 CD1.850 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.148.41
KABBALA SI MESIANISMUL SIONIST „Kababla” provine din ebraică și înseamnă „tradiție”. În loc să se țină de litera Vechiului Testament și de interpretările talmudice, cabalistul caută insă să aibă acces la o tradiție mistică, mai veche decât iudaismul în sine, și folosește aceste cunoștințe magice pentru a se raporta la Tora. El poate spune, de exemplu, că Tora este un set de litere care pot fi citite într-o varietate de moduri; că Tora este, în întregime, un mare nume al lui Dumnezeu în întregime; că în Noua Eră albul Torei (hârtia) va fi lizibil și Legea se va schimba, deoarece astăzi doar negrul literelor este lizibil. Aici se recunoaste usor speculatia imaginativă impinsă la extrem, tipic evreiască. În orice caz, caracterul divin al Torei nu este negat – dimpotrivă. A avea cunoștințe despre Tora înseamnă a avea cunoștințe divine și, prin urmare, a dobândi puteri magice. Prin urmare, prin stăpânirea Torei, un om foarte drept ar putea efectua un ritual nebunesc pentru a crea un golem: un umanoid făcut din lut, capabil să urmeze instrucțiuni și să acționeze ca un servitor. Robotul umanoid pe care il visează evreii si azi – vezi Elon – să le fie servitor, gardian si făcător de minuni si bani, mai ales bani ii urmăreste pe evrei ca un blestem incă din antichitate, sub diverse forme si nume, in functie de sectele ce caută să-l creze. În cele mai obișnuite versiuni ale mitului, golemul are scris pe frunte emeth, „adevăr”. Când o literă este ștearsă si rămâne doar “devar”, ceea ce nu înseamnă nimic[nu are inteles-semnificatie, iar golemul se dizolvă în pământ neînsuflețit. Este recomandabil să ucizi golemul, deoarece acesta va crește la nesfârșit și va deveni periculos chiar si pentru creatorul său. Totuși, Scholem a găsit o versiune, să zicem, nietzscheană a mitului golemului, datând de la începutul secolului al XIII-lea în Languedoc: „Profetul Ieremia s-a ocupat singur cu Cartea Yetsirah [Cartea Creației]. Apoi, o voce cerească s-a auzit și i-a spus: ia-ți un tovarăș. S-a dus la fiul său Sira și au studiat cartea timp de trei ani impreună. După aceea, au început să combine alfabetele în conformitate cu principiile cabalistice de combinare, grupare și formare a cuvintelor și a fost creat un om, pe a cărui frunte stăteau scrise literele YHWH – Yahweh Emeth – Dumnezeu este adevărul. Dar acest om nou creat avea un cuțit în mână, cu care a ștersel insusi a-ul din “adevăr” rămânând: “devăr”. Atunci Ieremia și-a rupt hainele de pe el [din cauza blasfemiei create: Dumnezeu este nimic/mort, acum implicită în inscripție] și a spus: De ce ai șters a-ul din adevăr? El a răspuns: Vă voi spune o parabolă. Un arhitect a construit multe case, orașe și piete, dar nimeni nu i-a putut copia arta și nu a putut concura cu el în cunoștințe și pricepere, până când doi oameni nu l-au convins să-I invete sip e ei arta. Apoi i-a învățat secretul artei sale și au știut cum să facă totul în mod corect. După ce i-au învățat secretul și abilitățile, au început să-l mânie cu cuvinte. În cele din urmă, s-au despărțit de el și au devenit arhitecți ca el, doar că pentru ceea ce el cerea un taler, ei făceau pentru șase sute de taleri. Când oamenii au observat acest lucru, au încetat să-l mai onoreze pe artist și au venit la ei, i-au onorat și le-au dat comenzi. Așadar, Dumnezeu te-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Dar acum, că ai creat un om ca El, oamenii vor spune: Nu există alt Dumnezeu în lume în afară de acești doi! Apoi Ieremia a spus: Ce soluție există? „Cu adevărat, trebuie să studiezi aceste lucruri doar pentru a cunoaște puterea și atotputernicia Creatorului acestei lumi, dar nu pentru a le practica cu adevărat.” Kabbala a fost studiată de oameni care au adus contribuții foarte importante științei moderne, apărute în lumea catolică. Am văzut, de asemenea, că acești oameni nu erau evrei; prin urmare, o influență a Kabbalei asupra științei nu este același lucru cu influența oamenilor de știință evrei asupra științei. De fapt, contrar a ceea ce susține revizionismul actual întreprins de fetișiștii IQ, participarea evreilor la știința modernă a fost nesemnificativă până la emancipare, iar acest lucru s-a datorat obscurantismului specific iudaismului medieval. În mod curios, în Renaștere și la începutul modernității, oamenii de știință au devenit superstițioși, reînnoindu-și, de exemplu, interesul pentru astrologie, o disciplină respinsă încă din vremea lui Cicero. Într-o eră a îmbogățirii urbane și a creșterii producției de cărți, nu au existat lipsă de oportunități pentru ca interesul uman pentru ceea ce este prezentat ca fiind ascuns, voalat și extrem de secret, să se manifeste. Dacă alchimia viza piatra filosofală și elixirul tinereții, capabile să facă pe oricine bogat și tânăr pentru totdeauna, Cabala promitea ceva apropiat de acesta, și care era probabil o cerință pentru alchimie: stăpânirea secretelor Creației. În lucrarea „Despre Cabala și simbolismul său”, Gershom Scholem prezintă o expunere despre golem (o creatură evreiască askenază legendară) care include un mit foarte apropiat de concepția actuală despre știință și, prin urmare, sugerează că știința de astăzi este influențată de o viziune cabalistică asupra naturii. Dar ce este un golem: o păpușă vie din lut, realizată de un înțelept evreu, care emulează crearea lui Adam de către Dumnezeu. Pentru evreu, omul are mult mai multă putere de a crea decât pentru un creștin. De exemplu, prin vărsarea spermei în afara corpului femeii, bărbatul devine tatăl demonilor, al creaturilor spectrale care caută un corp (din care se poate concluziona doar că rabinul Pornhub vrea să umple lumea cu demoni…). Astfel, la înmormântarea unui bărbat, este necesar să se împiedice moștenitorii legitimi să participe înainte de purificarea trupului, deoarece frații lor spectrali, bastarzi vor să le facă rău. Prin urmare, se poate observa că ideea omului creând viață magic nu era străină minții cabalistice. Propaganda este sufletul afacerilor. Simpla credință că cutare a deblocat domeniile creației servește la exercitarea puterii asupra tuturor oamenilor creduli, fie ei evrei sau nu. De aici și posibilitatea ca influența Cabalei să se infiltreze în știință chiar și atunci când evreii nu participau la ea. Cabala devine cu atât