azvârlit în rândurile celei mai josnice speţe de delicvenţi, acuzându‑ne de furturi, violenţe şi însuşiri de bunuri străine, deşi ştia prea bine că n‑au niciun fundament, cu circumstanţa agravantă că aceste presupuse „delicte“ au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorităţi de Şef de Stat.
Această conduită dementă, această lipsă elementară de omenie faţă de nişte colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofă. Au fost ofensate toate valorile morale şi politice ale naţiei noastre.“
profit de acest spatiu pentru a ura poporului roman sanatate robusta,abundenta materiala,independenta precum si relatii cordiale cu toata lumea.george
bine bine neica.atunci unde se afla acele rezerve de aur care in mod firesc apartin poporului roman?george
manhattan via moskva…