O criză artificială, la ordinul Israelului, este criza migrației care se desfășoară de joi la granițele Spaniei. Scopul planului de destabilizare israelian este de a-l submina și răsturna pe premierul Pedro Sánchez, deoarece politicianul social-democrat susține Palestina și refuză să devină un instrument supus al Israelului, așa cum au devenit aproape toți prim-miniștrii europeni.

Sánchez a fost vizat de sionism deoarece, împreună cu Africa de Sud, a adus Israelul în fața Curții Penale Internaționale sub acuzația de genocid în Gaza. Rezultatul a fost emiterea unui mandat de arestare pe numele prim-ministrului israelian. Sánchez a recunoscut statul Palestina, l-a primit pe președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, la Madrid cu onoruri de șef de stat, a ținut o conferință de presă comună cu acesta și a numit Palestina un „stat frate”. În 2025, Sánchez a interzis vânzarea de arme și importul de orice fel de bunuri din așezările evreiești ilegale. De asemenea, el a cerut în repetate rânduri UE să aplice împotriva Israelului orice sancțiuni a aplicat împotriva Rusiei, în legătură cu războiul din Ucraina.

Sánchez, un semnal de alarmă pentru Israel, Trump și extrema dreaptă

Sánchez și-a înrăutățit și mai mult poziția intrând și el în vizorul lui Trump. Declanșatorul a fost reticența Spaniei de a-și mări cheltuielile militare, așa cum cereau SUA de la toate țările NATO, astfel încât industriile americane de apărare să poată avea afaceri, iar politicienii care se alimentează de pe urma lor să poată avea venituri. Spania alocă 2,13% din PIB-ul său cheltuielilor militare, în timp ce Trump a cerut ca aceasta să plătească 5%. Drept urmare, la recentul summit al organizației de război de la Ankara, Trump s-a întrecut chiar și pe sine în bufonerie, lansând o tiradă de insulte la adresa Spaniei: „Nu vreau să am nimic de-a face cu Spania. Întrerupeți orice comerț cu Spania, chiar și călătoriile. Nici măcar nu vorbiți cu ei. Sunt oameni disperați și răi”, a spus el, determinând orice persoană serioasă să reevalueze Spania.

Sánchez a dat lecții de politică principială, fiind o excepție în social-democrația europeană de supunere față de imperialism și oportunism, mai presus de oriunde altundeva în propria țară. A fost ales lider al partidului social-democrat PSOE în 2014, dar în 2016 baronii partidului l-au obligat să demisioneze pentru că a refuzat să co-guverneze cu dreapta. În 2017, a recâștigat conducerea cu ajutorul membrilor partidului, la care a apelat invocând nevoia de democrație. În 2018, a fost ales prim-ministru bazându-se pe o majoritate restrânsă și fragilă. În 2023, a acordat amnistia celor care au participat la referendumul pentru independența catalană, închizând astfel o rană purulentă care diviza Spania, provocând în mod firesc furia dreptei.

Sánchez a reușit, de asemenea, să devină un semnal de alarmă pentru dreapta europeană după decizia sa de a legaliza 500.000 de migranți fără acte (într-o țară cu 50 de milioane de locuitori, dintr-un total de 1,2 milioane de migranți fără acte). În acest context, criza migrației părea să justifice atacurile dreptei globale împotriva sa, de la neonazistul Elon Musk, admirator al Kasidiaris, până la premierul italian neofascist Giorgia Meloni, care a cerut suspendarea participării Spaniei la Spațiul Schengen. Deși reacția lui Meloni a fost îndreptată către publicul său intern și a căutat să depășească demagogia anti-migrație a fostului general de extremă dreapta Roberto Vannacci, care își erodează încet, dar sigur propria bază de electorat, ea a reușit să transforme problema migrației spaniole într-o criză europeană.

Munca murdară împotriva lui Sánchez, la ordinul Israelului, Trump și al extremei drepte europene, a fost întreprinsă de Maroc într-un mod pe care îl cunoaște bine: folosind migranți săraci și disperați.

A făcut-o din nou în 2021, când într-o singură zi a împins 6.000 de migranți în enclava Ceuta, pentru a pedepsi Madridul pentru adoptarea unei poziții laxe față de Frontul Polisario separatist peren, care, cu sprijinul Algeriei, urmărește independența Saharei Occidentale. Spania are un motiv în plus să-i pese de Sahara Occidentală (pe care unele state africane au recunoscut-o drept Republica Arabă Sahrawi Democrată), deoarece a administrat-o până în 1975. În cele din urmă, în 2022, Spania a adoptat poziția Marocului, adică o autonomie limitată pentru Sahara Occidentală sub suveranitatea marocană, ceea ce a dus la rechemarea ambasadorului său de la Madrid de către Algeria.

