ŞASE MILIOANE DE VICTIME NEVINOVATE

Sub acest titlu găsim în JUDAISM AND THE VATICAN , de vicompte Leon de Poncins, un capitol în care el rezumă toate lucrările lui Paul Rassinier privind holocaustul .

– şase milioane de morţi este o cifră înspăimântătoare, cu care organizaţiile evreieşti, de o jumătate de secol, confruntă neîncetat întreaga lume. Aceasta cifră le-a servit lor ca să stoarcă de la Germania peste 40 de bilioane de mărci ca despăgubire pentru cei morţi (?) şi să-i ceară Consiliului Bisericii Catolice ca să modifice LITURGHIA, deoarece din ea ar izvorî ura împotriva evreilor şi, în consecinţă, moartea celor 6 milioane de evrei .

– Aceasta cifră de şase milioane nu a fost în nici un fel verificată şi cu toate acestea ea a fost acceptată ca bază de acuzare împotriva poporului german şi răspândită de presă în toată lumea. Astăzi însă au apărut multe documente care descoperă adevărul, încât nu se mai poate pretinde credibilitate pentru astfel de exagerări.

In timpul războiului în Franţa, Paul Rassinier, profesor de istorie la Foubourg de Montbeliard, în sudul Franţei, a intrat în maquis şi pe lângă alte activităţi de rezistenţă antigermană, a ajutat şi evreilor urmăriţi să scape din zona ocupată de nemţi înspre Elveţia. A fost arestat şi internat la Bunchewald. Acolo a stat până la sfârşitul războiului. Când a ajuns din nou în Franţa, a aflat că, în lagărele în care a fost internat ani de zile, au fost gazaţi evrei, şi nu unul sau doi, o sută sau două sau câteva mii, ci şase milioane. Şi d-l Paul Rassinier s-a întrebat cum s-a putut întâmpla una ca asta fără ca să fi aflat ceva cât timp a fost în lagăr? Au fost şi evrei cu el în lagăr şi avea relaţii bune cu ei, cum de nu s-a aflat nimic cu ei în tot acel timp? Şi, de dragul adevărului, d-l Paul Rassinier a început să caute rădăcinile acestei poveşti, care-i sunt temeiurile?  După cercetările asidue de ani de zile a descoperit că totul este o minciună iscodită spre sfârşitul războiului în cercurile evreieşti de din afara Germaniei. Ca istoric s-a considerat obligat să scrie mai multe cărţi despre acest pretins holocaust, pe care Leon de Poncins le rezumă şi din care redăm următoarele:

– Concluzia lui Rassinier este că după ce au început deportările, în timpul războiului, adică după ce au luat fiinţă lagărele de concentrare, au murit 1.200.000 de evrei cifră acceptată şi de Centrul Mondial Evreiesc de Documentare Contemporană. Rassinier citează însă cifra data de Raul Hilberg , care dă doar  896.292 de victime.

În VERITABILUL PROCES EICHMAN SAU ÎNVINGATORII INCORIGIBILI, cât şi în DRAMA EVREILOR EUROPENI,  Rassinier susţine că :

– Pentru prima dată a fost adusă pe tapet problema pretinselor victime evreieşti, a lagărelor de concentrare şi a camerelor de gazare la procesul de la Nurnberg în 1945-1946.

La Nurnberg în rechizitoriul său, judecătorul Jackson a declarat ca din 9.500.000 de evrei câţi au trăit în Europa ocupată de germani, 4.500.000 au dispărut. Aceasta cifră nu a fost reţinută şi acceptată însă de Tribunal ca piesă de acuzare, dar ea a fost preluată de presă şi de la 4.500.000 a fost ridicată la 10 milioane, ca apoi să fie redusă din nou la 6 milioane şi, de atunci, această cifră a fost difuzată de presă şi “ACCEPTATĂ” de întreaga lume. În mare parte cifrele date de judecătorul Jackson au fost bazate pe exagerări tendenţioase, apoi, din păcate, respectivii săi asistenţi nici nu au ţinut cont de emigrările masive care au avut loc încă înainte de război, între anii 1933 şi 1939, iar pe urmă în timpul războiului, în special înspre Statele Unite şi Palestina. Aşadar, documentarea care a condus la cele şase milioane de victime a rezultat din rapoarte şi declaraţii care s-au dovedit a fi false.

