CD
1.278 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
.
.
CĂMĂTARII DE BANI ȘI ASASINATELE ÎN ISTORIE
De Mujahid Kamran
„Faptele mortale dezvăluite aici mă fac să mă întreb că acest monstru, camata, nu a devorat incă întreaga rasă umană…” ~ Napoleon Bonaparte
„Banca Centrală este o instituție cu cea mai mortală ostilitate existentă împotriva principiilor și formei Constituției noastre… Eu cred că instituțiile bancare sunt mai periculoase pentru libertățile noastre decât armatele permanente. Deja au ridicat o aristocrație cu bani care a pus guvernul la sfidare.
Puterea de emitere ar trebui luată de la bănci și restituită oamenilor cărora le aparține în mod corespunzător. Dacă poporul american permite vreodată băncilor să controleze emiterea monedei lor, mai întâi prin inflație și apoi prin deflație, băncile și corporațiile care cresc în jurul lor vor priva oamenii de proprietatea lor până când copiii lor se vor trezi fără adăpost pe continent. pe care le-au ocupat părinții lor”. ~ Thomas Jefferson
Unele dintre cele mai importante asasinate din istoria omenirii au fost comise atunci când liderii au devenit o amenințare pentru cămătarii cămătători și au pus capăt, sau au amenințat cu încetarea cămătății. Familiile bancare internaționale ale vremurilor moderne sunt adevărații moștenitori ai împrumutatorilor de bani din vremuri străvechi. Adevăratul motiv pentru care aceste asasinate sunt ascunse în discursul istoric standard constă în faptul că tot discursul istoric modern este controlat de aceste familii de bănci.
Datorită efectelor sale devastatoare asupra societății, rezultate din concentrarea bogăției în câteva mâini, cămătăria a fost strict interzisă atât în islam, cât și în creștinism.
Primul asasinat celebru este cel al lui Iulius Caesar (100-44 î.Hr.). A fost ucis la vârsta de 55 de ani într-o crimă dramatică care a avut loc în Senatul Roman. Dacă te uiți la explicațiile standard ale asasinarii sale, vei descoperi că a fost ucis din cauza fricii că s-ar putea încorona rege al Romei sau pentru că nu a respectat Senatul etc. Dar adevăratul motiv este ascuns și nu este menționat niciodată în istoric „standard”.
Într-o carte mică „A History of Central Banking and Enslavement of Mankind”, publicată în 2014, Stephen Mitford Goodson, care a lucrat pentru South African Reserve Bank, a dezvăluit adevăratul motiv din spatele asasinarii lui Iulius Caesar. De altfel, Mitford, care a condus Partidul pentru abolirea impozitului pe venit și cămătărie din Africa de Sud, a murit în mod misterios în 2018, la vârsta de 70 de ani. Se bănuiește cu tărie că și el a fost asasinat pentru că a demascat bancherii și pentru lupta sa împotriva cămătării și impozitului pe venit.
Inițial, romanii foloseau un sistem de troc, în care erau angajate vitele. Odată cu trecerea timpului, romanii au trecut la bucăți neregulate de cupru sau bronz ca bani. Aceste bulgări, cunoscute sub numele de aes rude (metal aspru) au fost cântărite pentru fiecare tranzacție. Pe măsură ce Roma s-a îmbogățit și comerțul și comerțul au crescut, Trezoreria Romană a început să emită metal ștanțat (aes signatum), inițial sub formă de lingouri cântărind 3,5 lire fiecare și care purtau imagini cu animale, precum o vacă, un elefant, un vultur, etc.
Aceste lingouri ştampilate, iniţial din cupru, iar ulterior din bronz, au avut sprijinul statului.
În 289 î.Hr., în locul acestor lingouri de 3,5 lire s-au introdus monede de bronz în formă de disc mult mai ușoare, iar valoarea lor a fost menționată pe ele. Este important ca valoarea acestor discoide să nu se bazeze pe conținutul metalic, ci pe lege – valoarea a fost ceea ce statul a declarat sau ștampilat pe ele.
În acest sens, aceste monede erau bani fiat – valoarea lor nu se baza pe conținutul metalic real, ci pe ceea ce statul a gravat pe acestea. În cuvintele lui Goodson: „În timp ce banii fiat sunt mult criticați în unele părți, … nu este nimic în neregulă cu ei, atâta timp cât sunt emiși de guvern, nu de bancherii privați și sunt protejați cu grijă împotriva falsificatorilor”. Ne putem aminti că, în cartea sa profundă Arth Shastar, Kotlia Chankia a dedicat multe pagini despre cum să se ocupe de falsificatorii!
În general, conducătorii romani erau frugali și onești. A existat o inflație zero, deoarece mijloacele de schimb erau strict reglementate. Dar o dezvoltare profund semnificativă a avut loc în anul 227 î.Hr. care a distrus sistemul monetar tradițional și a corupt conducerea. În acest an aristocrația romană, elita patriciană, a obținut puterea de a bate monede de argint. Puterea de a bate bani romani a trecut în mâinile private în acest an.
Elita patriciană romană este adevăratul precursor al familiilor bancare internaționale de astăzi, care, printre altele, dețin Rezerva Federală a SUA și au puterea de a tipări dolari și de a-i împrumuta guvernului SUA cu dobândă!
Un exemplu cel mai tulburător de bani fiat privat este cazul unui patrician care a intrat în „Templul lui Juno Moneta (de unde provine cuvântul bani) și a convertit un sac plin cu denari de argint la cinci ori valoarea sa inițială prin simplul expedient. de a ștanta o nouă valoare pe monede.” Astfel, printr-o tactică atât de frauduloasă, și-a mărit averea de cinci ori!
Deoarece în Italia nu exista aproape deloc argint, armatele romane au trebuit să se extindă pentru a cuceri teritorii de unde se putea obține argint! Ca urmare, țăranii romani au trebuit să fie introduși în armată. Pentru a gestiona fermele, care cădeau într-o stare săracă, trebuia importată forță de muncă sclavă din Africa. Productia de malai a scazut si a trebuit sa fie importat grau din Africa de Nord.
Toate acestea au fost o consecință majoră a deciziei de a bate monede de argint în mod privat. În mod oarecum analog, astăzi, SUA, cu petrodolarul său, poartă războaie în străinătate pentru resursele de petrol și gaze.
Deprivarea economică, în special în rândul sclavilor din Africa, a provocat multă nemulțumire.
În cele din urmă, în 326 î.Hr., robia datoriei a fost abolită. În acest sistem, o persoană care a luat un împrumut și-ar putea gaja serviciile ca garanție pentru împrumut. În caz de neplată a împrumutului, datoria trebuia achitată. Cu toate acestea, odată cu introducerea banilor bătuți în mod privat, cămăta a câștigat teren.
Primii evrei au ajuns la Roma în anul 161 î.Hr. Erau în mare parte meșteșugari, vânzători ambulanți și vânzători. În calitatea lor de negustori, ei s-au angajat și în împrumuturi de bani – cămătărie. În 139 î.Hr., acei evrei care nu erau cetățeni romani, au fost expulzați pentru prozelitism, dar în curând s-au întors.
Iulius Cezar s-a născut într-o familie aristocratică în anul 100 î.Hr. A practicat pentru scurt timp ca avocat înainte de a deveni un comandant militar strălucit. În anul 48 î.Hr. l-a învins pe Pompei cel Mare și a devenit stăpânul incontestabil al Romei. Goodson scrie: „La întoarcerea sa în Italia în septembrie 45 î.Hr., Cezar a găsit străzile și orașele aglomerate de oameni fără adăpost, care fuseseră forțați să părăsească pământul de cămătari. 30.000 de oameni trebuiau hrăniți zilnic la grânarul public.
Camăta era înfloritoare cu consecințe dezastruoase. Principalii cămătători, dintre care mulți erau evrei, percepeau dobânzi de până la 48%.” Se poate observa că evreii nu practică cămătă între ei – religia lor le permite să acorde împrumuturi cu cămătăt doar ne-evreilor.