Algeria, paharul care a umplut paharul

Ruptura dintre Spania și Algeria părea să se reducă cu ocazia vizitei lui Sánchez la Alger pe 20 iulie, la întoarcerea sa din New York, unde a urmărit meciul de fotbal Spania-Argentina, savurând victoria echipei sale naționale. Întâlnirea dintre prim-ministrul spaniol și conducerea politică a Algeriei a inaugurat o nouă relație între cele două țări, așa cum a spus Sánchez la propriu. Această relație se bazează în primul rând pe cooperarea economică, deoarece Spania importă 34% din importurile sale de gaze naturale sub formă lichefiată. Conducerea celor patru companii energetice spaniole (Repsol, Naturgy, Moeve, Enagas) care îl însoțesc pe Sánchez au declanșat multiple alarme la Washington, care nu ezită să poarte războaie chiar și în Ucraina și Iran pentru a obține contracte de transport de gaze naturale lichefiate pentru multinaționalele energetice americane. Și este obligată să urmărească cum Spania cumpără gaze de la concurenții săi…

Cu alte cuvinte, în spatele manierelor teatrale ale lui Trump față de Spania se află presiunea SUA asupra lui Sánchez pentru a deveni ca… Mitsotakis și a-și transforma țara într-un terminal pentru conductele de gaze americane. SUA, atât pentru a submina guvernul lui Sánchez, cât și pentru a câștiga favoarea regelui Marocului, au contestat oficial suveranitatea spaniolă asupra celor două enclave Ceuta și Melilla, situate în Africa de Nord, în interiorul granițelor Marocului, care au fost copleșite în ultimele zile de migranți marocani. În mai 2026, o comisie a Camerei Reprezentanților din SUA a caracterizat pentru prima dată cele două enclave administrate de Spania drept „teritoriu marocan care reprezintă o revendicare marocană de lungă durată”. A fost prima dată când SUA a intervenit în această problemă, alimentând un front fierbinte între două țări, desigur în beneficiul Marocului. Inutil să mai spun că, dacă SUA ar fi cu adevărat interesat de drepturile suverane și integritatea teritorială a țărilor terțe, ar fi trebuit să înceapă prin a se retrage din Guantánamo… Prin urmare, motivele lor nu au provenit din poziții de principiu și au fost în întregime egoiste.

Expulzarea Spaniei din cele două enclave fusese instigată chiar de fiul lui Netanyahu, care locuiește în Miami. Într-o postare, el a cerut arabilor și musulmanilor să recupereze posesiunile spaniole de astăzi aflate sub controlul lor! În acest fel, el construia punți de legătură cu arabii și musulmanii, manifestându-și în același timp ura față de Spania lui Sánchez. Mai presus de toate, a arătat rolul destabilizator pe care îl joacă Israelul.

Și în cazul Ceutei și Melillei, nici măcar nu este vorba despre soarta celor 170.000 de locuitori, în principal spanioli, care locuiesc în enclavele înconjurate de garduri impunătoare. Este vorba și despre soarta Strâmtorii Gibraltar, lungă de 14 kilometri, prin care trec anual 100.000 de nave. Punctele sale de control sunt trei, dintre care unul britanic, o rămășiță autentică a colonialismului (Gibraltar, din 1713), și două spaniole (un punct pe coasta africană la Ceuta și celălalt pe coasta europeană la Tarifa). Abandonarea Ceutei de către Spania și capitularea acesteia față de Marocul (subordonat israelian și american), oricât de rezonabilă ar părea chiar și ca o completare a suveranității teritoriale a Marocului, echivalează în practică cu o expansiune a imperialismului și sionismului american, care va controla acum intrarea în Mediterană dinspre Atlantic. Nu este o coincidență faptul că ambasadorul sionist la ONU a criticat Spania într-o postare, cerându-i să-și ceară scuze pentru menținerea enclavelor coloniale în Africa. Israelul, un hibrid de colonialism și imperialism creat prin epurarea etnică a palestinienilor, este deranjat de colonialism…

Marocul, chiar și cu ajutorul poliției sale, îi împingea pe migranți disperați să inunde cele două enclave spaniole, împingând Madridul să-și reconsidere păstrarea acestora și să pedepsească direct Spania pentru poziția sa de principiu față de genocidul palestinienilor. Nu este o coincidență faptul că, în aceeași zi, întreaga conducere israeliană îi oferea felicitări regelui corupt și detestat al Marocului cu ocazia celei de-a 27-a aniversări a întronării sale.

Planul Israelului a reușit: încă o țară ostilă este pusă la încercare…