Conducătorii nemţilor arestaţi şi aduşi la judecată la Nurnberg, cât şi ofiţerii SS care au fost interogaţi, au dat declaraţii smulse sub ameninţarea condamnării la moarte, în timp ce au fost supuşi unui tratament de exterminare. Cu toată fragilitatea acestor surse de documentare care stau la baza celor şase milioane de pretinşi exterminaţi, totuşi acestei cifre i s-a acordat o publicitate extraordinară, fără ca ea să fi fost verificată vreodată de vreo autoritate oarecare. Succesul ei se datoreşte abundenţei de literatură privind lagărele de concentrare, cât şi presei, toate afirmaţiile fiind bazate pe impostură şi falsuri.

Dintre toţi aceia care au depus mărturii false sau eronate despre soarta celor şase milioane de victime, Paul Rassinier îl evidenţiază în mod deosebit pe un evreu din Ungaria, doctor Miklos Nyizli, zice-se fost medic la  Auschwitz. Rassinier spune că Nyizli vorbeşte ca martor ocular de locuri pe care nu le-a văzut niciodată, lasând la o parte şi conţinutul rapoartelor sale profesionale care sunt foarte îndoielnice şi ele. (Le Drame de Juifs, pg. 52 )

Dacă cineva ar fi dispus să creadă cele ce povesteşte Nyizli, că în fiecare zi au fost executați 25.000 de evrei, ar ajunge la  rezultatul că în timp de patru ani şi jumătate ar fi fost omoraţi 41 milioane de evrei. Când Rassinier a încercat să stabilească identitatea acestui DOCTOR DE LA AUSCHWITZ, NYIZLI, i s-a spus că : “AUTORUL A MURIT PUŢIN ÎNAINTE DE PUBLICAREA CĂRŢII SALE”.

În timpul procesului lui Eichmann la Ierusalim, cifra de şase milioane nu a mai fost menţionată. Întreaga acuzaţie împotriva lui Eichmann a fost mult debilitată din cauza imposibilităţii de a susţine exterminarea celor şase milioane de evrei. Această acuzaţie, spune Paul Rassinier, a câştigat uşor teren în atmosfera imediat de după război când totul era încă în haos. Astăzi însă, atâtea documente au văzut lumina zilei, au devenit cunoscute, şi  dovedesc că populaţia evreiască o fi fost ea persecutată în timpul războiului, totuşi nu se poate susţine că ar fi fost şase milioane de victime.(Ibidem pg.125)

Contrar celor afirmate de judecătorul Jackson la Nurnberg, că populaţia evreiască a Europei ocupate de germani ar fi fost de 9.600.000 de evrei sau de prof. Baron Shalton la procesul lui Eichmann ca ar fi fost de 9.800.000, populaţia evreiască a Europei a fost mult sub aceste cifre.

Intre 1933 şi 1945 mulţi evrei din Europa Centrală au emigrat pentru a scăpa de persecuţii. Paul Rassinier, citându-l pe un statistician evreu Arthur Ruppin, ne aduce 5.710.000 evrei în Europa ocupată de Hitler. Cifra luată din datele Centrului de Documentare din Paris ar indica 5.500.000, şi această ultimă pare să fie cea mai apropiată de adevăr.

Şi cifrele privind supravieţuitorii holocaustului, după 1945, după care s-au calculat cele 6.000.000 de victime, s-au dovedit a fi fost tot atât de eronate. Acest număr al supravieţuitorilor nu a fost de 1.651.000, cât s-a dat atunci, ci de 4.200.000 sau chiar mai mulţi, ceea ce reduce numărul celor pieriţi la unul până la un milion şi jumătate de victime.

O altă sursă de erori au mai fost mişcările evreilor în timpul războiului. Când au avansat ruşii, evreii s-au refugiat în interiorul Rusiei şi imediat după terminarea războiului ei s-au întors, încât nu au putut fi număraţi nicăieri. (Le Veritable Proces Eichmann)

Încă un factor care mai trebuie să fie luat în considerare este şi faptul că, fără îndoială, în lagărele de concentrare pentru evrei procentul de morţi a fost mai mare decât în celelalte, dar, dacă SS-iştii au fost responsabili în parte pentru soarta celor din lagăre, cu atât mai mult au fost responsabili aceia dintre detinuţi care au fost însărcinaţi cu administraţia interioară a lagărului. Cifra victimelor după Rassinier coroborată cu cea a Centrului de Documentare Evreiască Contemporană este de 1.485.292, în timp ce, după cum am spus mai sus , Raul Hilberg dă numai 896.292 de victime .

