Japonia face loc Chinei

CD

JAPONIA FACE LOC DISCRET CHINEI
– Decat loial celui care te injoseste mai bine partener cu cel cu care te poti inalta
De CD

Va mai amintiti când Japonia urma să cucerească lumea?
Amenințarea chinezeasca a luat locul amenintarii de la Tokyo.
Cea mai importantă problemă de securitate pentru Statele Unite, concurența/rivalitatea cu China, ar putea dispărea în curând.

Plauzibilitatea acestei propuneri este sporită dacă luăm ca o paralelă nu rivalitatea cu URSS în timpul Războiului Rece, ci cea care a avut loc prin anii 1980 și începutul anilor 1990, când Japonia părea să devină „Numărul Unu”.
Sfârșitul destul de benign al acelei rivalități poate avea ceva de spus despre cea ce se va întâmpla pe măsură ce China alunecă, în ceea ce mulți sugerează că va fi o perioadă lungă de creștere lenta si nicidecum de stagnare.

Ca și în China de astăzi, preocupările legate de creșterea economică și practicile de afaceri japoneze au fost cândva intense și răspândite.
Într-un best-seller din 1987, Paul Kennedy de la Yale a enumerat cu încredere un set de motive pentru care Japonia era probabil să se extindă mai repede decât alte mari puteri, subliniind piatra de bază industrială „immens de puternică” a țării și forța de muncă docilă și sârguincioasă.

El a prezis, de asemenea, că Japonia va deveni „mult mai puternică” din punct de vedere economic.
Între timp, Samuel Huntington de la Harvard ne-a asigurat, în fraze care sună mult ca ceea ce auzim astăzi despre provocarea Chinei, că a apărut brusc nevoia de a ne teme nu de „vulnerabilitatea la rachete”, ci de „vulnerabilitatea semiconductorilor”, că „economia este continuarea războiului prin alte mijloace”, și că exista pericolul în faptul că Japonia devenise cel mai mare furnizor de ajutor extern și dotase multe posturi de profesor la Harvard și MIT.

O carte a vremii s-a intitulat chiar „Războiul viitor cu Japonia”, iar unii analiști au susținut că Japonia, prin impuls natural, va ajunge în curând să tânjească după arme nucleare.
Fareed Zakaria, redactor-șef la “Foreign Affairs” la acea vreme, și-a amintit acum câțiva ani de experiența sa cand era obsedat „să trimită manuscris după manuscris, argumentând că Japonia urma să cucerească lumea”.

Publicul a răspuns la această perspectivă amenințătoare – abia după ce diabolicii japonezi au cumpărat Rockefeller Center (pe care l-au vândut ulterior in pierdere) și un studio important de film de la Hollywood.
Până în 1989, „amenințarea” japoneză era văzută de public ca fiind aproape comparabilă cu cea reprezentată de Uniunea Sovietică încă puternic înarmată, iar America era convinsă că Japonia va fi puterea economică numărul unu în secolul următor.

Politicienii au urmat, probabil, exemplul, constatând că atacul împotriva Japoniei s-a vândut bine la public. În 1987, câțiva membri ai Congresului au distrus cu topoare în mod public produse Toshiba pe treptele din față a Capitoliului. Între timp, Donald Trump s-a plâns la acea vreme: „Ei vin aici, își vând mașinile, videocasetele lor. Ei ne dau bătaie de cap la companiile noastre” și „Mai întâi ne iau toți banii cu bunurile lor de consum, apoi îi pun înapoi în cumpărarea întregului Manhattan.”

Aceste preocupări s-au evaporat la începutul anilor 1990, când economia „amenințătoare” a Japoniei a stagnat, iar cea americană a crescut. Huntington a decis rapid că, după cum s-a dovedit, adevărata problemă a fost de fapt o „ciocnire a civilizațiilor” precum cea care avea loc la acea vreme în Bosnia, iar Kennedy a trecut să avertizeze asupra pericolelor legate de furtul roboților de locuri de muncă și, odată cu creșterea în lume populația a început să stagneze sau chiar să intre in declin demografic.