În cartea sa din 2011 „Schițe din istoria romană” T.E. Watson scrie: „El [Iulius Caesar] a recunoscut adevărul profund că banii sunt un agent național, creat prin lege pentru un scop național și că nicio clasă de oameni nu ar trebui să-i rețină de la circulație, astfel încât să provoace panică, pentru ca speculatorii să poată avansa ratele dobânzilor sau ar putea cumpăra proprietăți la prețuri ruinatoare după o asemenea panică.” Iulius Cezar a efectuat reforme sociale și monetare. S-au oferit locuințe gratuite pentru 80.000 de familii sărace, plata soldaților a fost majorată de la 123 la 225 de denari, rambursarea proprietății s-a făcut la evaluări mult mai mici care au fost ținute înainte de războiul civil din 49-45 î.Hr. și așa mai departe.
Reformele monetare pe care le-a efectuat Iulius Caesar au dus la uciderea acestuia. El a luat puterea de a emite bani înapoi de la patricieni și i-a dat-o statului. Aceasta a fost o lovitură grea pentru cei care puteau bate bani, literal și metaforic, și aveau bogăție stând inactiv și doar împrumutând bani cu dobândă mare.
De asemenea, i-a forțat pe patricieni să-și investească banii în loc să-i tezaurizeze. În locul monedelor de argint au fost emise monede de metal ieftine. În plus, s-a decretat că:
a) dobânda nu putea fi percepută cu mai mult de 1% pe lună,
b) dobânda nu putea fi percepută la dobândă și
c) dobânda totală percepută nu ar putea depăși niciodată capitalul împrumutat.
Aceste măsuri au redus drastic câștigurile patricienilor care nu lucrau și doar băteau și împrumutau bani cu cămătărie și strângeau bogății și puteri nelimitate.
Goodson scrie: „Aceste măsuri i-au înfuriat pe aristocrați și plutocrații al căror „mod de trai” era acum sever restricționat. Prin urmare, au conspirat să-l ucidă pe Cezar, eroul poporului.
În acea dimineață fatidică a zilei de 15 martie 44 î.Hr., la numai patru ani după preluarea puterii, a ajuns neînarmat la clădirea Senatului, după ce și-a demis garda militară, care anterior fusese o prezență constantă. Înconjurat de 60 de conspiratori, a fost înjunghiat până la moarte și a primit 23 de răni.”
A lua în considerare istoria Marii Britanii în acest context ar necesita un discurs oarecum lung. Cu toate acestea, se știe că odată cu înființarea Băncii Angliei în 1696, strângerea familiilor internaționale de bănci evreiesti asupra Angliei a devenit mult mai strânsă. S-au luptat și au intrigat timp de aproape un secol pentru a obține controlul asupra Marii Britanii.
Războiul împotriva lui Napoleon a avut foarte mult de-a face cu opiniile lui Napoleon împotriva cămătăriei. În prefața traducerii în engleză din 1999, de James Gibb Stuart („Napoleon și Islamul”), a cărții franceze a lui Christian Cherfils din 1914, scriitorul englez David Musa Pidcock afirmă: „Cred că a fost Lord Acton, puțin mai târziu în al XIX-lea, care a susținut punctul de vedere al lui Napoleon – împreună cu cel al lui David Ricardo și Abraham Lincoln – că lumea nu va fi liberă de război până când tabelele schimbatorilor de bani nu vor fi răsturnate odată pentru totdeauna.”
Pidcock subliniază, de asemenea, că Wellington „a fost un instrument al familiei Rothschild”.
Este important de subliniat că războiul purtat împotriva Franței de către Anglia a durat între 1792-1815. În paralel, Anglia a purtat un război împotriva Americii între 1812-14. Ambele războaie au fost instigate de Rothschild. Războiul împotriva Americii a fost instigat deoarece SUA au refuzat să reînnoiască statutul Bank of America controlat de Rothschild, care a fost banca centrală a SUA între 1791-1811.
În cuvintele lui Goodson, „prim-ministrul britanic Spencer Perceval (1809-1812) a încercat să oprească acest război complet zadarnic, dar a fost asasinat la 11 mai 1812, în holul Camerei Comunelor de către John Bellingham, un radical politic. , care fusese trimis de Rothschild.” Perceval cunoștea foarte bine complexitățile înaltei finanțe, deoarece fusese cancelar al Fiscului, birou în care a fost numit la 28 martie 1807.
Campania franceză în Egipt și Siria a avut loc sub Napoleon Bonaparte, care a petrecut trei ani și două luni în regiune (1 iulie 1798 – 2 septembrie 1801). Christian Cherfils scrie: „Chiar înainte de a părăsi Franța, Bonaparte hotărâse să studieze Coranul. Sub titlul semnificativ de Politică și Morală, el le ordonase să obțină pentru Biblioteca lui de Tabără militara, copii ale Vechiului și Noului Testament, Coranul, Vedele, Mitologia și Esprit de Lois bt Montesquieu.”
În Egipt, Napoleon a interacționat cu savanții țării, în special cu ulema din Al Azhar. El a fost atât de profund influențat de Coran încât i-a scris lui șeicul El Mesiri pe 26 august 1798: „Sper că timpul nu va trece mult până când voi putea reuni toți oamenii cu înțelepciune din această țară și să stabilesc un regim echilibrat, întemeiat pe principiile Coranului, care sunt singurele adevăruri și singurele care pot aduce fericire omului.”
Un document din biroul Comandantului din 16 august 1799 consemnează marele fast cu care a fost sărbătorită ziua de naștere a Profetului. „Nimic atât de splendid nu a fost văzut în memoria omului”, consemnează documentul. Se precizează: „Toate unitățile armatei din Cairo, luminate de o mulțime de torțe, au făcut o vizită la șeicul El-Bekry unde a luat masa comandantul șef [Napoleon], împreună cu Moustafa-Pacha și toți ofițerii principali. luati prizonier în bătălia de la Aboukir. Comandantul-șef a fost prezent la lecturile care s-au făcut din diferite poezii arabe în cinstea Profetului recitate lui, după care, înconjurat de marii șeici, a poruncit rugăciuni și a făcut să i se recite genealogia Profetului.”
Având în vedere cele de mai sus, este aproape sigur că interdicția de cămătărie impusă de Coran trebuie să fi fost în cunoștința lui. Când a devenit prim consul la 9 noiembrie 1799, prima acțiune a lui Napoleon a fost înființarea Bancque de France la 18 ianuarie 1800.
A fost înființată ca societate pe acțiuni și și-a început activitatea, aproape o lună mai târziu, pe 20 februarie. Goodson scrie: „Această bancă a înlocuit cele 15 case bancare private, în principal evreiești, care au fost profund implicate în evenimentele care au condus la Revoluția Franceză din 1789-1799.
Aceste bănci aplicaseră dobânzi rapace la împrumuturile acordate coroanei franceze, în măsura în care, înainte de 1789, aceasta aloca peste 50% din cheltuielile bugetare cu dobânzi.”
La 14 aprilie 1803 a abolit dreptul a două bănci rivale de a emite monedă. Acestea au fost Caisse d’Escompte de Commerce și Comptoir Commercial. El a subliniat că o bancă emitentă de monedă unică „poate fi urmărită mai ușor decât mai multe preocupări – atât de guvern, cât și de public”.
Acest pas trebuie să-i fi deranjat și înfuriat profund pe Rothschild și pe familiile lor bancare înrudite.
Prin urmare, o coaliție de forțe formată din Austria, Prusia, Rusia, Spania și Suedia, finanțate în valoare de 100 de milioane de lire sterline de către Rothschild, a declarat război Franței.
Coaliția avea 600.000 de soldați, iar Napoleon avea mai puțin de o treime din acest număr. În mod normal, el ar fi fost obligat să împrumute bani de la bancheri pentru efortul de război. Dar, pe 20 decembrie 1803, Napoleon a vândut Louisiana SUA pentru 3 milioane de lire sterline și i-a surprins astfel pe bancheri.