mai seducătoare cu cât bunul simț se obișnuiește să creadă că „ei” te mint și că Adevărul a fost ascuns într-o anumită perioadă a Istoriei. Cu alte cuvinte, acest adevăr a devenit mai seducător în mediile protestante din perioada modernă timpurie, unde propaganda anticatolică susținea că tot ceea ce credeau părinții și bunicii tăi era o minciună, deoarece încă din vremea Imperiului Roman creștinătatea fusese înșelată de o bandă ecleziastică fondată de Diavol. Mediul era cu atât mai favorabil deoarece, promițând că puritatea se găsește în timpuri mai vechi, îi poziționează pe evrei ca locuitori privilegiați ai acestei lumi necorupte. Protestantismul își propune să deruleze înapoi istoria creștinismului până la un punct anterior corupției catolice. Odată ce începeți să derulați înapoi, nimic nu vă împiedică să ajungeți la iudaism și, în consecință, la Cabala. Aceasta era plină de texte pseudoepigrafice, adică cărți a căror autoritate este atribuită în mod fals unei terțe părți. De exemplu, dacă Talmudul babilonian făcea aluzie la o Carte a Creației capabilă să-i facă pe rabini să producă un vițel, în 1562, la Mantua, cineva s-a gândit că este o idee bună să tipărească un volum în ebraică intitulat “Cartea Creației” și să atribuie autoritatea sa lui Avraam, patriarhul Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, în timpul Renașterii, evreii și ocultiștii citeau un manual de magie realizat în Italia contemporană și credeau că este o lucrare secretă a lui Avraam. În ceea ce privește relația dintre golem și știința modernă, Scholem adună diverse versiuni ale golemului pentru a sublinia că, într-una dintre ele, există o anticipare mai exactă a homunculului lui Paracelsus, deoarece golemul este creat din lut în interiorul unei retorte. Și astfel aflăm că Părintele Toxicologiei se credea capabil să producă un homuncul plasând oameni… sperma împreună cu uterul putred al unei iepe și alte lucruri dezgustătoare în interiorul unei retorte. Ceea ce iese în evidență în versiunea poveștii golemului reprodusă mai sus este modernitatea sa, sau chiar postmodernitatea. În ea, omul este capabil să-l „ucidă pe Dumnezeu”, să-l facă insignificant, prin cunoașterea secretelor Creației – sau, în termeni moderni, prin cunoașterea naturii. Funcția științei devine pragmatică: să dezvăluie secretele naturii pentru a o manipula ca și cum ar fi autorul ei. În formularea lui Francis Bacon, a tortura natura pentru a-i extrage secretele, deoarece cunoașterea este putere. Cunoașterea este instrumentală, deoarece teoria este subordonată tehnicii. Deși ideile lui Bacon despre torturarea naturii și că cunoașterea este putere sunt bine cunoscute, nu același lucru se poate spune despre ideea sa că știința este magie. În acest sens, merită să-l citez pe cercetătorul religiilor Jason Josephson: „Bacon și-a descris faimoasa metodă experimentală explicit în termeni de magie. După cum spunea el în “De Dignitate et Augmentis Scientiarum” – Demnitatea și progresul învățământului, (1623): „Magia își propune să recheme filosofia naturală dintr-un amestec de speculații într-o măreție de opere”, ceea ce încerca să facă și el cu propriul său proiect. Bacon a definit în continuare magia „ca știința care aplică cunoașterea formelor ascunse la producerea unor operațiuni minunate și prin unirea elementelor active cu cele pasive, prezintă lucrările minunate ale naturii”. Magia era o formă pragmatică, sau instrumentalistă, de filozofie naturală exact de tipul celei pe care Bacon o considera lipsită din scolastică. Bacon își propunea, de asemenea, să îmbunătățească magia. După cum susținea în De augmentis, „Trebuie să precizez aici că magia, care a fost folosită mult timp într-un sens rău, trebuie din nou readusă la sensul său antic și onorabil.” „Căci la perși, magia era considerată o înțelepciune sublimă și cunoașterea armoniei universale a lucrurilor.” (Mitul Dezamăgirii, p. 46) Cu alte cuvinte, odată ce începi să derulezi istoria înapoi, nu mai este nevoie să te oprești, iar fiecare carte despre care se presupune că este mai veche decât Biserica Romană este o potențială purtătoare de secrete pe care „ei” nu vor să le știi. Aceasta este mentalitatea din spatele valului ocult al erei Reformei. În cele din urmă, un alt lucru care iese în evidență în această viziune asupra științei este posibilitatea ca omul să se plaseze ca un „altul” în raport cu natura. De fapt, Dumnezeu este literalmente supranatural, autorul naturii este deasupra ei. Omul, însă, văzându-se ca un emul al lui Dumnezeu, ajunge să se plaseze ca un fel de manipulator supranatural al naturii, ca și cum ar fi în afara sferei studiilor științifice cu excepția aspectului fiziologic. Natura umană, care a ocupat atât de mult filosofia clasică, dispare odată cu apariția științei moderne, care privilegiază atât de mult tehnica și dominația naturii. În iunie 1654, regina Christina a Suediei, la vârsta de 27 de ani și necăsătorită, a abdicat de la tron. În Ajunul Crăciunului, la Bruxelles, pe atunci capitala Olandei spaniole, s-a convertit în secret la catolicism. Când convertirea a devenit publică, a provocat un mare scandal în societatea luterană. Vaticanul, pe de altă parte, a primit-o cu fast în 1655, văzând în ea un mare atu pentru propagandă catolică. Există o lucrare excelentă despre viața excentricei regine: Christina a Suediei și cercul ei, de Susanna Åkerman. Mai mult decât cercul Cristinei, lucrarea aruncă lumină asupra mediului intelectual al secolului al XVII-lea, arătând că, departe de a fi un preludiu la Epoca Rațiunii, a fost o perioadă de mesianism halucinant și febră ocultă, în special în lumea evreiască și calvinistă – dar cu pătrundere în lumea catolică, mai ales în rândul iezuiților și germanilor (din cauza credulului împărat Rudolf al II-lea). În anii 1664 și 1665, două comete le-au dat ocultiștilor certitudinea că se apropiau vremurile de sfârșit/de apoi, iar în 1666 Sabbatai Zevi s-a proclamat mesia, entuziasmând la culme evreii din întreaga lume. Sabbatai Zevi (1 august 1626 – 17 septembrie 1676) a fost un fost mistic și rabin evreu otoman din Smirna, convertit la islam. Familia sa era formată din evrei romanioți din Patras. Zevi pretindea că este mult așteptatul Mesia evreu și a fondat mișcarea sabateeană. Învățăturile sale erau esențiale, crezând că, în timpul Epocii Mesianice, actele