Când și-a început căutarea pentru președinție în 2016, Trump a încercat din nou să atace Japonia, desemnând-o împreună cu China și Mexic drept o țară în care „suntem absolut zdrobiți de comerț”.
Cu toate acestea, până la acel moment, creșterea Japoniei a fost în mare parte neregulată, iar fricțiunile comerciale au devenit mult mai reduse, chiar dacă Statele Unite au continuat (și continuă) să aibă deficite comerciale mari cu Japonia, în timp ce Japonia poate încă îngreuna investițiile străine.

Beștelirea Chinei s-a vândut mult mai bine la public, așa cum a aflat Trump într-un discurs în care afirmația sa: „Nu putem permite Chinei să ne violeze țara și noi asta facem”, a inspirat un hohot de aprobare din partea publicului. Trump și-a petrecut restul campaniei din 2016 bazându-se pe această temă și repetând o mare parte din ea în campania sa din 2020, la fel ca mulți alți candidați.

Ceva similar cu experiența japoneză s-ar putea întâmpla acum cu amenințarea Chinei, pe măsură ce creșterea sa devine tot mai vizibila, iar SUA, departe de a fi „deplasată” în clasamentul său pe primul loc în PIB, își păstrează avantajul “statistic”.

Există, desigur, unele elemente necomparabile între cazuri. În ciuda cărților precum „Războiul viitor cu Japonia”, preocupările legate de Tokyo au fost mai puțin militare decât pentru China, care și-a crescut cheltuielile de apărare și este acuzată că amenință că va invada Taiwanul și că devine un „hegemon” dominant în zona sa, în timp ce se extinde. acoperirea sa globală. Hotului de hoti ii frica.

Cu toate acestea, amenințarea percepută rămâne în principal economică. De exemplu, un raport recent al unui comitet devotat anti-China din Congres își limitează preocupările la ceea ce numește „agresiunea economică” a Chinei (în timp ce recomandă o serie de modificări, inclusiv o creștere a tarifelor vamale, care ar putea costa economia americană peste două trilioane de dolari). cinci ani).

Deși cărțile intitulate „Destinat războiului” pot continua să se vândă, pentru o perioadă, stagnarea economică a Chinei visata de politicieni, unele elemente ale diplomației sale contraproductive „războinic-lupi” au fost relaxate. Drept urmare, apelul politic al atacului Chinei se poate îndrepta către un anumit grad de remisie.

Când Toyota a devenit producătorul de mașini numărul unu în SUA în ultimii ani, aproape nimeni nu a observat și mai puțin i-a păsat. Dacă există o mașină electrică în viitor, s-ar putea să fie chinezească. Dar, dacă analogia cu Japonia este valabilă, este probabil ca reacția să fie aproape aceeași.

China-Japonia-Coreea de Sud sunt pe o cale liniștită spre legături tot mai bune.
Prim-ministrul adjunct de externe japonez Takehiro Funakoshi, ministrul adjunct de externe sud-coreean Chung Byung Won și ministrul adjunct chinez de externe Nong Rongau avut o întâlnire la nivel înalt la Busan, pe 26 septembrie 2023.

Reuniunea trilaterală a miniștrilor de externe dintre China, Japonia și Coreea de Sud a avut loc la Busan, Coreea de Sud, pe 26 noiembrie 2023, pentru prima dată din august 2019.
Deși întâlnirea în sine este obișnuită și nu are un impact imediat asupra afacerilor regionale, reluarea reuniunilor ministeriale de externe CJK[China, Japonia, Koreea] indică o schimbare în „logica doi la unu” a relațiilor trilaterale.

După ce a fost amânată din cauza Covid-19, administrația Yoon Suk Yeol a decis în cele din urmă să găzduiască întâlnirea CJK pe fondul reconcilierii cu Tokyo și a apropierii dintre Washington și Beijing.
Percepția comună a Chinei ca o provocare și eforturile Statelor Unite de a revigora parteneriatul trilateral de apărare SUA-Japonia-Coreea de Sud au consolidat fundația de la care Seul și Tokyo se pot angaja împreună cu Beijingul într-un format trilateral.

