IUBIRILE MARTHEI

„E mult prea puţină dragoste pe lume!”

Martha Bibescu

A nins mult in iarna asta. Peste tot şi peste toate. A nins la Mogoşoaia, viscolind aprig linţoliul aşternut pe amintiri. În mica biserică îngheţată, sub o placă de marmură regal-impresionantă, George Valentin Bibescu singur, aşteaptă. Ce ironie, ce răzbunare! La poarta palatului aşteptărilor Marthei! Acolo unde el venea rar şi stătea puţin, chemat mereu de-o iubire nouă sau de capriciile unei iubiri vechi ce agoniza zgomotos. Martha a învins. Din nou.

La mii de kilometri, la Menars, alături de Emilia, unica fiică a lui Napoleon III, pe vechiul domeniu al familiei soacrei sale, Martha pare că nu aşteaptă nimic. Poate doar împlinirea unui crez ca o profeţie: „Va veni o vreme când acest popor, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă”.

Martha Bibescu s-a născut la Bucureşti – în 1886 zic unii, în 1888 spun alţii – dar a fost una dintre fiicele Nimfei Europa. Mai iute de mână, Franţa şi-a însuşit-o în detrimentul surorii ei mai mici şi mai naive, România. Pe piatra de mormânt epitaful suna ca o sentinţă: scriitoare franceză.

* * *

Despre Martha Bibescu s-au scris multe. Se scrie încă, iată! Se va ma scrie, cu siguranţă, pentru că subiectul e departe de a fi epuizat. Era frumoasă, cultă, bogată- „toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat”- definiţie dată de un om care a iubit-o cu toată puterea, Christopher Birdwood, lord Thomson of Cardington.

Mulţi şi-au făcut o profesie din a-i enumera iubirile. Ea însăşi coborâtoare din Mavrocordaţi, s-a căsătorit la 15 ani cu descendentul unei familii ilustre, prinţul George Valentin Bibescu.

George Valentin Bibescu

Jurnalele ei spun cât l-a iubit şi câtă dezamăgire a trăit tânăra femeie. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu este un om capricios, infidel şi egoist care o va privi pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e râvnită! Atât! Martha l-a definit perfect: „A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.”

Emanuel Bibescu

La 17 ani, privirile Marthei, dezamăgită de eşecul începutului de căsnicie, se îndreaptă către Emanuel Bibescu, vărul princiarului ei soţ. Nefericită alegere! Pasionat de istoria artei şi de vechile catedrale ale Franţei, exemplar masculin construit ireproşabil, prieten al lui Marcel Proust, Emanuel Bibescu respinge amorul pasionat al tinerei verişoare. Este un enigmatic, marcat de inteligenţă, bun simţ si superioritate morală. Atitudinea lui rezervată şi melancolică reprezintă o adevărată provocare pentru exuberanta Martha. Ea îi scrie rânduri aprinse, Emanuel îi impune să fie „cuminţi”. A doua mare dezamăgire. Este o lecţie aspră pentru tânăra prinţesă care învaţă că e mai bine să se facă iubită fără a iubi neapărat.

Printul Wilhelm, mostenitorul tronului Germaniei

În 1909, prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei se îndrăgosteşte de Martha. Atât de mult încât îi scrie lui George Valentin Bibescu cerându-i privilegiul de a coresponda cu soţia lui „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Marthei nu-i făcuse decât impresia că e o „vulpe argintie pe întinsul zăpezii” când îl văzuse prima dată. Cu toate acestea, o săptămână petrecută în luna mai a aceluiaşi an alături de Wilhelm al Germaniei va rămâne un reper al vieţii ei. Nu va uita niciodată momentul când a trecut, în maşina prinţului, pe sub poarta Brandenburg. Înconjurată de flori, asaltată de scrisori şi telegrame, în împrejurări în care puţine femei s-au aflat la vârsta ei, Martha îl priveşte doar ca pe un adolescent amorezat. Este flatată, dar nu îndrăgostită. Jurnalele ei o demonstrează. Martha se lasă adorată, spunându-şi în gând: „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu.” Avea puţin peste 20 de ani!