Este extrem de important de menționat că „Napoleon era atât de suspicios și neîncrezător față de bancheri, încât a supravegheat personal operațiunile Trezoreriei, ca să nu se scurgă secretele politicii sale monetare și să fie exploatate de speculanti. El a fost astfel propriul bancher, care controla atât crearea, cât și distribuirea banilor și a creditului, spre supărarea bancherilor internaționali, în special a familiei Rothschill, care erau practic excluși de la operarea pe piețele continentale.”
Până în 1806, capitalul băncii a crescut la 90 de milioane de franci, iar francul era cea mai stabilă monedă din Europa. O astfel de situație nu era acceptabilă pentru Rothschild. Prin urmare, după un scurt interludiu de pace, un nou război a izbucnit în 1806. Lui Napoleon nu i s-a permis să se odihnească în pace, iar resursele sale au trebuit să fie consumate în războaie inutile provocate de Rothschild.
A fost obligat să intre în război cu Rusia. Retragerea sa de iarnă a devenit un dezastru și i-a slăbit puterea considerabil. În cele din urmă, în 1815, Napoleon a fost învins la Waterloo. El lupta împotriva unei coaliții formată din Austria, Prusia și Marea Britanie, cărora li se împrumutase 10 milioane de lire de către Rothschild pentru ultimul război.
S-a stabilit acum că Napoleon a fost otrăvit la Sfânta Elena, unde fusese închis. Acest lucru a fost stabilit de Ben Weider și Sten Forshufvud, a căror carte despre asasinarea lui Napoleon a fost tradusă în 28 de limbi și vândută în peste un milion de exemplare. Napoleon avea doar 51 de ani când a murit prin otrăvire cu arsenic la 5 mai 1821.
Așa cum scria Ben Weider în articolul său „Asasinarea lui Napoleon” (poate fi accesat pe web): „Știi, oamenii mă întreabă adesea cum poti fii atât de sigur că Napoleon a fost otrăvit. La urma urmei, este mort de 176 de ani. Răspunsul este relativ ușor. Opt martori oculari mi-au spus acest lucru (prin cărțile lor), iar informațiile pe care le-au furnizat au fost confirmate prin știința nucleară.
Acești martori oculari au luat legătura cu Napoleon în mod regulat și au raportat ceea ce au văzut în jurnalele lor pe care le-au publicat odată ce s-au întors acasă după moartea lui Napoleon.”
Nivelurile de arsenic din părul lui Napoleon, care a fost testat la Laboratorul de Cercetare Nucleară Harwell din Londra, a confirmat că acesta a fost într-adevăr otrăvit.
Rezultatele au fost confirmate și de FBI. Istoricii curții au răspândit minciuna că Napoleon a murit de cancer. Weider întreabă: „Dacă Napoleon a murit de cancer, atunci de ce a murit gras și nu a prezentat niciun simptom de cancer? Pur și simplu pentru că nu a murit de cancer.” Goodson afirmă: că asasinarea lui Napoleon „ar fi fost, fără îndoială, opera unui asasin Rothschild, care se conformează unui tipar, repetat constant în ultimele două secole de asasinare a tuturor liderilor care propun, instituie și mențin sisteme bancare fără cămătărie”.
De ce a fost asasinat Abraham Lincoln?
Războiul este o afacere grozavă pentru bancheri, cu condiția ca ei, în loc de guvern, să aibă puterea de a tipări sau de a bate bani. Ei acordă împrumuturi tuturor părților în conflict cu dobândă mare, iar partea câștigătoare se asigură că împrumuturile ambelor părți sunt stoarse, inclusiv dobânda la împrumuturi. Această tehnică nemiloasă este de obicei cunoscută ca formula Rothschild.
Războiul civil american (1861-65) a fost o intriga Rothschild.
Fost angajat al Agenției Americane de Securitate (ASA), autorul Robert Gaylon Ross Sr. scrie: „Casa Rothschild a finanțat războiul din 1812 dintre Statele Unite și britanici.
Această încercare eșuată de a aduce Statele Unite înapoi sub „Coroana”, i-a determinat pe Rothschild să creeze o societate secretă în America, numită Cavalerii Cercului de Aur (K.G.C.).” Prin „Coroana” se înțelege City Districtul Londrei, centrul elitei bancare, care, la fel ca Vaticanul, este independent de legile țării. K.G.C. s-a răspândit rapid atât în nordul, cât și în sudul S.U.A. și a avut un punct de sprijin adânc în timpul războiului civil.
Potrivit lui Robert Gaylon Ross Sr., „De fapt, tot cabinetul lui Lincoln, cu excepția a doi, inclusiv el, erau membri ai acestui grup secret. Întregul cabinet al Sudului era membri ai K.G.C.”
În cuvintele Deannei Spingola: „Rothschildzii din Londra au plasat agenți provocatori în SUA, inclusiv pe Judah P. Benjamin, un „suținător ferm al sclaviei”, care a devenit principalul consilier financiar al generalului Lee.
August Belmont, agentul Rothschild la New York și John Slidell , nepotul lui Belmont prin căsătorie, se afla în New Orleans. Fiecare a manevrat circumstanțele pentru a iniția conflictul.” Astfel, Rothschild și-au avut oamenii de ambele părți, de nord și de sud, în timp ce cele două părți au intrat în război.
După ce au instigat războiul civil, familia Rothschild s-a oferit să împrumute bani guvernului Lincoln cu o dobândă de 24%-36%. Această rată a fost atât de mare încât Lincoln, la sfatul colonelului E.O. Taylor, a decis să emită dolari de trezorerie, cunoscuți sub numele de bilete verzi.
Într-o scrisoare scrisă lui Taylor în decembrie 1864, Lincoln a declarat că, într-un moment în care, „Umerii mei, deși largi și dornici, erau slabi, iar eu eram înconjurat de asemenea circumstanțe și oameni în care nu știam în cine să am încredere, apoi am spus în extremitatea mea: „Voi trimite după colonelul Taylor; va ști ce să facă.”
Era în ianuarie 1862, când Lincoln l-a sunat și l-a întrebat „Ce să facem?”. Taylor, în cuvintele lui Lincoln, răspunsese: „Emite bilete de trezorerie fără dobândă, tipărite pe cea mai bună hârtie bancară. Emite suficient pentru a plăti cheltuielile armatei și declară-o drept mijloc de plată.”
Lincoln a emis puțin peste 449 de milioane de dolari în bilete verzi până în aprilie 1862. Nu avea dobândă care să fie plătită niciunui bancher și singurul cost pe care l-a suportat a fost costul hârtiei, tipăririi și distribuției. În cuvintele lui Goodson: „Sfidarea de către Lincoln a lui Lionel Rothschild și a unchiului său James a dus la asasinarea lui în noaptea de 15 aprilie 1865” de către John Wilkes Booth.
Potrivit autorului Des Griffin: „Nepoata lui Booth, Izola Forester, afirmă în „This One Mad Act” că asasinul lui Lincoln a fost în contact cu europeni misterioși înainte de ucidere și a făcut cel puțin o călătorie în Europa. După ucidere, Booth a fost dus în siguranță de membrii Cavalerilor Cercului de Aur.”
În cartea sa, Forester a mai spus că Booth avea, la momentul asasinatului, 6.500 de dolari în numerar asupra persoanei sale și plănuia să evadeze într-o țară care nu avea niciun tratat de extrădare cu SUA. O sumă atât de mare de numerar în acele vremuri ar fi putut vei decat doar de la bancheri. New York Tribune din 19 aprilie 1865 a afirmat că Booth era membru al Ordinului Cavalerilor Cercul de Aur și că „a fost doar instrumentul ordinului căruia îi aparținea, pentru a-l îndepărta pe Lincoln”.
După asasinarea lui Lincoln, acești bani verzi au fost retrasi din circulație treptat. La difuzarea bancnotelor Lincoln spusese: „Noi le-am dat oamenilor acestei republici cea mai mare binecuvântare pe care au avut-o vreodată – proprii bani de hârtie pentru a-și plăti datoriile”.
