LA MOARTEA LUI ELIE WIESEL…
de Florin DOBRESCU
de Florin DOBRESCU
A murit Elie Wiesel. Personal, evenimentul nu mi-a stârnit sentimente deosebite. Doar acel amar pe care-l simţi atunci când moare cineva care te-a urât cumplit…
Pentru că, da, acest Elie Wiesel ne-a urât enorm pe toţi. A urât poporul român cu o forţă teribilă. Aşa cum şi părinţii săi l-au urât. O spune el însuşi, în memoriile sale: «O
consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi „motorizate” ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o
întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu» (Elie Wiesel – All rivers run to the sea). Alături de populaţia maghiară, evreii s-au aflat printre cei care au
întâmpinat cu entuziasm infama armată maghiară, în urma faptului impus de Diktatul de la Viena în Ardealul de Nord.Aşa după cum, cu două luni înainte, în Basarabia, evreii
fuseseră aceia care întâmpinaseră, alături de ruşi şi ucrainieni, armatele sovietice, dedându-se la crime şi acte de terorism împotriva armatelor române în retragere. Este
o realitate aceea că evreii din Ardeal au purtat întotdeauna în suflete nostalgia Austro-Ungariei la a cărei cultură se simţeau aparţinători, deopotrivă cu ura nemărginită faţă de români, pe care întotdeauna i-au considerat ocupanţi ai Transilvaniei. Şi nu au făcut
niciodată un secret din asta. Iar ura lui Elie Wiesel faţă de români şi românism s-a
manifestat în diferite momente. Evreii aveau să cadă pradă cruzimii ancestrale a celor pe care îi primiseră cu entuziasm în 1940, fiind urcaţi în trenurile morţii în 1944 de Crucile cu Săgeţi szalaziste, şi duşi la Auschwitz, unde mare parte a lor au sfârşit în moduri cumplite. Dar ura viscerală a lui Elie Wiesel l-a făcut pe acesta să proiecteze asupra românilor vinovăţia pentru această deportare şi exterminare în masă. Într-o
evocare, el confunda – voit, desigur – fasciştii szalazişti care i-au escortat cu armele la trenul morţii, cu Jandarmeria română… Iar în cuvântarea prilejuită de prima sa vizită la Sighet, în 2002, el arunca pe umerii românilor vinovăţia de a nu fi făcut nimic pentru
salvarea evreilor: «Duceţi-vă acasă şi întrebaţi-i cum era atunci cînd aici, la Sighet, trăia o comunitate evreiască prosperă şi cum acum nu mai este nici un evreu. Întrebaţi-i cum s-au simţit după acea noapte, după 1944, dacă au dormit bine după aceea». Elie Wiesel se făcea că uită faptul că, începând din septembrie 1940, românii deveniseră victimele terorii şi crimelor ocupantului maghiar. Fără ca evreii să fi ridicat un deget pentru salvarea lor… Şi nici nu-şi făcea vreun proces de conştiinţă că, aflat la Paris în timp ce comuniştii – în rândul cărora abundau coreligionarii săi (după cum însuşi mărturiseşte în memoriile sale) – terorizau românii şi exterminau elitele naţionale (ce coincidenţă, chiar
în închisoarea din Sighet…), domnia sa nu întreprins nici un demers real faţă de autorităţile occidentale pentru cauza Romîniei ocupate… Probabil că, pe atunci, Elie Wiesel putea dormi bine noaptea la Paris… Acum Elie Wiesel e mort. Dar microbul urii, al urii viscerale faţă de români şi faţă de eroii lor, al neputinţei de a ierta şi de a înţelege sensul suferinţei, transfigurând-o în sublim, acest microb continuă să se răspândească, diseminat de cei contaminaţi de ura lui Elie Wiesel şi a tovarăşilor săi. Florienii, ioanizii,
şafirii, cioflâncile, murarii şi toţi beneficiarii acestei adevărate industrii a exploatării suferinţei, vor continua să împrăştie ura, suspiciunea şi terorismul intelectual. La
moartea lui Elie Wiesel nu pot decât să simt regretul că acest om a murit fără putinţa de a ierta, de a înţelege şi a iubi… Că a trecut dincolo purtând în suflet toată povara urii ce-i schimonosea schipul. M-aş fi bucurat, sincer, dacă aş fi ştiut că a reuşit, asemenea
deţinuţilor politici din închisorile comuniste, să ierte şi să găseească puterea a se ruga, deopotrivă, pentru cei exterminaţi, ca şi pentru criminali… Dacă ar fi reuşit să-şi înveţe discipolii cheia unui viitor construit pe iubire. Dar nu pot spune decât creştinescul „Dumnezeu să-l ierte”…
Pentru că, da, acest Elie Wiesel ne-a urât enorm pe toţi. A urât poporul român cu o forţă teribilă. Aşa cum şi părinţii săi l-au urât. O spune el însuşi, în memoriile sale: «O
consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi „motorizate” ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o
întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu» (Elie Wiesel – All rivers run to the sea). Alături de populaţia maghiară, evreii s-au aflat printre cei care au
întâmpinat cu entuziasm infama armată maghiară, în urma faptului impus de Diktatul de la Viena în Ardealul de Nord.Aşa după cum, cu două luni înainte, în Basarabia, evreii
fuseseră aceia care întâmpinaseră, alături de ruşi şi ucrainieni, armatele sovietice, dedându-se la crime şi acte de terorism împotriva armatelor române în retragere. Este
o realitate aceea că evreii din Ardeal au purtat întotdeauna în suflete nostalgia Austro-Ungariei la a cărei cultură se simţeau aparţinători, deopotrivă cu ura nemărginită faţă de români, pe care întotdeauna i-au considerat ocupanţi ai Transilvaniei. Şi nu au făcut
niciodată un secret din asta. Iar ura lui Elie Wiesel faţă de români şi românism s-a
manifestat în diferite momente. Evreii aveau să cadă pradă cruzimii ancestrale a celor pe care îi primiseră cu entuziasm în 1940, fiind urcaţi în trenurile morţii în 1944 de Crucile cu Săgeţi szalaziste, şi duşi la Auschwitz, unde mare parte a lor au sfârşit în moduri cumplite. Dar ura viscerală a lui Elie Wiesel l-a făcut pe acesta să proiecteze asupra românilor vinovăţia pentru această deportare şi exterminare în masă. Într-o
evocare, el confunda – voit, desigur – fasciştii szalazişti care i-au escortat cu armele la trenul morţii, cu Jandarmeria română… Iar în cuvântarea prilejuită de prima sa vizită la Sighet, în 2002, el arunca pe umerii românilor vinovăţia de a nu fi făcut nimic pentru
salvarea evreilor: «Duceţi-vă acasă şi întrebaţi-i cum era atunci cînd aici, la Sighet, trăia o comunitate evreiască prosperă şi cum acum nu mai este nici un evreu. Întrebaţi-i cum s-au simţit după acea noapte, după 1944, dacă au dormit bine după aceea». Elie Wiesel se făcea că uită faptul că, începând din septembrie 1940, românii deveniseră victimele terorii şi crimelor ocupantului maghiar. Fără ca evreii să fi ridicat un deget pentru salvarea lor… Şi nici nu-şi făcea vreun proces de conştiinţă că, aflat la Paris în timp ce comuniştii – în rândul cărora abundau coreligionarii săi (după cum însuşi mărturiseşte în memoriile sale) – terorizau românii şi exterminau elitele naţionale (ce coincidenţă, chiar
în închisoarea din Sighet…), domnia sa nu întreprins nici un demers real faţă de autorităţile occidentale pentru cauza Romîniei ocupate… Probabil că, pe atunci, Elie Wiesel putea dormi bine noaptea la Paris… Acum Elie Wiesel e mort. Dar microbul urii, al urii viscerale faţă de români şi faţă de eroii lor, al neputinţei de a ierta şi de a înţelege sensul suferinţei, transfigurând-o în sublim, acest microb continuă să se răspândească, diseminat de cei contaminaţi de ura lui Elie Wiesel şi a tovarăşilor săi. Florienii, ioanizii,
şafirii, cioflâncile, murarii şi toţi beneficiarii acestei adevărate industrii a exploatării suferinţei, vor continua să împrăştie ura, suspiciunea şi terorismul intelectual. La
moartea lui Elie Wiesel nu pot decât să simt regretul că acest om a murit fără putinţa de a ierta, de a înţelege şi a iubi… Că a trecut dincolo purtând în suflet toată povara urii ce-i schimonosea schipul. M-aş fi bucurat, sincer, dacă aş fi ştiut că a reuşit, asemenea
deţinuţilor politici din închisorile comuniste, să ierte şi să găseească puterea a se ruga, deopotrivă, pentru cei exterminaţi, ca şi pentru criminali… Dacă ar fi reuşit să-şi înveţe discipolii cheia unui viitor construit pe iubire. Dar nu pot spune decât creştinescul „Dumnezeu să-l ierte”…
*
Nota redacției: Elie Wiesel nu avea ce să ierte referitor la români!… Din punctul nostru de vedere, păcatul lui nu este neputința de a ierta, ci neputința de a spune adevărul! Năravul de a minți! Nu pe români! Ci pe evrei în primul rând! Victimele lui Elie Wiesel sunt evreii care l-au putut crede! Există și evrei atât de mărginiți, de imbecilizați de minciunile altor evrei, din tagma acestui de nimeni regretatul Elie Wiesel!