Acest lucru aduce CJK înapoi la origine – o inițiativă condusă de Japonia nu numai pentru a îmbunătăți relațiile cu vecinii săi și a depăși nemulțumirile istorice, ci și pentru a coopera cu Seul pentru a promova un sistem economic internațional liber și deschis în Asia.

Japonia și Coreea de Sud au inițiat un studiu comun al primului lor acord bilateral de liber schimb (ALS) în 1998, cu un an înainte de primul summit trilateral informal al CJK, desfășurat alături de summitul ASEAN Plus Three din 1999.
În ciuda încercărilor nereușite de reconcilieri istorice din ultimele două decenii, eforturile Japoniei au culminat cu acordul trilateral de investiții din 2012.

Însă în anii 2010, Coreea de Sud și China și-au intensificat cooperarea bilaterală, lansând negocieri bilaterale ALS în 2012, în timp ce negocierile ALS dintre Japonia și Coreea de Sud au înghețat în 2004.

După ce Shinzo Abe a preluat mandatul în 2012, Coreea de Sud și China au subliniat o „istorie comună” și l-au criticat împreună pe Abe ca fiind un revizionist istoric.
În timpul summitului CJK din 2015, președintele sud-coreean Park Geun-Hye și fostul premier chinez Li Keqiang au cerut „spiritul de a înfrunta istoria direct” în fața lui Abe.

În timpul președințiilor Park și Moon Jae-in, Japonia a prioritizat, de asemenea, comunicarea directă cu China datorită solidificării relațiilor dintre Japonia și SUA, mai degrabă decât să lucreze în comun cu Coreea de Sud față de China.
De când Abe și președintele chinez Xi Jinping au spart gheața cu o întâlnire în 2014, Japonia și China au menținut comunicarea și au convenit asupra domeniilor practice de cooperare.

În timp ce Japonia a avansat o politică externă omnidirecțională în Indo-Pacific, Europa și chiar Rusia, doar relațiile dintre Japonia și Coreea de Sud au rămas la cel mai scăzut reflux.
Acum, premierul japonez Fumio Kishida și președintele sud-coreean Yoon au revenit la structura inițială a cooperării CJK, unde Tokyo și Seul se angajează împreună cu China.

Dar a existat o schimbare semnificativă în raportul de putere dintre cele trei țări de la prima întâlnire de acum 25 de ani. Amploarea economiei și a armatei Chinei le depășește pe cele din Japonia și Coreea de Sud.
În 2000, economia Chinei era mai puțin de un sfert din dimensiunea Japoniei. Începând cu 2022, PIB-ul nominal al Chinei este de 17,9 trilioane de dolari, de aproximativ patru ori mai mare decât cel al Japoniei de 4,23 trilioane de dolari și de aproape zece ori cel al Coreei de Sud de 1,6 trilioane de dolari.

Cheltuielile militare ale Japoniei au fost duble față de China în 2000, dar acum sunt mai puțin de o cincime. În timp ce cheltuielile militare ale Coreei de Sud au fost aceleași cu cele ale Chinei în anii 1990, cheltuielile sale reprezintă acum doar o cincime din cele ale Chinei.

Această schimbare tectonică a transformat în mod inevitabil cooperarea CJK. Deși odată a fost un cadru pentru Japonia și Coreea de Sud să se angajeze cu China din pozițiile lor avantajoase din punct de vedere economic, acest avantaj nu mai există.

Logica doi la unu este acum două națiuni mici care se confruntă cu un singur uriaș. Acum, China vede umbra Statelor Unite dincolo de cele două națiuni și trebuie să calculeze cum să le stimuleze să se îndepărteze de Washington.