În 1908, considerată „plictisitoare” de soţul ei, Martha trăise în interior imens pentru cei 23 de ani ai ei. Din această trăire se născuse cartea „Cele opt paradisuri” pe care Academia Franceză i-o premiază. Numai că, odată cu această primă recunoaştere, viaţa o ironizează din nou pe Martha: Emanuel, tocmai el!, îi prezintă pe Charles Louis de Beauvau Craon, cel care avea să fie bărbatul vieţii ei. Descendent al vechii aristocraţii franceze, cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini coborau în istorie până la 1500, cultivat, cu maniere perfecte, bărbatul înalt cu ochi albaştri şi mâini frumoase îi va marca existenţa. Lipsit de rezerve, direct, plin de iniţiativă, Beuavau Craon are asupra Marthei un efect la care ea se aştepta cel mai puţin. Pasiunea, reprimată până acum, se dezlănţuie. Martha îşi pune problema divorţului atât de imperios solicitat de Charles Louis. Împrejurările ţin cu el: George Valentin Bibescu contactase un sifilis care provoacă Marthei o îndreptăţită oroare. Aveau un singur copil, o fată. Numele princiar apunea. Martha refuză orice relaţie cu George Valentin. Beauvau Craon o iubea. Avea de ales între a-şi păstra poziţia de femeie etern înşelată sau de a deveni stăpâna unui întins domeniu nobiliar cu două castele şi soţia unuia dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei începutului de veac, dar blamată social. Lucrurile se precipită. Martha se clatină în principiile ei descoperind că impetuosul aristocrat francez îi este egal intelectual, adică exact ceea ce dorise mereu de la un bărbat. Îl iubea de trei ani, el ameninţa cu sinuciderea, mama lui intervenise „ca în cea mai proastă farsă bulevardieră” cerându-i să nu mai „abuzeze” de fiul ei, iar contesa de Caraman Chimay, rigida mamă a lui George Valentin, o imploră să nu-şi părăsească soţul. Dezorientată, traumatizată sufleteşte, Martha alege să se retragă o vreme la o mânăstire din Alger. Cel care taie nodul gordian este chiar George. Printr-o telegramă trimisă pe drum şi primită la Marsilia, o anunţă că a cumpărat de la verii lui Brâncoveni Mogoşoaia, locul pe care ea şi-l dorea demult, şi i-o dăruieşte. Răvăşită, tentată de Mogoşoaia şi urmarită de zvonul că lui Charles Louis i s-a găsit în urgenţă o soţie, Martha ajunge în Alger, la mânăstirea unde stareţă era prinţesa călugărită Ioana Bibescu. O aştepta însă o lovitură de teatru: Ioana Bibescu îşi încălca jurământul şi dezbrăca rasa carmelitelor îndrăgostită de Emil Combes, premierul francez. Avea 40 de ani şi se călugărise la 18, el avea 65 şi era anticlerical convins. Martha revine în ţară. Nu va mai încerca niciodată să-l părăsească pe George.

Christopher Birdwood, lord THomson of Cardington

Încercând cu disperare să uite de Charles Louis, trimis de familie într-o călătorie în Lumea Nouă, în viaţa Marthei apare Christopher Birdwood, ataşat militar la legaţia Marii Britanii, omul care i-a oferit iubirea vindecătoare. Calm, stăpânit, disciplinat, englezul ascundea cu artă latura indealistă şi romantică a firii sale. Are răbdarea de a o aştepta pe Martha să se vindece, are tăria de a o iubi dincolo de zâmbetul ei îndepărtat, adresat mereu unui absent, îi este alături în cel mai greu moment al vieţii ei: moartea tatălui său, Ion Lahovary. Zile în şir, închisă la Posada, nu l-a primit decât pe el. Christopher Birdwood aducea în viaţa ei ceva unic- tactul. Arta de a şti când şi ce să spui şi, mai ales, când să taci. „Kit”, cum îi spunea ea, nu cerea nimic. Îi era doar alături, iar Martha era prea obosită. Într-o seară cu trandafiri, la Mogoşoaia, devine amanta lui. Pe toată perioada războiului, ea va depinde practic de sprijinul lui, înfuntând împreună acuzaţiile tot mai frecvente de spionaj.

