limba EBRAICĂ

Nota redacției – Mă mai mir o dată: există atâta preocupare la evrei importanți și la grupuri importante de evrei pentru tradițiile ebraice, și cu toate acestea evreii nu au fost capabili să păstreze tradiția cea mai firească pentru fiecare popor: limba națională! Misterul abandonării limbii ebraice – dacă despe abandon e vorba, nu ni l-a explicat nimic ca lumea! Să fie altceva, iar nu abandon? Să fie vorba de continuitatea vechilor evrei prin evreii de azi? Să fie nulă această continuitate?

IVRITUL O LIMBA HIBRIDA, SINTETIC MODERNIZATA
Text agregat de CD
ARAMAICA (Arāmāyā; Aramaică veche: Aramaică imperială:; scrierea pătrată a sirienei clasice: ܐܪܡܝܐ) este o limbă originară din regiunea antică a Siriei, folosită ulterior în Orientul Mijlociu antic. Face parte din grupul semitic nord-vestic al familiei de limbi afroasiatice, care include și limbile canaanite, cum ar fi ebraica, edomita, moabita și feniciana, precum și cele aleamoriților și ugaritilor. Alfabetul aramaic a fost adoptat pe scară largă pentru alte limbi și este ancestral pentru alfabetele ebraică, siriacă și arabă. De-a lungul celor aproximativ 3.100 de ani de istorie scrisă, Aramaica a servit ca limbă de administrare a imperiilor, ca limbă de cult divin și de studiu religios, și ca limbă vorbită a unui număr de popoare semitice din Orientul Apropiat.
Istoric și inițial aramaică a fost limba aramenilor, un popor semitic din regiunea dintre nordul Levantului și valea Tigrului. În jurul anului 1000 î.Hr., arameenii aveau un șir de regate în zona ce acum face parte din Siria, Iordania și marginile sudului Mesopotamiei și Anatoliei. Aramaica a devenit cunoscută sub Imperiul Neo-Asirian (911-605 î.Hr.), sub a cărui influență aramaică a devenit un limbaj de prestigiu după ce a fost adoptată ca lingua franca a imperiului, iar utilizarea sa s-a răspândit în Mesopotamia, Levantul și părți din Asia Mică. La apogeul său, variante de aramaică, care au înlocuit treptat limbile semitice anterioare, și au fost vorbite peste tot ceea ce este astăzi Irak, Siria, Liban, Palestina, Israel, Iordania, Kuweit, Arabia de Est, Bahrain, Sinai și părți din sud-estul și sudul Turciei centrale, și părți din nord-vestul Iranului.
Aramaica a fost limba lui Isus, care a vorbit dialectul galilean în timpul slujirii sale publice, precum și limba unor secțiuni mari din cărțile biblice ale lui Daniel și Ezra, și, de asemenea, una dintre limbile Talmudului.
Anumite dialecte ale aramaică sunt, de asemenea, păstrate ca limbă sacră de către anumite comunități religioase. Unul dintre aceste dialecte liturgice este Mandaic, care pe lângă faptul că este o variantă vie a aramaică este și limba liturgică a mandaeismului. Semnificativ mai răspândită este siriaca, limba liturgică a creștinismului sirian, în special Biserica Asiriană din Est, Biserica Catolică Chaldeană, Biserica Ortodoxă Siriacă, Biserica Penticostală Asiriană, Biserica Evanghelică Asiriană, Biserica Antică a Orientului, Biserica Catolică Siriacă, Biserica Maronită, și, de asemenea, confesiunile creștine Saint Thomas din India. Siriaca a fost, de asemenea, limba liturgică a mai multor credințe gnostice acum dispărute, ar fi manichéismul.
Limbile neo-aramaice sunt încă vorbite astăzi ca o primă limbă de către multe comunități de creștini siriaci, evrei (în special, evreii kurzi) și mandaeenii din Asia de Vest, cel mai numeros de către chaldeeni, Siriaci și asirieni cu un număr de vorbitori fluenti variind de la 1 milion la 2 milioane, principalele limbi dintre asirieni fiind neo-aramaice asiriene (590.000 de vorbitori), neo-aramaice chaldeane (240.000 de vorbitori) și Turoyo (100.000 de vorbitori) , împreună cu un număr de limbi mai mici strâns legate, cu nu mai mult de 5.000 până la 10.000 de vorbitori.
Grecii antici nu au folosit termenul aramaic, referindu-se la „sirieni”, un nume derivat din Asiria, biblic Ashur, Akkadian Ashuru.
• כתבי kṯāḇê, carti, the Scripturi.
