MESERIA BRĂTARĂ DE AUR

– Răpire sau extractie?

ROMA NU RĂSPLĂTEȘTE TRĂDĂTORII
José Goulão
https://strategic-culture.su/news/2026/08/18/rome-does-not-reward-traitor

Cei care cred că vor fi răsplătiți pentru trădare descoperă în cele din urmă că promisiunile Romei sunt rareori onorate.
Rețeaua de radio Cadena SER din Spania, printre alte publicații – și nu există niciun motiv evident pentru a pune la îndoială autenticitatea raportului – a dezvăluit că președintele interimar al Venezuelei, Delcy Rodríguez, le-a mulțumit personal președintelui american Donald Trump și secretarului de stat Marco Rubio pentru „sprijinul și cooperarea” pe care le-au acordat țării în timpul a ceea ce ea a descris ca fiind „momentul dificil” provocat de recentele cutremure.

Conform acestor rapoarte, Rodríguez a declarat Casei Albe într-o conversație telefonică că conduita administrației americane a demonstrat „prietenie și cooperare” inspirate de preocuparea umanitară într-un moment de urgență națională.
Cu siguranță nu există prea multe controverse în ceea ce privește faptul că acesta este un episod profund șocant – unul care iese în evidență chiar și într-o epocă în care episoadele șocante au devenit aproape rutină.

Totuși, acesta este diferit.
Ar putea reprezenta a treia mare tragedie care a lovit poporul venezuelean în istoria recentă.

Sancțiunile internaționale, impuse de-a lungul unor administrații americane succesive – de la Bill Clinton și George W. Bush la Barack Obama, Joe Biden și Donald Trump – cu acordul unei mari părți a comunității internaționale, au ipotecat trecutul și prezentul Venezuelei, aruncând în același timp o umbră lungă asupra viitorului său.

Cutremurele, la rândul lor, au amplificat dramatic efectele acestor măsuri punitive, punând prezentul și viitorul țării sub o presiune și mai mare.

Dar o declarație conciliantă – sau chiar una care se învecinează cu deferența – adresată celor doi adversari principali ai Venezuelei, care poartă o responsabilitate semnificativă pentru criza prelungită în care a fost prinsă țara, lovește ceva și mai profund. Subminează prezentul și s-ar putea dovedi în cele din urmă a fi evenimentul definitoriu care modelează un viitor și mai sumbru, în special pentru cei mai săraci și mai vulnerabili venezueleni, care constituie majoritatea covârșitoare a populației.

Este greu de crezut că un președinte care ocupă funcția doar pentru că șeful ales al țării, Nicolás Maduro, a fost “răpit” și închis în urma a ceea ce Caracas consideră o operațiune de lovitură de stat susținută de SUA, și-a propus să-i îmbuneze pe cei care au petrecut ani de zile încercând să deposedeze Venezuela de bogăția sa și să demonteze proiectul bolivarian, înlocuindu-l cu o ordine politică din nou compatibilă cu interesele coloniale occidentale.

Este la fel de dificil de acceptat că Delcy Rodríguez își exprima sincer recunoștința profundă față de cei pe care i-a considerat mult timp principalii dușmani ai țării sale, confundând ipocrizia și teatrul politic cu generozitatea.

După decenii în politică – și având toate motivele de a înțelege metodele, presiunile și violența folosite de adversarii Venezuelei – este greu de crezut că ar fi cedat brusc unei astfel de naivități, igienizând efectiv un conflict care durează de decenii în schimbul unei mâini de echipe de salvare de urgență și al unei contribuții financiare simbolice, nesemnificative în comparație cu miliardele de dolari pe care Venezuela susține că au fost smulși din națiune.

Aceste pierderi au lăsat milioane de oameni în fața sărăciei, a foametei și a bolilor. Nu din cauza presupusului „eșec al regimului”, așa cum proclamă neobosit autoproclamații gardieni ai „ordinii civilizate occidentale”, în ciuda faptului că cunosc foarte bine cauzele reale ale dificultăților țării.

Ci mai degrabă, realitatea constă într-o strategie susținută de război economic: sancțiuni menite să paralizeze economia; destabilizare politică și militară repetate; tentative succesive de lovituri de stat; campanii violente pe străzi; întreruperi de curent la nivel național; întreruperea deliberată a aprovizionării cu apă; și confiscarea rezervelor de aur venezuelene, a veniturilor din petrol și a activelor suverane deținute în străinătate.