Professor Robert Faurisson On E-lie Wiesel : Elie Wiesel is dead
http://robertfaurisson.blogspot.ro/2016/07/elie-wiesel-is-dead.html
Mi se pare foarte pertinenta Nota redactiei.
Elie Wiesel nu avea ce să ierte referitor la români, din moment ce Ardealul de Nord era ocupat de infama armată maghiară, care a fost întâmpinata cu mare entuziasm chiar de catre evrei. In schimb i-a iertat pe infamii lor calai maghiari.
Un paradox atat de pervers de-a lui Wiesel, de care dau dovada cam toti evreii unguri din Romania si din lume. Acesta este un lucru pe care n-am putut sa-l inteleg niciodata. Seamana cu Sindromul Stockholm. Sa fi bagat ungurii cu violenta lor asa o spaima in evrei, încat, de frica, s-au „invatat sa-i iubeasca”?
NU este vorba de nici un paradox, ci doar de trăsătura definitorie și de educația tamudică a jidanilor. Rabinul este autoritatea supremă în orice comunitate jidănească, avînd drept de viață și de moarte asupra tuturor din subordinea sa și, așa cum relevă toți istoricii jidănismului, totdeauan rabinii s-au dat de aprtea celui mai tare.
Argumente și documente cvasi exahustive găsiți în cartea mea, HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ. Extocarea de „bani de holocaust”. Cîteva idei exemplificative puteți asculata în expunerea mea de la lansarea cărții, în 8 aprilie, la Librăria „Mihai Eminescu”, aici: https://www.youtube.com/watch?v=zdOkjdNj1GE.
MOARTE AMERICII !!!
Marcel Lazăr Lehel, sau Guccifer, hacker-ul român care a spart serverul de e-mail al candidatei democrate la preşedinţia Statelor Unite, Hillary Clinton , a fost găsit mort în celula închisorii din Virginia.
CHIȘINĂU, 6 iulie – Sputnik. Hacker-ul Guccifer a fost extrădat în Statele Unite după ce a recunoscut în mod deschis că a spart serverul de e-mail al candidatei democrate la preşedinţie, Hillary Clinton, scrie ziarul Christian Times.
Dupa ce marţi dimineată FBI-ul a eliminat orice acuzaţii la adresa democratei Clinton, a început să circule zvonul că Guccifer lipseşte din celula închisorii din Virginia unde era închis. Marți seara, rapoartele afirmau că hacker-ul român a fost găsit, după cină, agățat de o frânghie în celula sa personală.
Candidatul la prezidenţiale, Hilari Clinton
© SPUTNIK/ НИКИТА ШОХОВ
În plină campanie electorală, Hillary Clinton a fost audiată de FBI
James Comey, directorul FBI, a declarat marți dimineață că dușmanii Americii și actorii individuali sunt cei care au accesat e-mailurile senatoarei Hillary Clinton, iar Guccifer a fost singura persoană care putea să prezinte detalii despre conținutul lor.