Noul parteneriat Kishida-Yoon va permite celor două țări să se angajeze împreună cu China. De data aceasta, însă, nu este pentru a aduce China în economia globală sau pentru a schimba regulile și sistemele interne ale Chinei.
Cu toate acestea, relațiile politice dintre Japonia și Coreea de Sud sunt departe de a fi stabile. În noiembrie 2023, o hotărâre a Înaltei Curți din Seul a obligat guvernul Japoniei să plătească despăgubiri fostelor femei de confort koreene pentru soldatii japonezi in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

În decembrie 2023, Curtea Supremă a Coreei a ordonat mai multor companii japoneze să-i despăgubească pe unii dintre foștii lor angajați coreeni din timpul războiului.
Ministerul de Externe japonez a criticat aceste hotărâri ca încălcarea unui tratat din 1965. În timp ce datele sondajelor publice arată că opiniile pozitive revin în ambele state, administrația Kishida s-a abținut de la a reacționa exagerat – prea multe probleme nerezolvate le pot apărea oricând.

Ministrul chinez de externe Wang Yi a sărit peste o recepție de prânz și o conferință de presă comună pentru reuniunea trilaterală a miniștrilor de externe din 2023. Un semnal ca China nu mai inghite anumite atitudini sau fite si nu mai este la fel de umilă si submisivă cu partenerii de afaceri.
Cu toate acestea, cadrul CJK împreună cu summitul trilateral SUA-Japonia-Coreea de Sud oferă oportunitatea unică pentru Tokyo și Seul de a se întâlni în fiecare an cu lideri din Statele Unite și China.

Tokyo — Următoarea lovitură pentru psihicul colectiv japonez va fi să rămână în urma Germaniei pentru a deveni a patra cea mai mare economie. Cu toate acestea, la 12 ani, Tokyo încă se confruntă cu faptul că a văzut China depășind-o în termeni de produs intern brut.
În 2010 și 2011, titlurile bannerului proclamau schimbarea gărzii, când studentul economic a acumulat o putere mai mare decât profesorul.

China, Coreea de Sud, Taiwan, Thailanda și alți „tigri” asiatici, au luat exemplu din modelul de dezvoltare al Japoniei.
De ce, atunci, instituția politică extrem de mândră din Japonia face ca China să continue atât de ușor să accelereze înainte?

Forța este puternică cu înțelepciunea convențională, care este că PIB-ul contează mult mai puțin decât venitul pe cap de locuitor – o măsură pe care Japonia o aruncă la ușile Chinei.
Cu toate acestea, mulți investitori și academicieni la nivel mondial nu pot să nu se întrebe ce face Partidul Liberal Democrat al prim-ministrului japonez Fumio Kishida, pe măsură ce ceasul economic al Asiei se accelerează și China își ridică jocul.

În 2013, LDP a revenit la putere cu un plan îndrăzneț de a restabili ritmul economic al Japoniei. La acea vreme, premierul Shinzo Abe a făcut referiri dezvăluite pentru a reaminti Chinei al cărui continent este Asia.
Din păcate, angajamentele sale – de a reduce birocrația, de a crește inovația și productivitatea, de a liberaliza piețele forței de muncă, de a stimula un boom startup, de a împuternici femeile, de a atrage mai multe talente străine și de a da Shanghai-ului să câștige banii ca centru financiar al Asiei – au căzut pe margine.

Deși Abe a reușit să consolideze puțin guvernanța corporativă, lipsa reformelor în alte părți a împiedicat creșterea salariilor. Speranțele pentru un ciclu virtuos de salarii îngrășate și o creștere a cererii interne nu s-au materializat niciodată.
Motivul este că Abe s-a bazat aproape în întregime pe relaxarea monetară agresivă pentru a salva situația. O scădere de 30% a yenului în anii de după 2013 a generat profituri record ale companiilor. Problema este că a atenuat și impulsul competitiv al Japoniei.

În loc să ofere un șoc unui sistem economic atrofiat, Abenomics și-a cimentat defectele. Japonia a irosit efectiv ultimii 10 ani în care a avut o oportunitate de a reduce diferența cu China. De aici confuzia dintre investitori și academicieni cu privire la ceea ce face protejatul lui Abe, Kishida, în ceea ce privește creșterea propriului joc economic al Japoniei.

Kishida a început destul de bine în octombrie 2021. A urcat la funcția de premier cu propriul său sistem ambițios de „noul capitalism” pentru a crește veniturile clasei de mijloc. Cu toate acestea, la fel ca planul mentorului său, Kishidanomics a fost mult mai multă aspirație decât reechipare efectivă.