Luate împreună, aceste măsuri formează pilonii esențiali ai unui singur obiectiv strategic: distrugerea proiectului bolivarian și eliminarea independenței naționale pe care a fost construit.

Lovitura fatală pentru poporul venezuelean

Donald Trump și secretarul său de stat, Marco Rubio, au fost mult timp adversari implacabili ai Venezuelei, ai poporului său și ai proiectului bolivarian. În ochii orașului Caracas, Rubio a devenit întruchiparea unei ostilități intransigente față de orice guvern care nu este dispus să se supună dictatelor Washingtonului.
Trump, Rubio și administrațiile care i-au precedat au fost acuzați ani de zile că au urmărit politici care vizează înlăturarea conducerii alese a Venezuelei.

În timpul președinției lui Hugo Chávez, au fost organizate tentative succesive de lovitură de stat, una dintre ele reușind pentru scurt timp să-l încarcereze pe liderul revoluționar carismatic, cu colaborarea unor sectoare ale armatei, a elitelor de afaceri și a unor figuri importante din ierarhia catolică. În cele din urmă, a fost o mobilizare extraordinară de venezueleni obișnuiți care au învins lovitura de stat și l-au repus pe Chávez în funcție.

Nu este nou nici faptul că administrațiile americane succesive – în special sub Donald Trump – au fost acuzate că au susținut operațiuni menite să-l răstoarne pe Nicolás Maduro. Caracas a denunțat în repetate rânduri comploturile de lovitură de stat, infiltrările armate și operațiunile sub acoperire, dintre care susține că le-a expus în detaliu, identificând participanții, locațiile și metodele operaționale.

Potrivit autorităților venezuelene, militarizarea apelor teritoriale ale țării sub pretextul operațiunilor antidrog – acuzații pe care Caracas le-a respins în mod constant – a creat condițiile care au culminat în cele din urmă cu “răpirea” președintelui Nicolás Maduro și a soției sale. Aceștia rămân acum închiși, supuși, în relatarea guvernului venezuelean, violenței, arbitrarului și umilinței pe care le consideră emblematice pentru sistemul penal american.

Timp de decenii, Trump, Rubio și administrațiile succesive de la Washington au lucrat pentru a submina o Venezuele independentă încă de când proiectul politic bolivarian a ajuns la putere prin alegeri democratice. Grupurile de opoziție – multe dintre ele operând din Miami – au primit sprijin politic, finanțare și organizațional, devenind actori centrali în campaniile care vizau slăbirea și destabilizarea guvernului revoluționar.

Juan Guaidó, pe care Caracas îl consideră lipsit de legitimitate democratică, a fost ridicat la statutul de „președinte interimar” al Venezuelei prin ceea ce guvernul descrie ca o lovitură de stat instituțională susținută de administrația de atunci a Columbiei. Deși Guaidó nu se supusese niciodată unui vot prezidențial național, el a fost rapid recunoscut de un număr semnificativ de guverne occidentale drept șef legitim de stat al Venezuelei.

Cu toate acestea, Venezuela a organizat mai multe alegeri la nivel național și consultări populare decât aproape orice altă țară în ultimele trei decenii. Aceste voturi au fost monitorizate de observatori internaționali, deși Caracas a susținut frecvent că misiunile independente autentice primesc mult mai puțină atenție decât acuzațiile de fraudă motivate politic, în timp ce neregulile electorale din alte părți ale regiunii sunt trecute cu vederea ori de câte ori acestea servesc la păstrarea ordinii geopolitice occidentale predominante.

Asemenea contradicții au atras rareori atenția industriei în creștere a verificatorilor de fapte. Nici nu se recunoaște adesea că mișcarea bolivariană nu a câștigat fiecare alegere sau referendum pe care l-a contestat. Dimpotrivă, a acceptat înfrângeri electorale – inclusiv referendumuri constituționale – și s-a conformat rezultatelor prin proceduri democratice.

Culminarea a ceea ce Caracas consideră a fi această lungă campanie a venit odată cu decizia Comitetului Nobel de a acorda Premiul Nobel pentru Pace Maríae Corina Machado, mentorul politic al lui Guaidó și una dintre cele mai intransigente figuri din cadrul opoziției venezuelene.