Așa este controlul narațiunii în aceste chestiuni, încât, deși sunt prezentate diverse motive pentru asasinarea lui John F. Kennedy, două motive sunt complet omise în mass-media. Acestea sunt:
a) încercările sale de a opri programul nuclear al Israelului și
b) emiterea de dolari americani de trezorerie cu intenția de a înlocui bancnotele Rezervei Federale. Kennedy a emis acești dolari de la Trezorerie după aproape un secol după emiterea fatală de dolari verzi de către Lincoln.
Câți oameni știu că John Kennedy a tipărit dolari de la Trezoreria SUA și i-a pus în circulație? După asasinarea sa, circulația acestor dolari ai Trezoreriei a fost oprită. Rezerva Federală este deținută în mod privat de familia Rothschild, Rockefeller, Morgan și alte câteva familii internaționale de bancheri.
Motivele asasinarii oricărui lider care îndrăznește să ia puterea de a tipări bani de la familiile bancare internaționale, a fost precizat foarte clar într-un articol din London Times, la scurt timp după ce Lincoln și-a eliberat banii verzi. Acesta a afirmat: „Dacă acea politică financiară răutăcioasă, care și-a avut originea în Republica Nord-Americană, ar trebui să devină îndurată până la un punct fix, atunci guvernul își va furniza propriile bani fără costuri. Va putea plăti datoriile și va rămâne fără datorii. Va avea toți banii necesari pentru a-și desfășura comerțul. Va deveni prosper dincolo de precedentul din istoria lumii civilizate. Creierul și bogăția tuturor țărilor vor merge în America de Nord. Acest guvern trebuie distrus sau va distruge fiecare monarhie de pe glob.”
Sursa: http://www.mujahidkamran.com/articles.php?id=102
Traducerea: CD
In viatã, cand vrem sa fim lideri ajungem in ipostaza de a fi preoti su Invatatori, a se observa cã politicienii nu pot fi adevãrati lideri, ei se vor lideri si promit orice pentru a ajunge lideri, dar nu sunt in stare sã producã, nici norme corecte morale nici exemple de viatã in limitele decentei ale morale.
Preotii au scuza sintagmei “Fã ce zice popa nu ce face popa, iar in situatia Invãtãtorului este mai clarã: “Fii tu exemplul a ceea ce predici”, exemplu dat de Isus la venirea lui printre noi – exemplu Cristic. De aceea adevãratii invãtãtori ar trebui sa devinã sfinti.
Sã nu uitãm cã Cioran a trait in Franta si in special dupa anii ’70 era greu sã mai afirmi vre-o inclinatie nationalistã, greu sã trãiesti/supravietuiesti in conformitate cu propriile principii si concepte, cand acestea nu mai erau impãrtãsite si acceptate de politica zilei.
Pe de altã parte, privind de aproape relatiile lui Emil cu Simone, asa cum se poate desprinde si din cartea doamnei Friedgard, se pare ca Simone Boué (evreica) a avut o misiune …
CD
Interviu în exclusivitate cu Friedgard Thoma despre Emil Cioran:
IUBIRE SI SCRISORI
Prezentând în nr. 47 al Românie literare romanul epistolar Emil Cioran – Friedgard Thoma, apãrut recent în Germania, promiteam un interviu cu Friedgard Thoma. Mã tin acum de cuvânt.
Apropierea de autoarea acestui inedit roman epistolar s-a fãcut, empatic, firesc, într-o searã de sfîrsit de noiembrie cînd printr-o convorbire telefonicã prealabilã, am stabilit sã ne întîlnim în locuinta ei situatã într-o zonã rezidentialã din Köln.
Drumul nu a fost lipsit de peripetii. Desi am fost prevenitã asupra unor trucuri de care trebuia sã uzez pentru a nu ajunge printr-o scurtã si gresitã cotiturã a masinii, direct pe podul care ne purta pe celãlalt mal al Rinului, în loc sã ne înscrie pe traseul care ne-ar fi dus nu fãrã serpuiri, la adresa cuvenitã, eroarea aproape inevitabilã s-a produs. Si odatã cu ea, întîrzierea cu vreo 20 de minute fatã de ora stabilitã. Gratie telefonului mobil, am putut comunica aceastã cu totul nedoritã ” abatere ” de la traseu si de la program.
Vocea puternicã si modulatã, caldã a celei care îl încîntase si pe Cioran, fãcîndu-l sã se bucure de binefacerile telefonului (pe care altminteri îl detesta) m-a linistit. Cînd am ajuns, eram deja asteptatã „la fereastra” deschisã, desi seara era rece si ploioasã. O siluetã delicatã, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucãusã, directã, dar totusi iscoditoare, un rîs generos – într-un cuvînt o femeie frumoasã, fermecãtoare m-a întîmpinat. Fiind împreunã cu sotul care m-a condus la aproape „inaccesibila adresã”, am fost imediat poftiti în casã, invitati la un ceai.
O usoarã undã de emotie plutea în aer, de ambele pãrti. S-a spulberat însã deîndatã ce Emil Cioran a fost adus în discutie. Am putut vedea manuscrisele scrisorilor: rãsfoindu-le cu delicatete autoarea mi-a spus „uitati viu, parcã ieri le-am primit. Cînd le recitesc, el este ca si viu”. Un concert de pian asupra cãruia nu m-am concentrat deloc, se auzea discret dintr-o altã încãpere, readucînd-mi în memorie faptul cã si scrisorile poartã din cînd în cînd amprenta pasiunii muzicale a celor doi protagonisti ai romanului.
Ne-am asezat apoi la o mare masã rotundã, în dreptul unei ferestre, într-o vastã camerã ai cãrei pereti erau acoperiti de rafturi pline cu cãrti si de tablouri (fostul sot al autoarei, este pictor si profesor universitar de filozofie). Am deschis microfonul si am început dialogul pe marginea unei corespondente – a cãrei traducere în limba românã este pe cît de urgentã pe atît de iminentã. Din cîte am aflat, douã edituri din România si-au manifestat deja interesul fatã de aceastã pe cît de neasteptatã pe atît de emotionantã carte.
– Rodica Binder: Corespondenta pe care timp de cîtiva ani ati întretinut-o cu Emil Cioran a fost publicatã si ea este însotitã de comentarii, precizãri si descrieri ale împrejurãrilor în care au fost redactate, expediate si primite scrisorile. Doamnã Friedgard Thoma, ce v-a determinat sã publicati aceastã corespondentã, cu un marcat caracter intim si ideatic, în acelasi timp?
– Friedgard Thoma: Existã mai multe motive. La început, un prieten – profesorul Ulrich Horstmann*, autorul cãrtii „Untier” mi-a spus: ” Tu trebuie într-o bunã zi sã scrii aceastã istorie”. Am ezitat fiindcã mi-am spus cã nu-mi este îngãduit sub nici motiv sã fac asa ceva cît timp partenera de viatã a lui Emil Cioran, Simone Boué, trãieste încã si cum speram cã va mai trãi încã multã vreme nu am crezut cã aceastã carte va mai putea fi publicatã vreodatã.
Dar, atunci cînd moartea ei a survenit subit, mi-a venit totusi ideea de a edita acest schimb de scrisori împreunã cu istoria relatiei noastre fiindcã eu cred cã în aceastã relatie existã ceva paradigmatic. As putea spune cã aceastã iubire, care a fost imposibilã de fapt, amintea de acele întîmplãri omenesti care par a avea un caracter mitic. Un bãrbat în vîrstã si o femeie tînãrã, plinã de asteptãri – iatã o combinatie demnã de o „naratiune” pe care am realizat-o legînd scrisorile de povestea întîlnirilor noastre.