considerate în mod tradițional păcătoase se vor transforma în acte drepte. Această doctrină i-a determinat pe Zevi și pe adepții săi să încalce în mod deliberat poruncile evreiești, o practică controversată care a inspirat ulterior mișcări precum franchiștii. A fost judecat pe baza acuzațiilor de incitare la răscoală. Marele Vizir din Edirne – Adrianopol, care îl reprezenta pe sultanul Mehmed al IV-lea, l-a pus pe Sabbatai să aleagă între moarte sau convertirea la islam. El a ales convertirea, purtând de atunci încolo un turban islamic. Șefii statului otoman l-au răsplătit apoi cu o pensie generoasă pentru că s-a conformat planurilor lor politice și religioase. Aproximativ 300 de familii iudee care l-au urmat pe Zevi s-au convertit și ele la islam și au devenit cunoscute sub numele de Dönme, care înseamnă „convertiți” în turcă. Viața Cristinei ilustrează această mentalitate excitată de venirea timpurilor de apoi, ale marii judecăti. Avea un văr care avea să-i succeadă dacă nu avea moștenitori. Astfel, el a sponsorizat în secret un astrolog pentru a-i spune reginei că nu era aptă de concepție. După abdicare, vărul ei a câștigat într-adevăr tronul, iar protestanții din Europa de Est așteptau de la el să fie Leul Nordului, care avea să-i elibereze de jugul catolic. Ei credeau în profețiile unei femei calviniste poloneze pe nume Kristina Poniatowska. La vremuri de răscruce profetiile se cumpărau mai ceva ca aurul, iar excrocii devin peste noapte profeti ce pot citi viitorul arătat de personaje istorice célèbre sau mistice. Cu cat mai obscurt era misteriosul personaj cu care comunica profetul cu atat mai mult lumea era atrasă să asculte oracolul. Ar fi insă inexact să o prezentăm pe Christina ca fiind pur și simplu credulă. Pe de o parte, ea credea în alchimie și astrologie; prin urmare, în alchimiști, astrologi și alți ocultiști. Dar aceasta făcea parte din imaginea ei de sine ca Christina Minerva, care includea, de vreme ce era regină, ambiția de a transforma Stockholmul într-un centru al gândirii libere în Europa, primind toate tipurile de persoane religioase inclusiv evrei și musulmani, cu excepția unitarienilor, din cauza unei probleme anterioare din Suedia, nu în special a Christinei – întâmplător, ea avea să fie o finanțatoare a agitatorului unitarian polonez Lubieniecki în exil. Cel mai ilustru filosof pe care Christina l-a întâlnit vreodată a fost René Descartes, care a mers în Suedia pentru a-i fi profesor. Cu toate acestea, nu l-a apreciat prea mult și, la scurt timp după moartea sa, l-a invitat pe rivalul său epicurian Gassendi. După convertirea sa la catolicism, Christina a provocat un oarecare scandal spunându-le cunoștințelor sale că religia ei era cea a filosofilor, lucru care, deși imprecis, este cel mai bine exprimat în “De rerum natura” de Lucrețiu – o lucrare de pionierat în explicarea religiei ca o simplă consecință a ignoranței și anxietății. În ciuda educației sale luterane și a convertirii la catolicism, Christina este cel mai bine înțeleasă ca o liber-cugetătoare eretică, la fel de credulă ca raționaliștii vremii, care căuta în Cabala și ocultism o presupusă cunoaștere antică și adevărată, interzisă de Biserica Catolică, acelasi problemă pe care am văzut-o deja când am discutat despre Francis Bacon. Dacă avea acest profil, atunci de ce a insistat să-și schimbe religia și să piardă un tron? Teza interesantă a Susannei Åkerman în “Christina of Sweden and her Circle” este că regina avea un plan teologico-politic susținut de credulitatea vremii. Christina era însetată de putere și nu a renunțat niciodată la cucerirea unei coroane – chiar dacă era vorba de coroana suedeză, când verișorul ei a murit și planurile ei mai la sud in Napoli au fost zădărnicite. În timp ce se afla încă în Suedia, Christina a negociat în secret cu Spania prin intermediul iezuiților. Nu este surprinzător că s-a convertit la catolicism pe pământ spaniol. Planul ei inițial era să câștige o coroană în Flandra sau Napoli, ambele teritorii spaniole. Când Christina a văzut că Spania nu-i va acorda nicio regență, de fapt, Spania dorea ca ea să rămână în Suedia și să se căsătorească cu un catolic, a trecut în secret de partea Franței și i-a incitat pe francezi să invadeze Napoli cu scopul de a-i oferi coroana insulei italiene. Pe scurt, Christina s-a convertit la catolicism pentru că avea ambiții mai mari decât îi putea oferi lumea protestantă. Avea ambiții universaliste, abținute de luteranism. Și pentru a vedea care erau aceste ambiții, trebuie să ne uităm la mesianismul marrano, adică mesianismul evreilor portughezi mai mult sau mai puțin creștinizați. Când Christina a abdicat, s-a mutat în casa unui rabin din Anvers, Olanda spaniolă, și și-a lăsat veniturile în mâinile bancherilor evrei, astfel încât acestea să se înmulțească. Care ar fi interesul evreilor pentru această regină fără tron? Având în vedere profilul ei intelectual, „dacă într-adevăr intenția Christinei era să se ridice ca regentă liberală, catolică în Flandra, atunci speranțele evreilor și intelectualilor pentru un nou tărâm al gândirii libere si al profitului nelimitat în Europa, de un tip despre care știau că există la Amsterdam, nu mai erau doar un vis” -(Åkerman, 223-4). Un Amsterdam catolic la Napoli era ceea ce aspira Christina împreună cu evreii. Dacă ocultiștii făceau profeții pentru a manipula politicienii, este foarte posibil ca tânăra regină, orfană de tată și fiică și cu mamă nebună, să fi fost ghidată metodic din copilărie, încă dinaintea abdicării sale. După abdicare, se știe că trei figuri mesianice au înconjurat-o pe Christina: La Peyrère, Menasseh Ben Israel și Antonio Vieira. Primul a fost un creștin nou francez crescut ca calvinist, de origine portugheză, deoarece Peyrère este un Pereira francizat. În 1654, ca secretar al prințului Condé, care aspira la tronul Franței, La Peyrère s-a mutat într-o casă alăturată reședinței Christinei. Cea mai faimoasă lucrare a sa este “Prae-Adamitae”, tipărită în 1655 cu banii Christinei, recent catolică. În ea, el afirmă că Adam este strămoșul evreilor, că legea mozaică se aplică doar lor și că evreii au o relație diferită cu Dumnezeu față de neamuri[neevrei] – care descind din alți oameni mai în vârstă decât Adam, pre-adamiții. Cartea i-a înfuriat atât pe catolici, cât și pe protestanți, iar în 1656, presupus