În 1917, Emanuel se sinucide. Fusese atins, se pare, de o boală miserioasă. Martha, aflată în zilele acelea la Saint Morritz, suferă cumplit. Va scrie în jurnalele ei despre cel dus: „El m-a învăţat să am sentimente. Nu avusesem decât idei”.

În 1919 o regăsim purtându-i lui Charles Louis aceeaşi dragoste şi bucurându-se de iubirea lui Kit, devenit lord Thomson of Cardington. Strălucea în viaţa pariziană. Era prezentă la toate marile dineuri. Şi totuşi noaptea, singură, în camera ei, îşi spune cu sinceritate: Charles Louis a fost „adevărata mea dragoste”. Tocmai se întorsese de la un dineu unde stătuse alături de lordul Thomson!

În toamnă, George Valentin vine să-i ceară divorţul, oferindu-i în schimb „un fluviu de bani” şi mărturisindu-i în stilul său brutal: „Îmi eşti dragă şi tu, fireşte, dar nu îndeajuns încât să-mi petrec restul vieţii alături de tine!” Martha refuză, îi promisese soacrei ei pe patul de moarte că nu-l va părăsi niciodată. A fost ultima oară când s-a vorbit despre divorţ în viaţa Marthei.

Henry Bertrand Leon de Jouvenel

În 1923 primeşte pentru a doua oară Premiul Academiei Franceze, de data aceasta pentru „Izvor. Ţara sălciilor” şi devine ţinta iubirii lui Henry Bertrand Leon de Jouvenel. La 47 de ani, fostul soţ al scriitoarei Colette era „o forţă a vieţii” cum nota Martha. Ea avea cu zece ani mai puţin şi era copleşită de pasiunea pur fizică pentru Jouvenel. Maestru al cuvîntului, agresiv, ambiţios şi egoist acesta era un celebru vânător de femei. Legătura lor a durat trei ani furtunoşi, presăraţi cu infidelităţile lui. Cu toate acestea, efectul asupra Marthei a fost unul pozitiv – a făcut-o mai feminină şi mai puţin arogantă. Se descoperă vulnerabilă în mâinile unui bărbat puternic şi fără scrupule, este pasionată fizic, are emoţii ieftine în aşteptarea unui telefon şi nutreşte dorinţe necunoscute până atunci. Jouvenel nu seamănă cu niciunul dintre bărbaţii din viaţa ei şi, până când temperamentalul orator şi om politic a considerat-o prea puternică şi pretenţioasă pentru gustul lui, Martha a avut timp să se descopere pe sine într-o lumină nouă.

Martha la Mogosoaia

Cu toate acestea, o iubire a traversat nealterată viaţa Marthei Bibescu. Una singură – iubirea pentru Mogoşoaia. Banii ei, cîştigaţi de pe urma vânzării moşiilor Lahovary şi de pe urma publicării cărţilor, energia, inteligenţa, bunul gust, simţul artistic au mers acolo, între zidurile micului palat de lângă Bucureşti. A iubit Mogoşoaia cu toată inima.

Mogosoaia pe vremea Marthei

Prima noapte a lucrărilor de reconstrucţie a dormit lângă schele, într-un cort! În 1945, Mogoşoaia îi este luată. După 33 de ani, a plecat de acolo cu doar câteva lucruri personale şi fără să gândească măcar ca nu va reveni vreodată.

Iubită de regi – Ferdinand al României îi făcea lungi vizite la Mogoşoaia, Alfonso XIII al Spaniei o vizita incognito la hotel, ţarul Bulgariei îi spusese odată, îngrijorat pentru sensibilitatea ei: „Câte zile veţi petrece alături de vitele mele?” (bulgarii, adică!) – această femeie a ştiut să păstreze prietenii la fel de profunde ca şi iubirile.