Scrisorile contin ele însele, adesea în cuprinsul lor, povestea unor întîmplãri pe care le completati apoi prin descrieri, prin comentarii „la obiect” prin unele precizãri. în scrisorile sale, Cioran este apoape acelasi pe care-l cunoastem din aforismele sale, desigur cu unele exceptii. Fiind profesoarã de filozofie, v-ati putut imediat da seama de acele pasaje care nu fac parte din ceea ce s-ar putea numi „gîndurile cioraniene”…
Mã mirã putin faptul cã întrevedeti în aceste scrisori o asemãnare cu aforismele. Eu nu le-am receptat ca atare. Ce-i drept, se întîmplã însã, din cînd în cînd, ca Cioran – neputîndu-si realiza idealul unei relatii amoroase intensive – sã recadã în melancolie si tristete… Dar, la începutul relatiei noastre, el rãmîne cantonat în cotidian si nu-si exprimã chiar foarte poetic, idealul sãu de iubire. Cred asadar cã Cioran se prezintã în corespondenta noastrã altfel decît îl cunoastem din lectura aforismelor sale…
– Insist totusi pentru cã mi se pare cã scrisorile contin o multime de enunturi apodictice, de asertiuni specific cioraniene, care se întipãresc în memoria cititorului acestui inedit volum.In acest sens am si avansat ideea unei asemãnãri, desigur partiale, a unor fragmente din scrisori, cu celebrele aforisme. Si vedeti, astfel am ajuns si la situatia oarecum paradoxalã a relatiei dumneavoastrã cu Cioran pe care l-ati cunoscut ca om, în ipostaza sa „particularã, privatã” adresîndu-i-vã însã, deja în prima scrisoare, de pe pozitiile filozofiei. A existat un contrast puternic între fata umanã si cea „auctorialã” a lui Emil Cioran?
– Da, si încerc chiar la începutul cãrtii mele sã descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vãdit în registrul anecdotic al conversatiei noastre, vorbindu-mi de pretul chiriei,de salariile profesorilor si nu pãrea prea interesat sã mi se adreseze în termenii în care eu îl cunosteam, din lectura aforismelor si în care doream sã-l aud! Trebuia mereu sã-l readuc la acel nivel… L-am întrebat de pildã care este conceptul sãu despre divinitate si el mi-a dat un rãspuns minunat (nu stiu dacã era într-adevãr un aforism): „Dumnezeu este o entitate nominabilã doar în monologul celui însingurat”. Erau sintagme miraculoase, era ceea ce asteptam, dar ele erau rare si sunt tentatã sã spun cã trebuia (rîde) sã dau o mînã de ajutor pentru a le putea auzi. Fiindcã altminteri îmi vorbea de grijile zilnice.
– Nu credeti cumva cã atunci cînd cunoastem un autor doar din cãrtile sale înclinãm, cînd avem sansa de a-l întîlni în carne si oase, sã proiectãm asupra imaginii sale reale, impresiile pe care ni le-a lãsat lectura operei? Si în aceastã ordine de idei as vrea sã stiu dacã pentru dumneavoastrã faptul de
a-l fi cunoscut personal si intim pe Emil Cioran, a însemnat o deceptie, o binefacere sau a fost doar o relatie melancolicã, lipsitã de viitor?
– Grozav! Aveti dreptate în fiecare din cele trei supozitii!Fiecare din aceste trei aspecte sunt adecvate la real… La început a fost o anumitã dezamãgire, dar dupã aceea o mare sansã si privitã în ansamblu, relatia noastrã a fost o experientã plinã de melancolie.
– Relatia pe care ati avut-o cu Cioran pare a avea ceva romanesc în ea. La începutul discutiei noastre ati enuntat caracterul ei paradigmatic pe care l-as preciza si în termenii urmãtori: spiritul care se îndrãgosteste de frumusetea trecãtoare a lumii, cel dintîi termen fiind întrupat de bãtrînul filozof, cãrturar, savant, erudit, cel de-al doilea, cel mai adesea, de o frumoasã si tînãrã femeie. în ceea ce vã priveste ati fost interesatã în stabilirea unui contact pur intelectual cu Cioran.în realitate el nu pare a fi corespuns întru totul asteptãrilor dumneavoastrã.
– Da, asa este. Cu certitudine. Revenind acum la cel de-al doilea aspect, cel al asteptãrilor mele intelectuale, situatia devine mai complicatã. În scrisoarea pe care în carte am numit-o „Scrisoarea de Pasti” Cioran afirmã cã în principiu nu întretine cu femeile intelectuale relatii erotice dar cã în cazul meu, ar prefera sã discute despre Lenz (…) în pat! Desigur cã aceastã afirmatie m-a flatat, în cele din urmã s-a întîmplat cã nu a mai dorit sã vorbeascã despre Lenz în pat (rîde). în fond, în relatia pe care a avut-o cu mine, a vrut sã fie franc si lipsit de pretentii. Eu însã nu am putut sã suport asa ceva, nu eram obisnuitã cu astfel de situatii si doream ca el sã fie foarte exigent, a trebuit chiar sã-l constrîng si nu stiu dacã acest lucru i-a fãcut plãcere.
– „Constrîngerea” la care l-ati supus este si ea expresia asteptãrilor dumneavoastrã fatã de contactul personal cu Emil Cioran, în urma lecturii scrierilor sale. Dar care a fost originea fortei de atractie pe care el a exercitat-o asupra spiritului unei foarte tinere femei? Prin ce au actionat textele lui asupra dumneavoastrã încît sã vã determine sã-i adresati o scrisoare, sã vã întîlniti apoi, sã întretineti si o relatie epistolarã de-a lungul mai multor ani, cu Cioran ?
– Da, numai cã pe-atunci nu mai eram nici eu chiar foarte tînãrã, aveam vreo 35 de ani si un bãiat de zece ani – iatã un lucru care trebuie amintit fiindcã nu m-am comportat aidoma unei fete foarte tinere. Aveam o oarecare experientã de viatã …
…desigur, dar în comparatie cu bãtrînul filozof …
Da, (rîde) … Sã revin însã la întrebarea pe care mi-ati pus-o. Ceea ce m-a fascinat de la început a fost felul sãu de a încãlca toate tabuurile în aforismele sale printr-un demers pe care francezii îl numesc atît de frumos „a rebours”.
Scria de pildã cã o culturã care începe odatã cu construirea de catedrale este condamnatã sã sfîrseascã în hermetismul schizofreniei: un enunt care era provocator, era agresiv, era strãlucit formulat; sau altul: scepticismul nu ar fi decît eleganta spaimei… Cine altcineva decît el putea afla astfel de formulãri miraculoase. în cele din urmã este indiferent dacã aforismele lui erau sau nu adevãrate.
Nici nu are rost sã ne punem aceastã problemã.Ele existã, ele sunt ceea ce sunt si ele sunt, pe deasupra, strãlucite. Totusi el a scris si unele aforisme dotate cu o mare fortã poeticã, cum este de pildã aforismul castanei: noaptea, el se plimbã prin Luxembourg ; la picioare îi cade o castanã care se pocneste si ecoul stîrnit în spirit de zgomotul desprinderii, iesirii fructului din coajã, aceastã întîmplare cu totul minorã care nu avea legãturã cu nimic, îl cufundã într-o stare de miracol, în betia faptului împlinit ca si cînd nu ar mai exista întrebãri ci doar rãspunsuri – dupã care, pragamtic, ironic aproape, conchide cã astfel s-a decis sã-si continue plimbarea. Ei bine, am fost pur si simplu încîntatã.
– În paginile cãrtii dumneavoastrã se poate citi cã „erati femeia care ar fi trebuit sã scrie o carte despre Cioran” – o formulã de prezentare si identificare. Ati scris desigur o carte – tîrzie, integrînd corespondenta pe care ati întretinut-o cu filozoful, într-o povestire. Dar în afarã de aceastã carte, ati mai redactat vreun studiu filozofic despre Cioran, un volum?