că se pocăiește, La Peyrère a urmat pașii protectoarei sale și s-a convertit la catolicism. Rabinul portughez Menasseh Ben Israel, născut Manoel Dias Soeiro, a locuit la Amsterdam și este faimos pentru că a negociat cu Oliver Cromwell permisiunea ca evreii să înființeze comunități în Anglia, astfel încât, răspândindu-se mai mult pe pământ, să grăbească venirea lui Mesia. O altă activitate a sa a fost prozelitizarea evreiască către publicul creștin. A tradus Talmudul în spaniolă, omițând părți ofensatoare pentru Isus și a scris curioasa lucrare “El Conciliador”, care „compilează 210 surse ebraice și 54 de surse grecești, latine, spaniole și portugheze pentru a arăta că toate inconsecvențele propuse ale Bibliei pot fi clarificate cu o exegeză corectă”. Autorități precum Euripide și Vergil, Platon și Aristotel, Augustin, Albertus Magnus și Duns Scotus sunt citați alături de Zohar și Midrash, Maimonide și Leon Hebreo, Gabirol și Nachmanide, Paul de Burgos și Nicholaus de Lyra, Isaac Luria și Moses Cordovero. După cum indică lungimea acestei liste de filosofi, poeți și cabaliști greci și evrei, lucrarea este o încercare gigantică de a aduce gândirea filosofică, creștină și evreiască, la problema interpretării biblice. Bazată pe raționamentul tradițional evreiesc, lucrarea introduce, de asemenea, metode cabaliste și proiecții apocaliptice. (Åkerman, p. 185) Ii cunoașteți acei neopenticostali plini de profeții iudaizante? Iezuitul Antonio Vieira, așa cum subliniază Ronaldo Vainfas în cartea sa “Antônio Vieira”, era de origine evreiască din partea mamei sale. Nu a avut un rol foarte special cunoscut în viața politică a Christinei. Cu toate acestea, a fost un semn important de statut pentru ea să-l aibă ca duhovnic la Roma, deoarece era oratorul preferat al celebrităților perioadei. Dintre cei trei, cel care a avut cea mai mare importanță directă a fost Peyrère. O altă lucrare controversată a sa este “Du rappel des juifs” (1643), unde intenționează să instaureze o monarhie universală cu sediul în Țara Sfântă. Se pare că Peyrère a urmat lucrarea “Le Thresor des propheties de l’univers” (1547) a unui cabalist creștin pe nume Guillaume Postel (1510-1581), conform căreia există doi Mesia: Hristos, mesia universal, și un descendent al regelui Franței, care ar fi mesia politic și particularist așteptat de evrei. Această lucrare era disponibilă la Anvers, iar împreună cu Christina, Israel Ben Menasseh l-a întâlnit probabil pe Peyrère. Acum să trecem la Vieira, împăratul limbii portugheze, preot iezuit, diplomat, orator, predicator, filosof, scriitor și membru al Consiliului Regal al Regelui Portugaliei. Un articol foarte util este „Antonio Veira, Menasseh Ben Israel et le Cinquième Empire”, de A. J. Saraiva. Este bine cunoscut faptul că Vieira a avut numeroase probleme cu Inchiziția și că geniul retoricii nu era chiar în regulă în mintea sa. De exemplu, un proces a început după ce i-a scris episcopului Japoniei că Ioan al IV-lea al Portugaliei va fi înviat. Ca să înrăutățească lucrurile, în loc să renunțe la propriile idei, ceea ce era normal, Vieira încearcă să-i convingă pe inchizitori că el are dreptate și Biserica greșește. Faptul că a evadat nu face decât să arate amploarea puterii sale politice. Ei bine, datorită acestei extravaganțe, ideile eretice ale lui Vieira sunt bine cunoscute, iar în articolul menționat anterior, Saraiva susține că îl repeta pe Menasseh Ben Israel, despre care el însuși le-a spus inchizitorilor că este interlocutorul său, și schema mesianică a Rappel des juifs. Cele două aspecte importante învățate de la Menasseh Ben Israel au fost: Evreii credeau că triburile pierdute ale lui Israel erau ascunse, iar în 1644 rabinul nostru a făcut cunoscută „descoperirea” că indienii din America de Sud erau, de fapt, evrei pierduți Oare de aceea Vieira a apărat-o atât de mult? O dovadă clară a tupeului de tip chitzpach, o carte de vizita a iudaismului. Faptul că acești indieni evrei apăruseră indica apropierea Vremurilor de Apoi, iar Vieira repeta o poveste complet fictivă despre râul Sabatic, inventată de rabin. Cât despre Mesia, termenul desemnează două lucruri diferite: cea a creștinilor și cea a evreilor, acesta din urmă fiind omul care îi va elibera pe evrei din captivitate și îi va conduce înapoi în Țara Sfântă. În timp ce Hristos este spiritual și universal, mesia evreiesc este pământesc și particularist, referindu-se doar la evrei. Astfel, dacă regele Ioan al IV-lea ar învia, i-ar confrunta pe turci și i-ar conduce pe evrei în Țara Sfântă, el ar fi Mesia evreilor și ar începe Mileniul. În el, ar apărea o nouă religie, care ar depăși Biserica în același mod în care Biserica a depășit Sinagoga. Ar fi o nouă religie universală pentru noul regat universal. Să lăsăm detaliile credințelor lui Vieira pentru altă dată, ca să nu ne lungim prea mult. Ceea ce am trebuiesă subliniat aici este că sionismul creștin, așa cum îl cunoaștem, are precedente clare în secolul al XVII-lea și că Menasseh Ben Israel este o figură cheie. A existat această încercare de a crea un nou Amsterdam catolic în Mediterana și, odată cu Vieira, a existat o încercare notorie de a menține sau restaura un nou Amsterdam calvinist în nord-estul brazilian. Ambele proiecte s-au opus Imperiului Spaniol și au avut loc în mijlocul Războiului de Treizeci de Ani și al Războiului de Restaurație, care a urmat sfârșitului Uniunii Iberice. Dacă istoria se repetă ar fi Menasseh Ben Israel un geniu geopolitic de calibrul sionistului Henry Kissinger? Ar trebui să abandonăm viciul secolului XX de a explica lumea exclusiv prin cauze materialiste și să căutăm originile intelectuale/spirituale ale unei ideologii mesianice războinice care pare să fi fost activă și de succes cel puțin din secolul al XVII-lea. Situația devine și mai ciudată când ne gândim că tehnologia este acum captivată prin iluzia recreării inteligenței umane – Inteligenta Artificială și că această fantezie avea deja un precedent mitologic în golem. Atlanta 04/02/2026 |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
DOCTRINA PROTESTANTĂ
De CD
Acum cinci sute de ani, faimosul reformator Martin Luther scria: „Un creștin este un stapan perfect liber al tuturor, nu este supus nimănui” și că „un simplu laic înarmat cu Scriptură trebuie crezut superior unui papă sau unui conciliu fără Scriptură”.