De fapt, el a avut un plan îndrăzneț de a folosi Fondul guvernamental de investiții în pensii de 1,6 trilioane de dolari al Japoniei pentru a finanța noi obiective.
Este cea mai creativă idee pe care LDP a avut-o până în prezent pentru a impulsiona creșterea industriei de capital de risc din Japonia. Puțin a rezultat, totuși. Kishida la sfaturile nefate ale SUA a acordat prioritate stimulentelor fiscale și relaxării Băncii Japoniei în detrimentul reformei structurale.

Nici Kishida nu a revigorat reformele Abe neterminate. Între timp, dezvoltarea Chinei și cele mai mari randamente ale obligațiunilor americane din ultimii 17 ani au schimbat situația cu privire la redresarea post-pandemie a Japoniei. Economia a scăzut cu 2,9% în perioada iulie-septembrie față de trimestrul precedent.

Dacă guvernatorul BOJ, Kazuo Ueda nu s-a simțit confortabil să se îndepărteze de relaxarea cantitativă în 2023, șansele ar putea fi și mai mici pe fondul unei recesiuni care se adâncesc.
Toate acestea înseamnă că problema „costului de oportunitate” a Japoniei persistă. Când guvern după guvern alege modalitatea ușoară de a stimula creșterea, ei aleg să nu dezvolte mușchiul economic. Acesta a fost compromisul impus de fapt de SUA acceptat de PDL de zeci de ani, dar mai ales în ultimii 10 ani.

Dacă Abe ar fi folosit bine cei aproape opt ani de mandat pentru a reface economia în loc să se bazeze pe un yen slab, Japonia ar putea fi în plină expansiune. Dacă succesorul lui Abe, Yoshihide Suga, și-ar fi folosit cele 12 luni de mandat pentru a reanima spiritele animate din Japonia. Sau dacă Kishida nu ar fi lăsat să treacă 26 de luni fără a pune vreo actualizare majoră pe tabloul de bord.

Acum, cu ratingul său de aprobare de 17%, Kishida are un capital politic neglijabil pentru a zgudui economia. Pe măsură ce scandalurile înghit PLD și partidele de opoziție, Kishida va fi prea ocupat în 2024, luptându-se să-și păstreze slujba pentru a o face.

Pe măsură ce speranțele de reformă se estompează, China are o domnie și mai liberă asupra viitorului Asiei. Pentru toate provocările Chinei, inclusiv criza imobiliară exagerată, autosabotajul pe care oamenii de afaceri japonezi îl provoacă asupra economiei lor joacă bine în mâinile Beijingului.

Companiile japoneze nu sunt manate de ambitii politice si nici animate de ideologia PLD-ului si vor ca sa-si asigure o punte de refugiu, de ultim refugiu in cazul catastrofei economice ce se prefigureaza. Instinctul de conservare le dicteaza sa ia măsurile necesare.

Kishida trebuie să intensifice cheltuielile guvernamentale pentru a aborda recesiunea. Este aproape sigur că această ultimă explozie de împrumuturi va stârni interesul companiilor de rating de credit precum Moody’s Investors Service, care a amenințat recent că va retrograda SUA și China.

Cu o datorie națională de peste două ori PIB-ul, Tokyo are spațiu fiscal limitat pentru a acționa. Acest lucru, la rândul său, va complica planul lui Kishida de a crește cheltuielile militare cu 50% în următorii câțiva ani. Din nou, vești grozave pentru China lui Xi, deoarece ambițiile de securitate ale Tokyo-ului se întâlnesc cu vânturi în contra.

Când investitorii și academicienii din Asia se întreabă de ce Japonia crede că timpul este de partea ei sau ce gândește guvernul lui Kishida, este o întrebare valabilă. Cu cât îi ia Tokyo-ului mai mult timp să răspundă, cu atât mai bine este pentru capacitatea Chinei de a se asigura de deținerea viitorului.

Atlanta 08/01/2024