– Nu, am avut dintotdeauna intentia de a mã plasa preponderent în domeniul beletristicii. Doream sã fac fatã si unei anumite exigente estetice prin aceastã carte si sper cã am reusit, spre sfîrsitul volumului, în episodul plimbãrii noastre prin cimitirul Montparnasse unde Cioran se aflase în cãutarea propriului sãu loc al odihnei de veci, pregãtit din timp de Simone.
Cartea, asa cum se prezintã ea cititorului, se situeazã la jumãtate de drum între beletristicã si documentaristicã (dacã sub acest concept putem plasa si corespondenta, ca tip de comunicare paraliterarã foarte apreciat azi si din motive voyeuriste, prin atractia pe care o exercitã viata intimã a marilor personalitãti asupra publicului larg). în mãsura în care aceste personalitãti sunt masculine, femeile care posedã scrisorile, mãrturiile unei legãturi amoroase, deschid portite spre zonele mai putin accesibile ale existentei „monstrilor sacri”. Credeti cã publicarea corespondentei Dumneavoastrã cu Emil Cioran poate zgîria suprafata netedã a mitului sãu, cã existã voci care se opun dezvãluirilor continute în scrisori?
– Da, existã voci ale unor persoane care în mãsura în care se cred pãstrãtorii „Sfîntului Graal”, tind sã-l trateze pe Cioran ca si cum el ar fi un Buda a cãrui operã nu poate fi decît slujitã, adulatã. Eu sunt de cu totul altã pãrere. Eu cred cã tocmai contururile contradictorii ale personalitãtii sale – de altfel termenul de contur contradictoriu existã în chiar unul din aforismele sale – nu au nimic de-a face cu vreo zgîrieturã ci dimpotrivã, ne fac sã-l îndrãgim pe Cioran. Sper cã am reusit sã relev în cartea mea cã tocmai acele trãsãturi ale firii sau comportamentului sãu, care-mi pricinuiau uneori mici supãrãri, fãceau parte din persoana lui, din felul lui de a se face iubit.
– La sfîrsitul volumului îi faceti lui Cioran un repros foarte fin desi poate neintentionat: acela de a nu fi putut în cele din urmã sã-si aplice propria teorie a sinuciderii exact cînd decrepitudinea si dependenta de ceilalti, pe care le detesta atît – începuserã sã se manifeste.
Pe parcursul cãrtii ati fost de altfel destul de severã cu Cioran. Ati afirmat cã ati dorit sã-l fortati în relatia pe care ati avut-o, sã rãmînã la nivelul filozofic si ideatic al conversatiei. Considerati asadar acum cã acest final al cãrtii ar putea fi într-adevãr un repros?
– Da, dacã privim lucrurile de foarte departe, da. Aceastã frazã finalã – în care afirm cã este foarte posibil ca viata sã nu fie usoarã dar cã moartea ar fi putut fi, dacã decizia sinuciderii ar fi fost luatã – este un enunt disperat. Fiindcã în ceasul cel de pe urmã suntem totusi incapabili sã facem ceea ce am propovãduit o viatã întreagã.
Si totusi partea finalã a cãrtii contine si un repros adresat tuturor acelor scriitori si filozofi care în viatã nu se conformeazã cîtusi de putin crezurilor proclamate în operã. În acest caz Heidegger este la fel de vizat ca Cioran. Dar cred cã este mai bine sã-i lãsãm sfîrsitului cãrtii un anumit grad de imponderabilitate, de poeticitate si melancolie. Asadar nu este vorba de un repros dar cine doreste sã vadã lucrurile altfel, este liber sã o facã.
– În ceea ce-l priveste pe Cioran el a avut un comportament care a contravenit propriilor sale precepte. Apologetul singurãtãtii, al melancoliei si disperãrii a fost în viata de zi cu zi, un om monden. Cum ati perceput dumneavoastrã acest contrast?
– Nu stiu exact ce acceptiune acordati termenului de monden. Pot sã vã spun însã cã îsi cumpãra hainele din prãvãliile de „second hand”. Nu era un monden în sensul deplin al termenului, era însã foarte iubitor de viatã. De altfel nici nu a trãit singur: a avut o minunatã partenerã de viatã, o femeie foarte frumoasã care în baza titlului ei stiintific de „agregèe” beneficia si de un salariu foarte bun, putîndu-l astfel întretine si pe Cioran.
Numai cã, ori de cîte ori se anunta un interviu, trebuia creatã impresia cã el trãieste „singur” si acest neadevãr i l-am reprosat mereu desi Simone spunea cã de fapt totul este în ordine. Eu însã nu mi-am putut da seama pe deplin dacã ea era convinsã cã „totul era în ordine”… Oricum, Cioran a fost un bãrbat cãruia i-a plãcut mult sã rîdã, care a tinut la viatã, care a iubit femeile si care a avut parte de femei frumoase (rîde).
– Da, scrisorile pe care vi le-a adresat atestã spusele dumneavoastrã. Existã în unele dintre scrisori pasaje de mare intensitate eroticã. Dar sã ne oprim deocamdatã la relatia contradictorie pe care o avea cu România: o relatie de urã si iubire în acelasi timp continutã în fragmentele unor scrisori – de pildã în cea despre sosirea fratelui sãu din tarã, la Paris, sau despre limba maternã pe care nu avea plãcerea sã o vorbeascã. în ce proportii v-a fost accesibilã imaginea pe care Cioran o avea despre tara sa?
– Mi-am putut da seama cã a avut o copilãrie foarte fericitã si pornind de la acest simplu fapt sunt convinsã cã în sufletul sãu tinea foarte mult la patria lui. Dar asa cum se întîmplã adesea în viatã, o mare iubire, odatã stinsã, devine obiectul unor dezavuãri. Am avut senzatia cã nu si-a luat în serios refuzul de a mai vorbi româneste.
Cînd fratele sãu a sosit la Paris si a putut vorbi cu el din nou româneste, au revenit deodatã la suprafatã toate acele sentimente si amintiri care fuseserã refulate: amintiri din copilãrie dar si cele legate de rãtãcirile lui politice din tinerete. Cine stie ce rol au detinut toate acestea în memoria sa pentru a-l face sã exclame din cînd în cînd „Uf, acum nu mai vreau sã vorbesc româneste!”. Cred cã si-a iubit tara, cã a refulat totusi o serie de amintiri legate de ea cu care ulterior, nu a mai dorit sã fie confruntat.
– Ati afirmat în cartea dumneavoastrã cã nu ati primit din partea lui Cioran nici un fel de detalii, de informatii despre rãtãcirile politice ale tineretii sale în România, despre relatiile cu Garda de Fier. El nu v-a vorbit despre toate acestea dar în mai multe interviuri acordate presei franceze republicate în volumul bilingv „Mon Pays”, apãrut în 1996 la editurile Gallimard/Humanitas, el a fãcut mãrturisiri despre acea perioadã.
– Da, dar odatã cînd i-am adresat din nou o întrebare despre Garda de Fier a fost enigmatic si nu mi-a povestit nimic nici despre Berlin unde s-a aflat ca bursier al Universitãtii Humboldt si unde, pe Fasanenstrasse, la „Literaturhaus” a fost gãsit permisul lui de student. La fel de putin mi-a povestit si despre o altã cãlãtorie a lui, în 1940, în România. Aflu despre ea abia acum din lectura unor reviste germane de specialitate…
– Sã revenim acum la romanul dumneavoastrã epistolar – fiindcã totusi, cartea este si romanul unei relatii, existã în paginile ei un „crescendo” al intensitãtii amoroase care apoi, încet încet, se stinge, cu aceeasi tristete si melancolie pe care o au zilele toamnei în care ne aflãm acum… înainte însã ca scrisorile sã se rãreascã a survenit o cotiturã în relatia dumneavoastrã – mai ales în cursul si în urma vacantei petrecutã la Soglio. Cum percepeti acum acea rupturã, sensibilitatea de care Cioran a dat dovadã?
