Madame Clicquot
Firul de sârma din jurul dopului de șampanie se numeste agrafă.
Dar știați că lungimea acestui fir de sârmă este de 52 de centimetri?
Agrafa ține dopul bine fixat în sticla de șampanie și are lungimea jartierei de la ciorapii doamnei Clicquot – madame a glumit cu atât de multă grație și a lăsat omenirii o amintire, despre sine. Amintire despre femeia care a ramas văduvă la vârsta de doar 27 de ani, dar nu s-a lăsat învinsă.
Soțul ei a murit de febra tifoida, iar văduvioara rămânea cu o fiica micuță în brațe și cu o mostenire – niște crame și câteva beciuri adaptate, unde se păstrau vinuri și desigur șampania, de producția căreia se ocupase până atunci, soțul ei.
Era o afacere destul de periculoasă: vinul spumant si tulbure exploda atât de violent, încât doar bărbații experimentați, cu măști de fier, cutezau să coboare în depozite și pivnițe. Erau măsuri de precauție pentru a nu fi desfigurați de vreun ciob.
Dar această tânără văduvă nu s-a speriat de greutăți și nu a vândut afacerea. Dimpotrivă, a început să lucreze din toate puterile, cu dăruire și abnegatie, în memoria soțului său.
Ea și-a vândut bijuteriile, a mai cumpărat podgorii, a conceput o nouă modalitate de a limpezi vinul. Mai de toate a născocit ea și a inventat o mulțime de lucruri utile procesului de vinificație.
Ea însăși cobora în pivnițe – acum vinul se păstra în beciuri care se întindeau pe 18 kilometri, transformate din fostele cariere romane!
Greu de crezut, dar o femeie din secolul al XIX-lea a administrat toate acestea de una singură…
Dar așa era ea, această Barb-Nicole.
Șampania văduvei Clicquot se vindea deja în toată lumea.
Iar când rușii l-au învins pe Napoleon, apoi când au navalit în Franța și, cu bucurie barbară de învingători au început să jefuiască beciurile și să bea vinul, ea a spus angajaților săi, cu înțelepciune: “Să bea. Vor plăti neapărat, mai târziu!”
Și într-adevăr – cazacilor le-a plăcut atât de mult șampania, că atunci când s-au întors în Rusia, madame Clicquot a primit o comandă uriașă, pe care a onorat-o livrând imediat 10 mii de sticle, care au fost vândute Rusiei prin contract – gustul victoriei le stăruia rușilor, în amintiri!
A contat și atitudinea plină de bunăvoința a văduvei.
În urma acestor relații comerciale, văduva s-a îmbogățit considerabil.
Dar și cheltuia sume enorme pentru diferite binefaceri și alte fapte bune.
Madame Clicquot a muncit până în ultimele zile ale vieții sale și a trăit aproape 90 de ani.
Dar nu s-a mai recăsătorit. Nu a vrut. A muncit mult… poate că iubea pe cineva, dar simțea ca nu acesta îi era destinul? De ce altceva să fi făcut o asemenea glumă despre lungimea agrafei? De ce să fi sugerat un detaliu atât de intim al toaletei – o jartieră, despre care se stia că nu a avut cine să i-o dezlege…
Asta a fost prima femeie de afaceri – văduva Clicquot. O doamnă energică și curajoasă care a obținut un succes incredibil în afaceri.
Cât despre căsătorie – madame repeta mereu altă frază: „Există o singură calitate a șampaniei – cea mai înaltă! Restul este doar vin tulbure…”
La o anumita varsta este greu pentru cineva sa te banuiasca de pasiuni, chiar si o pasiune pentru Franta sau occident.
Dar la varsta asta de fapt este vorba de o nostalgie inexplicabila, jenanta si obsedanta care te paste necontenit si fara vre-o sansa de mantuire.
Am vazut un documentar pe acest subiect la TV5.
Asta mi-a amintit de istoria din Primul Razboi Mondial cind bulgarii au intrat in Bucuresti.
Nu i-a interesat nimic altceva in afara de sampania de la Capsa.
Capsa era furnizorul, in materie de sampanie, al casei imperiale ruse.
Stiu ca se zice „vin spumant” dar pe atunci asa se zicea….
Tot vestul ramane la cel sa ne raportam in spre bine, nu cum il improsca unii cu noroi ca fiind vestul imoral si corupt. Si mai ales ca este Franta care este sora noastra mai maredar si pe ea o improsca unii istorici care cica ar fi gasit documente cum ca Franta ne dorea colonia ei.