Surse:
Humanism, Culture, and Language in the Near East: Studies in Honor of Georg Krotkoff. Eisenbrauns
„The last of the Aramaic speakers”. The Times of Israel
Joseph, John (2000). The Modern Assyrians of the Middle East: A History of Their Encounter with Western Christian Missions, Archaeologists, and Colonial Powers

EBRAICA – Ivrit [ivˈʁit] sau [ʕivˈɾit]) este o limbă semitică din nord-vest originară din Israel. Din punct de vedere istoric, este considerată ca fiind limba israeliților și a strămoșilor lor, deși limba nu a fost menționată cu numele de „ebraică” chiar în Tanakh. Mishnah Megillah se referă la limba ebraică ca Ashurit însemnând asirian, care este un metonim derivat din numele alfabetului.
Cuvântul modern „ebraică” este derivat din vechiul ebrau francez, prin latină, din Ἑβραῖος greacă (Hevraîos) și aramaică „ibrāy”, toate derivate în cele din urmă din ebraica biblică Ivri (în limba ebraică), unul dintre mai multe nume pentru poporul israelit (evreu și samaritean) (evrei). În mod tradițional este înțeles ca fiind un adjectiv bazat pe numele strămoșului lui Avraam, Eber, menționat în Geneza 10:21.
Enciclopedia Judaica 1971, volumul 10 paragraf 23 proclama ca evreii au inceput sa se numeasca ei insisi evrei si israeliti abia in 1860.

Cele mai vechi exemple de date paleo-ebraice scrise datează din secolul al X-lea î.Hr. Ebraica aparține ramurii semitice occidentale a familiei de limbi afroasiatice și este singura limbă canaanită încă vorbită și singurul exemplu cu adevărat de succes al unei limbi moarte reînviate.
Ebraica a încetat să mai fie o limbă vorbită de zi cu zi undeva între 200 și 400 e.n., în scădere ca urmare a revoltei Bar Kokhba. Aramaică și, într-o măsură mai mică, greaca erau deja utilizate ca limbi internaționale, în special în rândul elitelor și imigranților. Ebraica a supraviețuit în perioada medievală ca limbă a liturghiei evreiești, a literaturii rabinice, a comerțului și poeziei intra-evreiești.
Odată cu apariția conștiinței naționale în rândul evreilor în secolul al XIX-lea, de fapt cand Rothschildzii au inceput sa sustina comunitatile evreiesti, a fost reînviată ca limbă vorbită și literară, devenind limba principală a Yishuv și, ulterior, a statului Israel. Potrivit Ethnologue, în 1998, ebraica a fost limba a cinci milioane de oameni din întreaga lume. După Israel, Statele Unite au a doua cea mai mare populație de limbă ebraică, cu aproximativ 220.000 de vorbitori fluenti, majoritatea din Israel.
Ebraica modernă este limba oficială a statului Israel, în timp ce ebraica premodernă este folosită pentru rugăciune sau studiu în comunitățile evreiești din întreaga lume de astăzi. Dialectul samaritean este, de asemenea, limba liturgică a samaritenilor, în timp ce ebraica modernă sau araba este limba lor vernaculară. Ca limbă străină, ea este studiată mai ales de evrei și studenți ai iudaismului și Israelului și de arheologi și lingviști specializați în Orientul Mijlociu și civilizațiile sale, precum și de teologi în seminarii creștine.
Aproape toată Biblia ebraică este scrisă în ebraică biblică, cu o mare parte din forma sa actuală în dialectul despre care cercetătorii cred că a înflorit în jurul secolului al VI-lea î.Hr., în jurul timpului captivității babiloniene. Din acest motiv, ebraica a fost menționată de evrei ca Lashon Hakodesh (לשון הקודש), „limba sfântă” sau „limba sfințeniei”, din cele mai vechi timpuri. Mishnah Megillah se referă la limba ebraică ca „Ashurit”. Joel Manuel Hoffman afirmă: „Cu toate acestea, Megillah a 17-a (din nou în ebraică) se referă la un „străin care a auzit Megillah în Ashurit.” Aici se pare că Ashurit se referă la limba ebraică, în special în lumina punctului de trecere, care este că străinul care aude Megillah în Ashurit și-a îndeplinit obligația sfântă de a auzi Megillah, după ce a auzit-o într-o limbă sfântă.”
În timpul captivității babiloniene, mulți israeliți au învățat limba aramaică, limba semitică strâns legată de cuceritorii lor. Astfel, pentru o perioadă semnificativă, elita evreiască a fost influențată de aramaică.