– Ruptura a survenit cînd am fãcut cunostintã cu Simone Boué, partenera sa de viatã. Ne-am simpatizat din prima clipã si deodatã era clar cã nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, cã episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel sã ridic la un nivel sexual relatia noastrã dar dacã totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcã Cioran cãzuse de la început pradã unei asemenea obsesii încît eu am crezut cã trebuie sã-i vin în întîmpinare.
– Dar în scrisorile mele l-am lãsat sã înteleagã fãrã echivoc cã nu-l mai pretuiam din aceastã pricinã; dimpotrivã eram chiar furioasã cã m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem sã se întîmple… Asa încît a fost minunat cã am putut-o cunoaste pe Simone si cã fãrã a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz sã actionez în spatele ei.
Pe plicul portocaliu al unei scrisori datate 27.10.1992, scrisã de Simone, Cioran adaugã sub numele expeditoarei urmãtoarea propozitie „Existati în inima mea” …
Da, continui sã exist, sã fiu prezentã în inima lui si aceasta mi se pare cu atît mai frumos cu cît, de fapt, între mine si Cioran atunci nu mai exista de fapt decît o prietenie…
– La capãtul acestui episod din carte, precizati cã acele cuvinte scrise de Cioran pe plicul portocaliu sunt astãzi aproape sterse de anii care au trecut, dar numai aproape si nu complet. Cartea pe care ati scris-o despre aceastã iubire si prietenie este gata, se aflã în librãrii si îsi urmeazã propriul ei destin care continuã sã vã implice..Ati primit deja scrisori din partea cititorilor…
Credeti cã o astfel de carte poate deschide cititorilor apetitul, le poate alimenta dorinta de a cunoaste opera lui Emil Cioran accesibilã doar unui cerc mai restrîns de interesati si initiati aici în Germania?
– Fireste! Am prieteni despre care as putea spune cã nu sunt deloc intelectuali în sensul adevãrat al cuvîntului – cãrora cartea le-a plãcut foarte mult si le-a trezit interesul fatã de Cioran. Datoritã acestui interes resimtit si de cei mai putin înclinati spre filozofie cartea a ajuns la editura Weidle, desi manuscrisul interesase si unele edituri mari. Dar din pricina unor temeri ca si a unor amenintãri pornite de la Paris, din cercurile acelor adulatori ai „mitului Cioran”, marile edituri s-au retras
Cartea îsi va continua însã drumul prin traducerea ei în România. Ea este mãrturia ultimei mari iubiri a lui Cioran, cîtã vreme nu vor apãrea si alte scrisori, din partea unor alte admiratoare ale operei lui
Nu, nu este cazul (rîde).
– Ce alte planuri literare aveti legate de Emil Cioran ?
Mai întîi trebuie sã avem grijã ca sã nu survinã neplãceri de la Paris. Scriu un roman în a cãrui a treia parte voi integra adevãrata poveste pe care aici în volumul de corespondentã, nu am evocat-o, fiindcã întîmplãrile s-au petrecut dincolo de scrisori.
– Nu putem fi decît foarte curiosi.
Interviu de
Rodica Binder
NOTE : –––––––––––––––––
* Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard Thoma sã scrie acest roman epistolar, este autorul mai multor eseuri, cãrti de filozofie, culegeri de aforisme, romane, piese de teatru. Laureat al pemiului literar Kleist, Ulrich Horstmann, literat si filolog, este profesor la Institutul de anglisticã si americanisticã al Universitãtii din Giessen. El a fost în repetate rînduri invitatul unor emisiuni la radio si televiziunea germanã. El este între altele autorul renumitului eseu „Das Untier. Konturen einer Philosophie der Menschenflucht” (termenul de „Untier” fiind aproape intraductibil, mã rezum sã precizez cã suntem confruntati cu o metaforã a dezumanizãrii – asa cum partea a doua a titlului eseului indicã de altfel în termeni aproape explicativi: „Contururile unei filozofii a dezumanizãrii.) Horstmann se autodefineste ca un adversar rationalist al unei perspective optimiste asupra lumii.
–––––––––––––––––––––––––––
N.B. Interviurile seamãnã cu acele fotografii instantanee dar unice pe care ti-este îngãduit sã le faci. La developare îti dai seama cã poate unghiul, lumina, depãrtarea sau apropierea de model, ar fi putut fi altele. Mai bune, mai putin bune? Se întîmplã ca dupã ce am închis microfonul, interlocutorul sã fie dintr-o datã dispus sã facã si mãrturisiri nesperate. Friedgard Thoma a revenit însã si dupã ce practic interviul fusese încheiat, asupra unor teme si idei ale cãrtii, ale amintirilor pe care i le-a lãsat relatia avutã cu Emil Cioran. Am rãsfoit împreunã paginile romanului, am comentat unele pasaje, am discutat desprea aventura editorialã a acestei cãrti, programatã sã aparã la o mare editurã germanã care s-a retras însã dintr-un contract deja onorat, de teama reactiilor casei Gallimard, care posedã drepturile de proprietate asupra scrierilor lui Emil Cioran. Mica editurã Weidle, asumîndu-si riscul publicãrii acestei corespondente, redactatã în original, în germanã, de Emil Cioran si Friedgard Thoma, nu avea cum sã fie scutitã de avertismentele care s-au fãcut imediat auzite de la Paris, dar care au rãmas pînã acum, din fericire, lipsite de consecinte juridice. Destinul acestui roman senzational, nesperat, nu este asadar lipsit de o trenã de peripetii care ne trimit cu gîndul la grijile mãrunte ce-l mãcinau pe Emil Cioran la începutul relatiei sale cu Friedgard Thoma, tînãra profesoarã sositã de la Köln la Paris sã discute de fapt, despre aforisme si filozofie, cu autorul silogismelor amãrãciunii, al tratatului de descompunere…scrieri care în mod paradoxal i-au inspirat admiratoarei, si nu numai ei optimism si încredere.
_________________________________________________________
Multumiri immense Gabrielei Irimescu, o indragostita a operei lui Emil Cioran si o apriga aparatoare a prestigiului si popularitatii autorului.
Pe internet au circulat cateva fragmente din cartea doamnei Friedgard care nu pareau tocmai elogioase la adresa lui Cioran, iar Gabriela a mers un pas mai departe sa lamureasca situatia si mi-a trimis acest email:
“Sau cum poate ieși basma imaculată doamna Friedgard.
Deși foarte vechi, îmi place teribil interviul.
http://planetcioran.blogspot.com/2006/11/interviu-n-exclusivitate-cu-friedgard.html “
Da, are dreptate Gabriela si merita oricand sa cautam sa aflam ambele povesti ale situatiei si sa judeam in deplina cunostinta de cauza. Din nou multumiri, Gratie Gabrielei.
Tucker Carlson își ridiculizează foștii șefi Fox News pentru că și-a cerut scuze pentru chyronul „aspirant a dictatorului” Biden și insistă că președintele ESTE dictatorial – asemănându-și familia cu a lui Saddam Hussein și „boala” lui cu Kim Il-sung
Carlson a folosit cel de-al patrulea episod din „Tucker pe Twitter” pentru a discuta decizia lui Fox de a se referi la Joe Biden drept „un aspirant dictator” în urma acuzării lui Trump.
Carlson și-a batjocorit fostul angajator pentru scuzele lor pentru că s-a referit la Biden drept „un aspirant dictator” și a insistat că Biden era de fapt dictatorial.
Fostul star de la Fox News l-a comparat cu Biden cu Saddam Hussein, cu rudele sale ucigașe, și cu Kim Il-sung, cu tumora lui la gât de mărimea unei mingi de baseball.
De Harriet Alexander pentru Dailymail.com
Publicat: 02:23, 16 iunie 2023 | Actualizat: 04:47, 16 iunie 2023
(Comments 376)
Tucker Carlson și-a batjocorit joi fostul său angajator Fox News pentru că și-a cerut scuze după ce s-a referit la Joe Biden drept „un aspirant dictator” – insistând că președintele este într-adevăr dictatorial și asemănând anumite aspecte cu Saddam Hussein, Kim Il-sung și Nicolae Ceaușescu.