Guccifer a susținut că serverul a fost „ca o orhidee deschisă pe internet” și că „a fost ușor… ușor pentru mine, pentru toată lumea” să sparga contul de e-mail.
Rapoartele sunt încă în curs de desfăşurare şi se aşteaptă declarații din partea autorităților americane.
Christian Times scrie că „este demn de remarcat faptul că Hillary Clinton şi consilierii săi au mai implicat Casa Albă în sinuciderea discutabilă a angajatei Vince Foster în 1995”.
Am citit undeva ca, la intrarea armatelor hortiste in Baia Mare, unui evreu bucuria i-a fost atat de mare, incat a facut infarct si a murit. Comandantul trupelor maghiare, afland de aceasta intamplare, a facut observatia ca acel evreu a murit la timp!
La fel s-au bucurat evreii la venirea sovieticilor in Basarabia si Bucovina. De prea multa bucurie, multi dintre ei au comis atrocitati impotriva romanilor, fie ei civili, fie militari. Dar Dumnezeu, se zice, nu bate cu batul. Le-a dat si lor 50 de ani de comunism, de le-a ajuns: nu mai stiau cum sa fuga din Rusia sovietica!
Mi-am pus si eu odata intrebarea, ce i-a putut mana pe evrei ca sa adere la teoria o teorie atat de aberanta precum comunismui? Am constatat cu surprindere ca comunismul face casa buna cu masoneria si cu sionismul. Toate cele trei doctrine cauta sa supuna lumea unui guvern mondial. (Proletari din toate tarile, unitiva, Internationala socialista, Razboiul din Spania, Interventia din Cehoslovacia si Cuba, guvernele marioneta din Africa, toate au fost incercari de a aduce tot mai multe tari si popoare sub ascultarea Moscovei). Dupa caderea comunismului, se pare ca acum acele forte obscure ( in sensul ca le place sa lucreze in intuneric) s-au concentrat pe globalizare. Fiindca UE este un pas in directia aceasta, eu consider ca e normal ca sa fiu contra uniunii europene. As fi contra ei si daca asta ar fi anormal!
Mohanul Teodot are dreptate: nu poți să te rogi lui Dumnezeu spunînd „Dumnezeu să-l ierte!”, fiindcă jidanii nu cred în Dumnezeul nostru, în Iisus Hristos – ci în Iehova, care înseamnă altceva. Iisus Hristos îi mustră pe jidani că vor să-l omoare, deși le spune adevărul și pentru că ei, jidanii, „sunt fiii tatălui minciunii” (Ioan, 8, 44!
Totodată, autorul greșește și cînd spune că jidanii au fost trimiși de guvernul Szallasy pentru exterminare „la Auschwitz, unde mare parte a lor au sfârşit în moduri cumplite”, deoarece colportează clișeele propagandei holocaustice, ale lui Elie Wiesel însuși, cum o fac toți autorii holocaustiști, jidani sau mercenari ca Antony Beevor, Paul Johnson, Neil Ferguson și mulți alții care produc mănoasa maculatură holocaustistă. N-au fost lagăre de exterminare, ci de muncă. E-adevărat, muncă multă, chiar excesivă, unde unii au murit – fiindcă în condiții de război se mai și moare; mai ales din cauza condițiilor create de bombardamentele eficiente anglo-americane, inclusiv contra populației și obiectivelor civile, cum a fost Dresda. Dar mulți dintre jidanii din Transilvania ocupată de honvezi și din Ungaria trimiși în lagăre s-au întors bine mersi, cum a fost, de ex., Oliver Lustig, ajuns mare scriitor holocaustist și general în rezervă al Armatei Române, decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul „Steaua României” ca supraviețuitor al holocashului, pentru care ia și el indemnizație de „holocau$t”. Iar acum România a plătit, deja, circa 4 miliarde de euro, din cele 20-30 de miliarde care trebuie plătite pentru minciuna cu cei 400.000 de jidani pe care i-ar fi „ucis, ucis, ucis” românii, cum se exprimase porcul de Elie Wiesel, minciună scrisă pe menora din curtea sinagogii Coral, de pe strada Sfânta Vineri din București.