Mai puțin de o jumătate de deceniu mai târziu, Germania era în plină rebeliune în ceea ce se numește acum Războiul Țăranilor Germani, ai cărui războinici au justificat jaful și crimele folosind doar Scriptura, nimic mai simplu.
Luther a răspuns îndemnându-i pe prinții germani să „lovească, să ucidă și să înjunghie” pe rebeli, negându-le competența de a interpreta Scriptura Sfintă și revendicând această autoritate pentru sine.
Aceasta a stabilit pilonul doctrinei protestante care a semănat rebeliune, moarte și tiranie timp de cinci secole și mai mult, și anume “Sola Scriptura” – Numai Scriptura, ca armă politică.
În perspectiva centrală a lucrării academice extrem de bine documentată „Politizarea Bibliei: Rădăcinile criticii istorice și secularizarea Scripturii”, în care Scott Hahn și Benjamin Wiker urmăresc modul în care Scriptura, odată detașată de autoritatea eclezială, devine vulnerabilă la exploatarea politică.
Acestea arată cum conducătorii și ideologii ambițioși îi ridică constant pe reformatori sau pe vocile morale cu credibilitate religioasă, nu pentru a se supune adevărului divin, ci pentru a valorifica Scriptura ca instrument de control social. Acest lucru nu este nici accidental, nici nou. Gânditori diverși precum Averroes, Marsilius din Padova și Niccolò Machiavelli au susținut în mod explicit că religia este cea mai utilă nu ca adevăr, ci ca mijloc de guvernare a maselor: modelarea comportamentului, legitimarea autorității și suprimarea dezordinii.
Ceea ce a realizat Reforma nu a fost purificarea Scripturii, ci o cultură care nu poate decât să o folosească religia în scopuri politice, de putere.
La un secol după ce „Reforma” lui Luther s-a răspândit peste Canalul Mânecii în Marea Britanie, când Henric al VIII-lea și-a asumat această autoritate prin Actul Supremației – ucigându-și toți supușii care nu i-au aprobat în mod explicit uzurparea – era clar că, odată cu pierderea autorității Bisericii Catolice, Sola Scriptura a adus moartea unității nu doar în cadrul creștinătății, ci în cadrul fiecărei entități politice infectate de aceasta.
După domnia tiranică a lui Henric, această nouă libertate de a traduce și interpreta Scriptura de către cei puternici s-a transformat în lupte pentru putere privind cine interpretează Scriptura și prin ce autoritate: Dreptul Divin al Regilor, expertul educat, omul prosper și muncitor care este evident un sfânt binecuvântat de Dumnezeu, cel care putea interpreta limba străveche, evreul a cărui descendență se întoarce până la Avraam, credința simplă a celor blânzi care singuri vor moșteni pământul.
Odată ce Scriptura a fost separată de Biserica care a canonizat-o, interpretarea a încetat să mai fie un act de ascultare și a devenit un act de dominație. Ceea ce a urmat nu a fost o reînnoire spirituală, ci fragmentarea si deformarea adevărului de-a lungul claselor. Fiecare ordin social – nobil, comerciant, țăran – nu a adoptat doar o teologie; a fabricat una, extragând din Scriptură orice îi justifica puterea, bogăția sau nemulțumirea. Anglia oferă cel mai clar studiu de caz al acestui proces, deoarece nu a respins doar Roma, ci a naționalizat revelația.
Pentru clasele nobile din Anglia, Reforma nu a fost o trezire spirituală, ci o legalizare a furtului. Confiscarea proprietăților bisericești de către Coroană în temeiul Actului Supremației a transferat vaste suprafețe de pământ deținute odinioară de biserica catholică pentru îngrijirea săracilor în mâini aristocratice.
Dar jaful singur nu putea asigura legitimitatea. Ceea ce era necesar era o religie capabilă să binecuvânteze ceea ce fusese luat. Anglicanismul a apărut pentru a satisface această nevoie: nu o credință nouă, ci o coajă de formă catolică atent conservată, golită de autoritatea papală și umplută cu putere aristocratică.
Episcopii au rămas, ceremoniile au dăinuit, veșmintele și tămâia au supraviețuit, dar autoritatea de a vorbi în numele lui Dumnezeu curgea acum de la tron și, prin el, către nobilimea care prospera sub protecția sa.
În mâinile anglicane, Scriptura a încetat să mai fie perturbatoare și a devenit stabilizatoare.
Supunerea față de autoritățile guvernamentale – a fost pusă în valoare față de avertismentele lui Hristos către bogați sau promisiunile Sale către săraci. Ascultarea a înlocuit pocăința ca virtute principală. Tradiția a înlocuit convertirea. Biblia, odinioară interpretată prin sfinți, concilii și Biserica universală, era acum filtrată prin nevoile statului și sensibilitățile societății politice.