Abatele Mugnier, confidentul şi duhovnicul ei odată cu trecerea la religia catolică, n-a ezitat până la 92 de ani să-şi consilieze fiica spirituală. A fost cel mai puternic reazem al sufletului ei de-a lungul vremii. Winston Churchill nu i-a refuzat nici sfatul, nici prezenţa ori de câte ori a putut.

Ramsay McDonald

Un alt premier britanic, Ramsay McDonald a pus toată atenţia, răbdarea şi influenţa lui la picioarele Marthei. Iar această femeie a rezistat tentaţiilor şi nu a abuzat de toate acestea niciodată. Abatele Mugnier nu se înşelase, Martha avea „darul extrem de rar al prieteniei”.

Îl mai avea şi pe acela al datoriei: datorie faţă de ţară, faţă de numele pe care îl purta, faţă de familia ei, faţă de unicul copil. Martha Bibescu a fost mamă la nici 17 ani.

Martha cu fiica sa, Valentina, mireasa

Într-o zi de august, la Posada, în liniştea unui colţ al Bucegilor, după chinuri cumplite, a născut o fetiţă, singurul ei descendent. Era ea însăşi un copil speriat, resimţind acut lipsa tatălui ei, vegheată de soacră – femeie rece şi cu principii de neclintit, aşteptându-l pe George care lipsea zile întregi. Fiica s-a numit Valentina, după numele bunicii dinspre tată şi a crescut în umbra imensei personalităţi a mamei sale. Martha Bibescu s-a învinovăţit toată viaţa că nu a fost mai apropiată de Valentina, dar soarta i-a dat prilejul să se revanşeze.

Martha si George Valentin Bibescu, la Posada, cu Valentina si Dimitrie Ghyka

Aproape 8 ani s-a chinuit să scoată din ţară pe fiica şi ginerele ei, aflaţi aici în arest la domiciliu! În aceşti ani n-a ezitat şi nu s-a oprit nici o clipă din a căuta soluţii. Atunci şi în anii de după s-a dus tot ce avea Martha: smaraldele Bibescu – bijuterii care uimiseră Europa, tablouri primite în dar şi purtând semnături valoroase – tot. Până la urmă, în 1956 a reuşit să-i vadă alături de ea. Dar nu mai avea nimic în afara talentului ei. Şi l-a exploatat cît a putut. La 72 de ani, atinsă de flebită, cu o sănătate care nu fusese niciodată strălucită nu pregetă să meargă în diferite ţări ale lumii. Susţinea conferinţe şi acestea îi aduceau banii necesari întreţinerii celor doi nepoţi la şcoală şi a Valentinei, bolnavă.

Acuzată de ambiţie nemăsurată, de aroganţă, de inconstanţă, având în multe pagini de jurnal cuvinte răutăcioase la adresa multora, ţinând mai mult la ranguri decât la oameni, temută din pricina replicii spirituale si tăioase, bănuită de spionaj, Martha Bibescu nu era un om perfect. Abia atunci ar fi fost „plictisitoare”, vorba lui George Valentin Bibescu. Nu. Martha a fost altceva. Întotdeauna altceva, greu de definit, greu de înţeles, copleşitor.

Martha in ultimii ani ai vietii, la Paris

O viaţă strălucitoare, dar nu uşoară. La şaizeci de ani era o prezenţă excentrică. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte fastuoase tunici, lungi până în pământ. Era cuceritoare, deşi, cum o caracterizează logodnica nepotului ei, Judy Ghica, puţin cam „imperativă”. Se bucura de o mare recunoaştere. În 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură pentru întraga operă, iar un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei o alege ca membru. În 1962 primeşte Legiunea de Onoare, marea ei bucurie, ceea ce aştepta de 30 de ani. Pentru Martha Bibescu, viaţa apunea glorios.

Charles de Gaulle