Machado a cerut în repetate rânduri, atât public, cât și în scris, intervenția militară a Statelor Unite și utilizarea forței pentru a înlătura autoritățile alese din Venezuela. Pentru susținătorii ei, aceste poziții reprezintă apărarea democrației; pentru oponenții ei, ele echivalează cu o pledoarie deschisă pentru intervenția străină și trădarea națională.

Pentru criticii deciziei, alegerea Comitetului Nobel a reprezentat unul dintre cele mai întunecate momente din istoria sa.

Și când Donald Trump însuși nu a reușit să primească premiul, Machado, într-un gest simbolic de recunoștință, i-a dedicat efectiv premiul.
Astăzi, același spirit de recunoștință pare să fi reapărut în cuvintele președintelui interimar al Venezuelei, Delcy Rodríguez – o figură politică care, până de curând, se afla la polul opus față de Machado, al cărui obiectiv declarat a fost de mult timp înfrângerea politică a proiectului bolivarian și deschiderea vastei bogății naturale a Venezuelei către interese străine.

Câteva clarificări
Operațiunea care a dus la răpirea lui Nicolás Maduro și a soției sale nu a fost o surpriză pentru o lume care s-a obișnuit din ce în ce mai mult cu excesele puterii imperiale și ale intervenției occidentale.

O mână de comando, într-un scenariu care părea mai degrabă un scenariu hollywoodian decât o operațiune din lumea reală, l-au răpit pe șeful statului unei națiuni suverane – una care nu este nici Grenada, nici o altă țară lipsită de apărare. Au făcut-o cu o eficiență remarcabilă, o circumstanță care a ridicat inevitabil întrebări legitime cu privire la loialitatea, atât instituțională, cât și patriotică, a celor care ocupă cele mai înalte niveluri ale statului bolivarian.

Transferul autorității către vicepreședinta Delcy Rodríguez părea menit să proiecteze o imagine de continuitate instituțională, sugerând că conducerea bolivariană a rezistat cu succes unei tentative externe de schimbare a regimului. Cu toate acestea, a devenit curând evident că Washingtonul – și, într-un sens mai larg, puterile occidentale aliniate cu aceasta – erau remarcabil de confortabile cu această versiune de „bolivarianism”: unul care se dovedise incapabilă să prevină răpirea propriului președinte.

În ciuda a ceea ce Caracas consideră o încălcare flagrantă a dreptului internațional – una care, în opinia sa, reflectă doctrina imperială a așa-numitei „ordini internaționale bazate pe reguli” – nu a existat nicio încercare vizibilă din partea lui Rodríguez de a aduce răpirea lui Maduro în fața Națiunilor Unite sau a oricărui organism regional care reprezintă țările din America.

De asemenea, nu a existat niciun efort semnificativ pentru a mobiliza solidaritatea națiunilor din America Latină și Caraibe – multe dintre ele știind din propria istorie că ceea ce s-a întâmplat astăzi cu Venezuela s-ar putea întâmpla într-o zi sau s-a întâmplat deja cu ele, ori de câte ori acestea contestau interesele strategice ale puterii din nord.

Prin această inacțiune, președintele interimar al Venezuelei a acordat, în termeni practici, un anumit grad de legitimitate confiscării șefului de stat ales al țării sale.

Delcy Rodríguez, ca orice observator rezonabil de bine informat, este pe deplin conștientă de faptul că „războiul împotriva drogurilor” a servit în repetate rânduri drept justificare convenabilă pentru intervențiile dirijate de Washington. Niciodată comerțul global cu opiu nu a fost mai profitabil decât în timpul celor două decenii de prezență militară a NATO în Afganistan.

„Dacă Statele Unite ar fi cu adevărat angajate în dezmembrarea celor mai mari rețele de narcotice din America, susțin criticii, atenția lor nu ar fi îndreptată spre Venezuela, ci spre Ecuador, unde acuzațiile conform cărora crima organizată atinge cele mai înalte niveluri ale puterii politice au devenit din ce în ce mai proeminente.

În ultimele luni, Washingtonul a desfășurat personal militar în Ecuador sub egida combaterii traficului de droguri. Cu toate acestea, aceste operațiuni sunt desfășurate în parteneriat cu aparatul de stat condus de președintele Daniel Noboa. La fel ca în Afganistan, susțin criticii, obiectivul declarat seamănă puțin cu realitățile strategice care stau la baza intervenției.

După ani de zile în care s-au bazat pe figuri precum María Corina Machado, Juan Guaidó și alți lideri ai opoziției denunțați de Caracas ca fiind colaboratori cu interese străine, se pare că Trump și Rubio au găsit în sfârșit o strategie mult mai eficientă: înlăturarea președintelui și decapitarea inamicului.