De-a lungul timpului, acest lucru a produs nu doar o teologie, ci un nou cod moral; unul înrădăcinat mai puțin în sfințenie decât în etica nobilimii. Îmbrăcămintea potrivită, vorbirea măsurată, ceremonia corectă, curtenirea și manierele rafinate deveneau semne exterioare ale virtuții interioare. A-ți cunoaște clasa socială, a-i onora pe cei superiori cu respect și a-i trata pe cei inferiori cu reținere binevoitoare se presupunea că reflectă bunăstare morală și chiar sănătate spirituală.
Cel mai mare viciu nu era nedreptatea, ci grosolănia; cea mai mare laudă nu era sfințenia, ci respectabilitatea. În acest fel, eticheta a înlocuit în liniște Pocăința, buna educație înlocuiau harul, iar încrederea în mântuire nu se găsea la altar sau la confesional, ci în oglinda egouluidecent cultivat. După cum spunea Oscar Wilde: „Biserica Catolică este doar pentru sfinți și păcătoși. Pentru oamenii respectabili, Biserica Anglicană este potrivită.”
Clasa negustorilor dominată de evrei, cu bancherii în vârf, avea puțină răbdare pentru maniere și deloc pentru ceremonie. Ceea ce aveau nevoie era validarea. Teologia calvinistă a oferit-o. Predestinarea poate provoca anxietate; la urma urmei, profetul Maleahi ne spune: „L-am iubit pe Iacov, dar l-am urât pe Esau”, ridicând întrebarea:
„Ce frate sunt eu?”. Meditând asupra acestei întrebări, predestinarea a transformat succesul economic în confirmare metafizică. Prosperitatea a devenit o dovadă a alegerii. Munca grea a devenit sacramentală. Eficiența a devenit ascultare de Dumnezeu.
Scriptura a fost speculată pentru principii, nu mister. Hristos a devenit un administrator de talente, mai degrabă decât un refugiu pentru sufletele sărace.
În acest cadru, sărăcia a încetat să mai fie tragică și a devenit un diagnostic. Săracii nu erau asupriți; erau “nealeși”. Caritatea era permisă, dar numai în măsura în care nu întrerupea productivitatea. Calvinismul nu doar tolera capitalismul;ci l-a botezat.
Cei zdrobiți atât sub nobilime, cât și sub negustori nu găseau prea multă alinare în niciunul dintre ei. Cu mănăstirile distruse și pământurile comune închise, săracii s-au îndreptat către Scriptură ca manifest.
Sectele radicale au smuls versete din context și au proclamat Împărăția imediat la îndemână. Faptele Apostolilor au devenit un program economic: „nimeni nu pretindea proprietate privată asupra vreunei posesiuni, ci tot ce deținea era deținut în comun”. Apocalipsa a devenit un calendar.
Fără nicio Biserică care să limiteze interpretarea, fiecare nemulțumire putea fi sfințită. Violența urma inevitabil. Aceiași reformatori care lăudau interpretarea privată au zdrobit-o atunci când amenința ordinea.
Acest model nu s-a încheiat în Anglia. A traversat Atlanticul, transformându-se și adaptându-se la noile ambiții politice și economice din Lumea Nouă.
Coloniile americane au moștenit nu un singur creștinism, ci mai multe. În coloniile din sud, religia printre proprietarii de sclavi era în mare parte anglicană ca temperament, dacă nu întotdeauna ca denominațiune: ierarhică, paternalistă, decentă.
Scriptura era citită pentru a justifica ordinea, dar Plantația necesita o „Instituție Peculiară”. Economia plantatorilor necesita o forță de muncă stabilă, care să poată rezista soarelui fierbinte și mediului mlăștinos și predispus la malarie din Sud.
Nu numai atât, dar necesitau ca această forță de muncă să fie stabilă, autoreplicabilă și moștenibilă; adică, trebuia să fie proprietate.
Cu cooperarea prezbiterienilor și baptiștilor din sud – care justificau bogăția ca semn al binecuvântării divine și sărăcia ca semn al dizgrației divine – au găsit justificare pentru sclavia bunurilor mobile în ceea ce se numea „Blestemul lui Ham”, care confunda blestemul Canaanului lui Noe cu tatăl său Ham și, în cele din urmă, cu întregul continent Africa, unde credeau că se stabiliseră hamiții.
Acum era simplu: negrii erau sclavi pentru că fiul lui Noe, Ham, privea goliciunea tatălui său… evident. După cum explică teologul baptist Thorton Stringfellow: „Înrobirea rasei africane este atribuită blestemului profetic rostit de Noe… Dumnezeu însuși a rânduit această condiție.”
În Noua Anglie, descendenții puritani ai tradiției calviniste au luat o cale radical diferită. Modelată de un mediu stâncos, un sezon de creștere scurt și o economie construită pe forță de muncă calificată – comerț, pescuit, construcții navale și meșteșuguri – sclavia bunurilor nu a atins niciodată aceeași necesitate economică sau prestigiu social pe care l-a avut în Sud. Modelele de așezări dense și creșterea rapidă a populației au creat în schimb o presiune constantă pentru terenuri, făcând conflictul cu triburile native mai imediat și adesea mai brutal.
Combinată cu concurența morală din partea quakerilor și o tendință tot mai mare de a privi de sus societatea sudică ca fiind coruptă și decadentă, locuitorii din New England au citit din ce în ce mai mult Biblia ca pe un instrument de purificare și avertizare pentru a-i biciui pe păgâni din țară. Increase Mather a afirmat explicit că „Dumnezeu le-a făcut așa cum a făcut canaaniților”, în timp ce fiul său, Cotton Mather, a încadrat îndepărtarea nativilor ca o curățare providențială a pământului pentru „Israelul englez”.
Pentru cei înrobiți, teologia protestantă a ajuns lipsită de rafinament, filozofie și reținere. Renașterea baptistă a oferit o credință brută, accesibilă. Mântuirea însemna a indura, Hristos era slujitorul suferind. Raiul era o dreptate amânată, iar Scriptura era doar o consolare.
Doctrinele protestante indifferent de denominatii si secte la inceput s-au concentrat pe mântuirea prin har, numai prin credință (sola fide), autoritatea numai a Scripturii (sola scriptura) și preoția tuturor credincioșilor, respingând autoritatea papală și mântuirea prin fapte.
După nici un secol in care s-au multiplicat si diversificat incontrolabil au ajuns doctrine de justificare a oprimării, a genocidului indigeniilor din teritoriile “descoperite geographic” si a botezării/sfintirii capitalismului glorios.