În Judenratul de la Budapesta era mare șef avocatul și scriitorul esperantist Tivadar Soros, tatăl lui George Soros, născut Schwartz
György. Familia lui George Soros, născut Schwartz Gyorgy a emigrat din Budapesta în Anglia abia în 1947, supraviețuind eliberării Budapestei și a întregii Ungarii de către armatele româno-sovietice și instaurării regimului comunist în Ungaria de către sovietici. De ce au spălat putina așa de tîrziu? Fiindcă Tivadar Soros, ca mare șef, le-a confiscat averea jidanilor deportați în lagărele germane (Auschwitz îndeosebi) sub pretextul plauzibil pentru jidanii deportați, care aveau mare încredere în șefii Judenratelor și în rabinii lor, că le păstrează pentru cînd se vor întoarce din lagăre. Or, Tivadar Soros convertise în valută bunurile jidanilor iar aceștia, furioși și-au revendicat averea apelînd la noile autorități. Cum Tivadar Soros era avocat și mare specialist în mituire, a reușit să spele putina, cum ziceam, în Anglia, unde George Soros, născut Schwartz Gyorgy a urmat școli înalte devenind ceea ce esta azi, un mare speculant financiar, adică, zis mai ne-academic, mare escroc financiar, jefuitor al multor bănci naționale, cum a fost, de ex., Banca Angliei – tot așa cum Nathan Mayer Rothschild o jefuise cu ocazia Bătăliei de le Waterloo (https://fr.wikipedia.org/wiki/Nathan_Mayer_Rothschild_(1777-1836)). Vedeți alte argumente în cartea mea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ.
Foarte exact ceea ce spuneti aici intrucat bombardamentele americane au distrus , printre altele, liniile de cale ferata in TOATA Germania astfel taind si LAGARELE DE MUNCA, SI NU DE EXTERMINARE, PRIN CONCEPTIA LOR , cum foarte corect subliniati, de sursele lor de aprovizionare cu mancare, apa si medicamente. Astfel ca detinutii din lagare au murit IN CEA MAI MARE PARTE datorita conditiilor razboiului care a secerat populatia intregii Germanii, si nu doar a lagarelor de concentrare,
CE ESTE ODIOS ESTE IPOCRIZIA ALIATILOR FATA DE DETINUTII DIN LAGARE PE CARE I-AU EXTERMINAT CU BUNA STIINTA BOMBARDAND CHIAR LINIILE DE TREN CARE II APROVIZIONAU.
Multumim pentru extrem de interesantele informatii despre Sorosh.
Am spus si o mai repet cititi cartea „Le mensonge d’Ulysse” de Paul Rassinier scrisa in 50 de acest supravietuitor ce a fost la Buchewald si la Dora-Mittelbau (e interzisa acum dar mai apare pe net in format numeric) si explica de la a la z, in detaliu, in ce a constat lagarele de munca din al III lea Reich ( cum au fost construite, la ce foloseau, de ex la Auschwitz se producea benzina sintetica, din carbune ca Germania nu avea petrol, iar la Dora se construiau rachetele V) si unde majoritatea Kapo erau evrei, e magistral episodul cand li se cere ca sa organizeze dusuri mai frecvente pt eradicarea paduchilor (pe langa deparazitarea hainelor) iar astia tin oameni in frig, iarna fiind, ceea ce a avut ca rezultat zeci de morti de pneumonie….
Nea Coja eu nu m-as baga in disputa, dar voi trage doar invatamintea.
Nu te baza pe straini. Si Mihai Viteazu s-a bazat si a ramas fara cap.
Toate minoritatile sigur intr-o zi te pot face pe la spate.
da…despre cum a patit-o Binecredinciosul Voievod Mihai Viteazul, care s-a bazat pe occidentalii „civilizati”, ramanand fara cap, sa luam aminte si noi acum sa nu ramanem fara natiune, fara cultura, fara familie, fara resurse, fara omenie, fara suflet….dupa atitea „valori” occidentale :
„Mi s-a spus mie să nu mă încred în neamţ căci voi avea proastă răsplată a slujbei mele credincioasă cum a şi urmat. Voi trimite pretutindeni scrisoare şi Înălţimii Sale ca să vadă toată lumea nerecunoştinţa pentru slujba mea credincioasă”(Hurmuzaki, Documente, XII, p.722, 730; Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, II, p.54.)