După ce Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul, a permis poporului evreu să se întoarcă din captivitate. Ca rezultat,[sinteză necorespunzătoare?] o versiune locală de aramaică a ajuns să fie vorbită în Israel alături de ebraică. La începutul Erei Comune, aramaica a fost limba colocvială primară a evreilor samari, babilonieni și galileeni, iar evreii occidentali și intelectuali vorbeau greacă, dar o formă de așa-numită ebraică rabinică a continuat să fie folosită ca limbă vernaculară în Iudeea până când a fost strămutată de aramaică, probabil în secolul al III-lea e.n. Anumite clase sadducee, farisee, scribe, pustnici, zeloti și preoti au menținut cu insistență vorbirea ebraicei, iar toți evreii și-au menținut identitatea cu cântece ebraice și citate simple din texte ebraice.
Termenul „ebraică mishnaică” se referă, în general, la dialectele ebraice găsite în scierile dinTalmud.
Cu toate acestea, ebraica a supraviețuit ca limbă liturgică și literară sub forma ebraicei amoraice ulterioare, care apare uneori în textul Gemara , sectiunea tarzie a Talmudului.
Renașterea limbii ebraice ca limbă maternă a fost inițiată la sfârșitul secolului al XIX-lea de eforturile lui Eliezer Ben-Yehuda, care s-a alăturat mișcării naționale evreiești și în 1881 a emigrat în Palestina, pe atunci parte a Imperiului Otoman. Motivat de idealurile înconjurătoare de renovare și respingere a stilului de viață „shtetl” al diasporei, Ben-Yehuda și-a propus să dezvolte instrumente pentru transformarea limbii literare și liturgice în limbajul vorbit de zi cu zi. Cu toate acestea, ebraica sa a urmat norme care au fost înlocuite în Europa de Est de gramatică diferita și stil, ca în scrierile unor oameni ca Ahad Ha’am și altele.
O limbă modernă construită, cu un vocabular cu adevărat semitic și aspect scris ce aduce a fonologie europeană, urma să-și ia locul printre limbile actuale ale națiunilor.
Ebraica standard, dezvoltată de Eliezer Ben-Yehuda, s-a bazat pe ortografia mishnaică și pronunția ebraică sefarda. Cu toate acestea, primii vorbitori de ebraică modernă au avut idiș ca limbă maternă și au introdus adesea expresii din idiș și fono-semantice ale cuvintelor internaționale.
În ciuda utilizării pronunției ebraice sefardice ca bază principală, ebraica israeliană modernă s-a adaptat si la fonologia ebraică Ashkenazi.
Gramatica ebraică este parțial analitică, exprimând forme precum dative, ablative și acuzative folosind particule prepoziționale, mai degrabă decât cazuri gramaticale. Cu toate acestea, inflexiunea joacă un rol decisiv în formarea verbelor și substantivelor. De exemplu, substantivele au o stare de construcție, numită „smikhut”, pentru a desemna relația dintre „apartenența la”: acesta este inversul cazului genitiv al mai multor limbi inflectate. Cuvintele în smikhut sunt adesea combinate cu cratime. În vorbirea modernă, utilizarea construcției este uneori interschimbabilă cu prepoziția „shel”, care înseamnă „de”.
Ebraica modernă este scrisă de la dreapta la stânga folosind alfabetul ebraic, care este un abrejad „impur”, sau un script doar pentru consoane, de 22 de litere. Alfabetul paleo-ebraic antic este similar cu cele folosite pentru canaanita și feniciana. Scripturile moderne se bazează pe forma de scrisoare „pătrată”, cunoscută sub numele de Ashurit (asiriană), care a fost dezvoltată din scrierea aramaică.
Un script ebraic cursiv este folosit în scrisul de mână: literele tind să fie mai circulare în formă atunci când sunt scrise cu cursiv, și uneori variază semnificativ față de echivalentele lor imprimate. Versiunea medievală a scenariului cursiv formează baza unui alt stil, cunoscut sub numele de script-ul Rashi. Atunci când este necesar, vocalele sunt indicate prin semne diacritice deasupra sau dedesubtul literei reprezentând debutul silabic sau prin utilizarea matres lectionis, care sunt litere consonante utilizate ca vocale. Alte diacritice sunt utilizate pentru a indica variații în pronunția consoanelor și, în unele contexte, pentru a indica punctuația, accentuarea și predarea muzicală a textelor biblice.
Surse:
A History of the Hebrew Language. Translated by Elwolde, John. Cambridge University Press.
Saving Languages: An Introduction to Language Revitalization. United Kingdom: Cambridge University Press.
27% of Israelis struggle with Hebrew – Israel News, Ynetnews”. Ynetnews.com.
The Encyclopedia Judaica 1971, Volume 10