Dar toate aceste transformări dim primele 4 secole sunt palide in comparatie cu evolutia Protestantismului Crestin la nivelul Protestantismului Sionist.
Păstorimea protestantă, cea care a sfintit capitalismul si care a observant că acumularea de capital este in fapt o acumulare de putere, a ajuns la concluzia că Scriptura ar putea fi de folos si bankerilor khazari. Asa că s-au aliniat imediat intereselor vizibile si imanente ale elitei financiare kosher si au devenit mai sionisti dect insusi Theodor Herzel.
Este un fenomen penibil care ii distrează pană si pe israeliti care nu pot intelege de unde vine atata umilintă, slugărnicie si aprigă dorintă de trădare.
De fapt alternativa protestanta a fost o snsă ca elementele labile, inselătoare a societătii să se separe de elementele conservatoare, reziliente care au indurat secole vicistitudinile istoriei ducand sarcina unei culturi si civilizatii pe umerii lor.
Lasii au protestat la sarcini istorice, la responsabilităti sociale si s-au refugiat in justificări speculative ale Scripturii. Asa au fost văzuti protestantii la vremea separării si la fel au rămas pană in zilele noastre.
Elitele ii imping in functii de conducere căci ei sunt sclavii de incredere ai capitalismului atroce si a genicidelor ce incă mai continuă si azi in Gaza.
Cine a trădat odată va mai trăda, căci a prins gustul trădării si cine s-a indoit se va ma indoi, ca ca spicul frant, ăsta este destinul lor pe care nu l-au dezmintit vre-o dată. Evanghelisti ce poartă cu sarg războaiele elitelor.
Ei sunt ingerii Reformei care a desfiintat doctrina traditională catolică fără a considera o intoarcere spre crestinismul traditional de rit orto[drept] dox[a onora, rugă, glorificare] ne corupt de speculatiile papale. Au preferat doctrine proprii interpretabile si speculative, cu care să se justifice si să se scuze de orice crimă sau păcat.
Dacă iudeii se consideră “alesii Domnului”, reformatii evenghelisti se consider cei mai aproape spiritual de Dumnezeire.
Pretentii nejustificate de ambele părti, îndreptățirea numai prin credință este convingerea că credincioșii sunt iertați pentru păcate doar prin simpla credința în Hristos, mai degrabă decât printr-o combinație de credință și fapte bune.
Au ales calea cea mai usoară.
Credeati ca Trezire WOKE est ceva nou, din secolul XXI, ei bine vă inselati, prima Mare Trezire a fost o mișcare evanghelică și de revitalizare care a cuprins Europa protestantă și coloniile americane în anii 1730 și 1740, lăsând un impact permanent asupra protestantismului American si nu numai.
A Doua Mare Trezire a început în jurul anului 1790. A prins avânt până în 1800. După 1820, numărul membrilor a crescut rapid în rândul congregațiilor baptiste și metodiste, ai căror predicatori au condus mișcarea. Mișcarea a atins apogeul până la sfârșitul anilor 1840. A fost descrisă ca o reacție împotriva scepticismului, deismului și raționalismului, deși nu se înțelege pe deplin de ce aceste forțe au devenit suficient de presante la acea vreme pentru a declanșa renașteri religioase. A înscris milioane de membri noi în confesiunile evanghelice existente și a dus la formarea de noi confesiuni.
A Treia Mare Trezire se referă la o perioadă istorică ipotetică, marcată de activism religios în istoria americană și care se întinde de la sfârșitul anilor 1850 până la începutul secolului al XX-lea. A afectat confesiunile protestante pietiste și a avut un element puternic de activism social.
A prins putere din credința postmilenistă că a Doua Venire a lui Hristos va avea loc după ce omenirea va fi reformat întregul pământ. A fost afiliată Mișcării Evangheliei Sociale, care a aplicat creștinismul la problemele sociale și și-a dobândit forța din Trezire, la fel ca și mișcarea misionară mondială.
Au apărut noi grupări, cum ar fi mișcările Sfințeniei, Nazarineanului și Științei Creștine.
A Patra Mare Trezire a fost o trezire religioasă creștină despre care unii cercetători – în special Robert Fogel – spun că a avut loc în Statele Unite la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.
Pe măsură ce ecumenismul creștin modern progresează, uniunile dintre diverse tradiții protestante devin din ce în ce mai frecvente, rezultând un număr tot mai mare de biserici unite și unificatoare.
Modernismul și liberalismul nu constituie școli de teologie riguroase și bine definite, ci reprezintă mai degrabă o înclinație a unor scriitori și profesori de a integra gândirea creștină în spiritul Iluminismului. Noile înțelegeri ale istoriei și științelor naturale ale vremii au condus direct la noi abordări ale teologiei.
Etica muncii protestante a fost o forță importantă în spatele acțiunii de masă neplanificate și necoordonate care a influențat dezvoltarea capitalismului și a Revoluției Industriale. Această idee este cunoscută și sub numele de „teza eticii protestante”.
Opinia Bisericii Catolice este că confesiunile protestante nu pot fi considerate biserici, ci mai degrabă că sunt comunități ecleziale sau comunități specifice de credință, deoarece rânduielile și doctrinele lor nu sunt din punct de vedere istoric aceleași cu sacramentele și dogmele catolice, iar comunitățile protestante nu au o preoție ministerială sacramentală și, prin urmare, nu au o adevărată succesiune apostolică.
Potrivit episcopului Hilarion Alfeyev, Biserica Ortodoxă Răsăriteană împărtășește aceeași opinie pe această temă.
Atlanta 9/02/2026
No, să mai încercăm odată, ”Legile” lui Zamolxe :)
”…Seara a urmat reîntâlnirea cu Zamolxe. Am parcurs, ca de fiecare dată, toți pașii premergători și iată-mă față în față cu el, în aceeași sală circulară.
– Bine ai revenit, îmi spuse Zamolxe. Sunt mulțumit de ceea ce ai transcris. Ai reușit să fii destul de aproape. De aici vom pleca, de la aceste legi simple.
– Sincer, nu mă așteptam să fie atât de multe, am spus. Am numărat 45.
– Erau mult mai multe, însă acum nu mai sunt importante decât cele pe care le-ai transcris. Ele privesc omul. Multe alte legi le-ați redescoperit voi de-a lungul timpului, iar pentru cunoașterea lor ați plătit cu sânge, lacrimi și sudoare.