Washingtonul și-a atins obiectivul principal fără a dezmembra oficial sistemul bolivarian. „Boala” a fost pur și simplu excizată, în timp ce cadrul instituțional a rămas intact. Normalitatea democratică, acum recunoscută în mod convenabil de Donald Trump, ar putea continua fără inconvenientul unei lovituri de stat evidente sau al unei rupturi constituționale.”

Între timp, corporațiile energetice internaționale au început deja să se poziționeze pentru a obține acces la imensele rezerve de petrol ale Venezuelei – cele mai mari rezerve dovedite din lume – în urma uneia dintre primele decizii economice ale președintelui interimar Delcy Rodríguez: deschiderea sectorului energetic strategic al țării către privatizare. Probabil vor urma și altele.

Cuvintele de apreciere ale lui Rodríguez față de Trump și Rubio au ocupat doar câteva momente ale unei conversații telefonice, însă semnificația lor politică este imensă. Ele ilustrează întreaga arie de aplicare a ceea ce mulți venezueleni consideră a fi o strategie de succes urmărită de administrațiile americane succesive, o strategie care a beneficiat și de acordul – sau sprijinul direct – al unei mari părți a establishmentului politic european.

La fel de izbitor este ceea ce a rămas nespus.

Niciodată președintele interimar al Venezuelei nu și-a exprimat public o recunoștință comparabilă față de Cuba pentru asistența umanitară foarte reală pe care a oferit-o poporului venezuelean de-a lungul multor ani.

Puține exemple de solidaritate internațională s-au egalat cu angajamentul susținut al Cubei în domeniile sănătății, educației și serviciilor sociale. Medicii, profesorii și lucrătorii umanitari cubanezi au servit în toată Venezuela în condiții extrem de dificile. Unii și-au pierdut viața în timp ce îndeplineau aceste misiuni, victime, potrivit Havanei și Caracasului, ale unor acțiuni violente legate de grupuri susținute de Statele Unite.

Totuși, conducerea de astăzi din Caracas a rămas evident tăcută în ceea ce privește sacrificiile unei țări care a îndurat ea însăși decenii de asediu economic, izolare politică și presiune neobosită din partea acelorași centre ale puterii imperiale.

Poporul venezuelean pare acum condamnat să îndure ceea ce ar putea deveni a treia sa mare tragedie națională.

Prima a venit prin sancțiuni și campanii neobosite de destabilizare politică.

A doua, prin cutremurele devastatoare.

A treia s-ar putea dovedi și mai durabilă: întoarcerea Venezuelei la un viitor în care bogăția sa naturală este din nou însușită de interese externe, în timp ce marea majoritate a cetățenilor săi sunt împinși înapoi în sărăcia din care generații s-au chinuit să scape până când Hugo Chávez – și voința democratică a alegătorilor venezueleni – au îndrăznit să conteste puterea imperială.

Cu Chávez mort și Maduro răpit, votul venezuelean pare destinat să nu aibă o greutate mai mare decât cea a cetățenilor din atâtea democrații liberale: co … vânați de milioane, dar din ce în ce mai neputincioși în a modela viitorul politic al propriei țări.

Istoria – sau poate legenda – ne spune că asasinii liderului lusitan Viriathus, după ce l-au trădat după lungi negocieri cu ocupanții romani, s-au întors pentru a cere recompensa care le fusese promisă.
Se spune că comandantul roman ar fi răspuns:
„Roma nu recompensează trădătorii.”

Fie că sintagma își are originea în Lusitania din secolul al II-lea î.Hr. sau a intrat în istorie prin legendă, abia dacă mai contează astăzi. A devenit parte a vocabularului politic a nenumărate generații.
Poate că a ajuns acum în Venezuela.

Semințele loialității cumpărate și ale trădării politice par să fi dat roade la Caracas.
Noua conducere a țării a ales să le mulțumească celor pe care i-a denunțat cândva drept cei mai mari dușmani ai săi pentru un act de compasiune care i-a costat puțin mai mult decât un gest simbolic – poate echivalentul modern a treizeci de monede de argint.

Istoria, însă, a fost întotdeauna remarcabil de consecventă.

Cei care cred că vor fi răsplătiți pentru trădare descoperă în cele din urmă că promisiunile Romei sunt rareori onorate.