Fox a difuzat marți seară un chiron care îi arată pe Biden și Donald Trump, la scurt timp după ce Trump a fost arestat la Miami.
„Vreanicul dictator vorbește la Casa Albă după ce și-a arestat rivalul politic”, a scris chironul(Tucker Carlson își ridiculizează foștii șefi Fox News pentru că și-a cerut scuze pentru chyronul „aspirant a dictatorului” Biden și insistă că președintele ESTE dictatorial – asemănându-și familia cu a lui Saddam Hussein și „boala” lui cu Kim Il-sung
Carlson a folosit cel de-al patrulea episod din „Tucker pe Twitter” pentru a discuta decizia lui Fox de a se referi la Joe Biden drept „un aspirant dictator” în urma acuzării lui Trump.
Carlson și-a batjocorit fostul angajator pentru scuzele lor pentru că s-a referit la Biden drept „un aspirant dictator” și a insistat că Biden era de fapt dictatorial.
Fostul star de la Fox News l-a comparat cu Biden cu Saddam Hussein, cu rudele sale ucigașe, și cu Kim Il-sung, cu tumora lui la gât de mărimea unei mingi de baseball.
De Harriet Alexander pentru Dailymail.com
Publicat: 02:23, 16 iunie 2023 | Actualizat: 04:47, 16 iunie 2023
Tucker Carlson și-a batjocorit joi fostul său angajator Fox News pentru că și-a cerut scuze după ce s-a referit la Joe Biden drept „un aspirant dictator” – insistând că președintele este într-adevăr dictatorial și asemănând anumite aspecte cu Saddam Hussein, Kim Il-sung și Nicolae Ceaușescu.
Fox a difuzat marți seară un chiron care îi arată pe Biden și Donald Trump, la scurt timp după ce Trump a fost arestat la Miami.
„Vrednicul(Wannabe – care aspiră sau dorește să fie un anumit tip de persoană.) dictator vorbește la Casa Albă după ce și-a arestat rivalul politic”, a scris chironul (chyron – o legendă generată electronic suprapusă pe un ecran de televiziune sau film.)
Fox și-a cerut scuze, iar Carlson – care până în aprilie a fost gazda lor cel mai bine cotată – a ridiculizat rețeaua pentru scuzele lor.
„Dar de ce erau supărați? Dacă bannerul de pe Fox era fals? De ce isteria?’, a spus Carlson în emisiunea sa de 13 minute pe Twitter, care a înlocuit slotul lui Fox în orele de maximă audiență.
— Minciunile nu par să mai deranjeze pe nimeni. Dacă un producător de știri prin cablu l-ar fi numit pe Joe Biden un geniu sau l-ar fi acuzat că este în secret sudanez, ar țipa cineva despre asta? Fox News și-ar fi cerut scuze pentru asta? Probabil ca nu.
„Dar să-l numesc pe Joe Biden un aspirant dictator, asta a usturat”.
Carlson a început apoi să enumere în batjocură modalitățile în care Biden „nu ar putea” să fie un dictator – făcând referire la supravegherea guvernamentală asupra telefoanelor și a conturilor bancare și la o reprimare a „protestului pașnic”, cum ar fi revolta din 6 ianuarie.
„Motivul principal pentru care Joe Biden nu este un aspirant dictator este că pur și simplu nu se potrivește profilului, ca bărbat”, a spus Carlson.
„Dictatorii au acea înfățișare: cunoști unul când vezi unul.
„Dictatorii construiesc culte ale personalității în jurul lor și le folosesc pentru a nega ceea ce este evident.”
Carlson l-a asemănat apoi pe Biden cu dictatorul nord-coreean Kim Il-sung, bunicul actualului conducător.
Kim, care a condus din 1948 până la moartea sa, la vârsta de 82 de ani, în 1994, avea pe ceafă o creștere de dimensiunea unui baseball, pe care presa de stat a primit ordin să o ascundă.
„Din fericire, nimic de genul acesta nu se întâmplă în țara noastră, sau se va întâmpla vreodată”, a spus Carlson.
„Dacă Joe Biden a dezvoltat vreodată o stare fizică sau psihică profundă care să fie evidentă pentru toată lumea, jurnaliștii ar spune ceva.
„Aceasta nu este Coreea de Nord. Nu avem mass-media de stat aici.
„Dacă Joe Biden a fost, să zicem, incapabil să completeze o propoziție completă, sau și-ar confunda sora cu soția sa, sau ar începe brusc să cadă în public fără niciun motiv, The New York Times ar raporta despre asta și ar ajunge la fundul a ceea ce a fost. se întâmplă de fapt.
— Asta ar fi o datorie într-o țară liberă ca a noastră. Nu e ca și cum ar acoperi asta.
Carlson trece la compararea lui Biden cu dictatorul irakian, Saddam Hussein.
Carlson l-a comparat pe Joe Biden cu Kim Il-sung, care avea pe gât o creștere mare de dimensiunea unei mingi de baseball, despre care mass-media de stat nu i-a fost interzis să o menționeze.
Carlson l-a comparat pe Joe Biden cu Kim Il-sung, care avea pe gât o creștere mare de dimensiunea unei mingi de baseball, despre care mass-media de stat nu i-a fost interzis să o menționeze.
Saddam Hussein este prezentat împreună cu fiii săi Uday (stânga) și Qusay (dreapta). Frații au fost uciși într-un raid la Mosul în 2003: tatăl lor a fost spânzurat în 2006
Saddam Hussein este prezentat împreună cu fiii săi Uday (stânga) și Qusay (dreapta). Frații au fost uciși într-un raid la Mosul în 2003: tatăl lor a fost spânzurat în 2006
„Dacă Joe Biden ar fi fost un aspirant dictator, ar avea o familie pe măsură – toți dictatorii au”, a spus Carlson.
— Saddam Hussein i-a avut pe Uday și Qusay.
„Erau prinți care trăiau deasupra legii, răsfățându-și cele mai decadente fantezii cu încredere totală că nu vor fi niciodată trași la răspundere de poliție.
„Ca fii ai unui dictator, ei puteau face exact ce își doreau.
„Nu există nimeni așa în preajma lui Joe Biden”.
Carlson a arătat apoi o fotografie a lui Hunter Biden, fiul tulburat de 52 de ani al președintelui, care a recunoscut ani de dependență de droguri și comportament distructiv, iar acum este investigat pentru fraudă fiscală și mințit pe o cerere de permis pentru armă.
„Nu are scandaluri sexuale ciudate în inima familiei sale despre care nimeni din presă nu va vorbi vreodată”, a spus Carlson.
„Nu are un fost frate deținător de club de noapte care să-și câștige existența de peste 30 de ani fiind rudă cu el.
‘Deloc. Sunt chestii de dictator.
Gazda în vârstă de 54 de ani a râs apoi de Jill Biden, care are un doctorat în educație.
„Joe Biden nu acordă rudelor sale titluri ridicole și umflate pe care mass-media trebuie să le ia în serios.
„Nu îi cheamă doctor pe oameni, care nu au făcut facultatea de medicină, și nu te obligă să dai din cap ca și cum ar fi real când toată lumea știe că nu este.
‘Nicolae Ceauşescu a făcut asta cu soţia sa Elena. Joe Biden nu ar face niciodată asta.
Elena Ceauşescu avea un doctorat în chimie, dar rămâne o dezbatere dacă l-a obţinut sau i s-a dat.
Carlson l-a asemănat și pe Biden cu Nicolae Ceaușescu, dictatorul român, a cărui soție Elena avea un doctorat în chimie – deși rămâne neclar dacă l-a câștigat.
https://www.dailymail.co.uk/news/article-12201107/Tucker-Carlson-ridicules-former-Fox-bosses-apologizing-Biden-wannabe-dictator-chyron.html
Hmmm !?!
Să sperăm că nu va fi …următorul pe lista…articolului :(
Succes,(de pensie) s-aivă. :)