– Cele ce mi-ai transmis, par mai degrabă învățături, îndemnuri, sfaturi, decât legi. Legea are prin definiție un caracter restrictiv.
– Sunt și una și alta. Vechii daci aveau multe legi nescrise care erau respectate cu strictețe. Uitând de învățăturile pe care le-am transmis cu aproape o mie de ani în urmă, dacii au fost nevoiți să adopte o serie de legi dure pentru a face față vieții. Nu era necesar să le spun să nu ucidă, să nu fure, să nu curvească, să nu mintă, să nu poftească la bunurile celui de lângă el sau altele. Toate acestea le respectau aproape cu toții, căci consecințele erau foarte dure…”
https://www.remer-ra.com/p/pag1.html
https://diacritice.opa.ro/
1. ”…Dincolo de curgerea timpului și de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu și Veșnic, din care vin toate și prin care ființează toate cele ce sunt. Totul și Nimicul sunt suflarea sa, Golul și Plinul sunt mâinile Sale, Mișcarea și Nemișcarea sunt picioarele Sale, Nicăieri și peste Tot este mijlocul Său, iar chipul Său este Lumina. Nimic nu este făptuit fără de Lumină și tot ce vine din Lumină este Viață și ia Făptură…”
2. ”…Precum fulgerul aduce lumină și din lumină tunetul și focul ce se revarsă, așa este și gândul omului, el trece în vorba omului și apoi în fapta sa.
Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o
lumină și un tunet. Lumina omului este gândul său și aceasta este averea sa cea mai de preț. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voință omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
Remer Ra: Observ corespondența triadei: gând-cuvânt-faptă la triada: lumină-tunet-foc. Din prima se poate deduce triada primordială: Focul Viu-Lumina Focului Viu-Totul. Creștinismul a introdus triada: Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt.
Zamolxe: Aproape toate religiile din vechime cunoșteau triada. Am readus toate triadele la gând-cuvânt-faptă pentru că aceasta este cea mai importantă. De la această triadă au plecat celelalte. Dacă această triadp nu este bine înțeleasă, nici celelalte nu sunt. Nu ai observat acest aspect? Gândurile omului sunt bune și rele, la fel și zeitățile au „toane“ bune și rele.
Remer Ra: Am observat și eu acest lucru, dar și mulți alții înaintea mea. Într-adevăr, gândul este puterea cea mai de preț a omului. Ea ne diferențiază de toate celelalte regnuri. Tot ceea ce este în jurul
nostru este gând materializat. Însă observ că apare un alt element, și anume, voința. Observ că și aici voința omului a „modelat“ voința
zeilor. Cum de s-a ajuns aici?
Zamolxe: Cum de nu înțelegi? Unii au observat tendința omului de a-și exterioriza atât binele cât și răul, și au remarcat că pot profita de acest lucru. Și au făcut-o foarte bine. Pas cu pas, au reușit să implanteze în conștiința omului ideea că există o voință a zeilor și că omul trebuie să se conformeze acestei voințe, pentru a-i merge bine și a fi ferit de probleme.
Remer Ra: Iar toate au că substrat Teama.
Zamolxe: Ai remarcat bine. Teama și EGO-ul au fost și încă mai sunt principalii factori dinamici al omului.
Remer Ra: Și totuși, câteodată apăreau probleme. Ori era secetă, ori vreo molimă, ori vreo armata străină. Atunci au implantat, presupun, în mintea lor ideea de sacrificiu. Au justificat în fel și chip acest sacrificiu. Marile imperii se pare că n-au ținut cont de „bunătatea“ zeilor și astfel și-au construit impresionante canale de irigație, și-au perfecționat metodele curative și și-au creat armate bine puse la punct. Totuși, religiile au ajuns să prospere chiar și mai mult. Pare paradoxal la prima vedere.
Zamolxe: Pentru că cea mai mare putere este poporul, „gloata“ după cum era numită, și erau necesare câteva metode de a controla masele. Puterea militară a plasat cu bucurie o parte din responsabilitate către clerici, preoți. Aceștia trebuiau doar să țină cont de un anumit balans al „voii“ divine. Primii trebuiau să asigure un oarecare mănunchi de vise și taxe cât mai suportabile. Dacă nu reușeau, atunci apăreau revoltele. În funcție de fiecare cultură în parte, se poate deduce foarte ușor cât de mult se poate pune accentul pe teamă și cât pe speranță. Și una și alta, dacă vin din exterior, duc la înlănțuire.
Remer Ra: Deci primii îți înlănțuie trupul, ceilalți îți înlănțuie sufletul. Așa-i rău, așa nu-i bine! Ce e de făcut?
Zamolxe: Lucrurile nu au fost chiar atât de „negre“ din acest punct de vedere. Și nici acum nu sunt. La fel ca și atunci, cei mai mulți nu prea dădeau doi bani pe autorități sau pe clerici. Erau atrași mai mult de propriul interes. Cine putea să-și pună ordine în gânduri, să-și traseze scopurile și să muncească, acela reușea. La fel și în ziua de azi stau lucrurile. Dar cei mai mulți nici măcar nu știu ce vor. Pentru asta mai trebuie să și gândești. Asta e cam greu, iar atunci privesc în afară lor. Și astfel aleg ceea ce alții oferă. Unii oferă un loc de muncă, alții oferă produse frumos ambalate, alții îți oferă chiar și un loc în Rai. Și unde mai pui că revoluția informațională v-a luat aproape pe toți pe nepregătite. Acum e și mai greu să știi ce vrei, ce să cumperi și mai ales în ce Rai să mergi.
Remer Ra: Democrația lasă loc de mișcare tuturor. Totuși, statisticile nu arată prea bine. Culmea e că în România, deși economia și-a revenit din regresul anilor de comunism, a apărut o stare extrem de ciudată de apatie; unii spun că este că un fel de cancer sufletesc. Zamolxe: Pentru că omul este mai mult decât o rotiță în sistemul social, mai mult decât o funcție, mai mult decât un cetățean, mai mult decât averea sa, mai mult decât un păcătos ce trebuie iertat. Nimic din exterior nu-ți poate aduce liniștea, armonia, fericirea. Eventual mici bucurii trecătoare. Doar revenirea la cine ești tu cu adevărat, la Sinele tău lăuntric, poate readuce omul pe calea cea bună. Întâi în gând și simțire, în cuvânt și apoi desigur în faptă…”
https://www.remer-ra.com/p/pag1.html
Succes, la-nțăles, s-aveți și io la NECENZURĂ, s’am. :)