În ce priveşte lagărele de concentrare de pe teritoriile poloneze ocupate de nemţi, singurul document care atestă existenţa lor şi folosirea camerelor de gazare, cum sunt cele de la Chelmo, Belzec, Maidanek, Sobidor şi Treblinka, vine din depoziţiile unui SS-ist, Kurt Garstein. Ele au fost făcute în franceză. Nu se cunosc motivele pentru care Tribunalul nu a luat în considerare aceste depozitii ale SS-istului Garstein. El  s-a sinucis imediat ce a terminat cu depoziţiile, care au fost prezentate Tribunalului la 30 ianuarie 1946, dar nu au fost incluse în registrul de acuzaţii. Totuşi refuzul Tribunalului de a-l accepta drept argument valabil, nu a împiedicat presa ca să şi-l însuşeasca, să-i susţină autenticitatea şi veridicitatea şi să-l menţină în circulaţie ca pe o acuzaţie zdrobitoare. Până la urmă au apărut în circulaţie trei versiuni ale depozi]iilor lui Kurt Garstein, două în franceză şi una în germană, care însă nu acordau între ele.

Studiul lui Rassinier ne dovedeşte că Germania lui Hitler a fost rasistă şi, ca atare, nu i-a considerat pe evrei drept naţionali, că ea nu a plănuit şi nu a dorit la început să-i extermine pe evrei, ci să-i plaseze undeva în afara comunităţii poporului german, lucru care s-a întâmplat în mod precis şi în Israel atunci când i-au alungat peste Iordan pe cei 900.000 de arabi care trăiau în Palestina.

Conform art.4 din cele 25 ale Programului Partidului Naţional Socialist, publicat la Munchen la 26 februarie 1920: “Numai un patriot poate fi cetăţean. Numai acela care are sânge german în venele sale, fără deosebire de religie, poate fi un patriot. Un evreu nu poate fi patriot.”

Art. 5 conchide: “O persoană care nu are naţionalitatea, poate trăi în Germania ca oaspete şi este supus legislaţiei pentru străini . . .”

Când Naţional – Socialismul a venit la putere, la 30 ianuarie 1933, evreii din Germania au devenit automat supuşi ai legislației pentru străini, ceea ce în orice ţară de pe glob îi exclude de la funcțiuni publice influente în stat sau în economie. Asta a fost fundamentul legislaţiei rasiste în Germania naţional-socialistă.

“Singura deosebire între Germania lui Hitler şi alte state este că în celelalte unul este străin în virtutea cetăţeniei sale, pe când în Germania lui Hitler a fost străin în virtutea rasei sale. Dar, în Israel, e la fel: arabii nu pot lucra în învăţământ, în aparatul financiar, să administreze kibuţuri sau să devină ministru. Sunt total de acord cu asta, dar o nedreptate nu poate îndrepta o altă nedreptate. Ceea ce vreau eu însă să fac aici este doar să vă ofer o explicaţie şi pentru a face acest lucru iau un mecanism de două piese: dacă eu citez Israelul este numai pentru a arăta în acelaşi timp că diavolul rasismului, în sensul aplicat de naţional-socialişti este mult mai mare decât se credea, din moment ce campionii de ieri ai luptei impotriva rasismului au devenit astăzi protagoniştii lui şi, contrar opiniei generale, exemplul Germaniei nu este singurul exemplu de stat rasist” (P. Rassinier, Le Veritable Proces Eichman, pg. 100-101 ) .

Promulgarea legilor rasiale după Congresul de la Nurnberg, din septembrie 1935, a determinat guvernul german să caute posibilităţi de negociere pentru a-i transfera pe evrei în Palestina, pe baza declaraţiei Balfour. Când aceste încercări au eşuat, Germania a întrebat alte state să-i accepte şi ele au refuzat.

Din moment ce nu a existat un stat evreiesc cu care să ajungi la o înţelegere pe baza unor Convenţii Internaţionale, cum ar fi cele de la Geneva sau de la Haga, şi din moment ce, în ciuda cererilor repetate ale guvernului naţional-socialist, nici o altă ţară nu le-a acceptat evreilor emigrarea sau să-i accepte sub aripa lor ocrotitoare, ei au fost lăsați să trăiască în Germania până la declararea războiului, bucurându-se de statutul străinilor fără cetăţenie şi, ca şi alţii, în această situaţie în întreaga lume, au rămas la discreţia autorităţii celor care erau la putere<< . (P.RASSINIER, ibid pg.20)

Abia în noiembrie 1938, după asasinarea lui von Rath, consilier al Ambasadei germane la Paris, de către Grynspan, evreu, crimă care a provocat în Germania o puternică reacţiune împotriva evreilor, conducătorii Reichului au hotărât să revină la o soluţie globală pentru evrei, când au reluat teza transferării lor în Palestina. Acest proiect care zăcea din 1933, s-a prăbuşit din nou pentru că Germania nu a acceptat transferarea lor în schimbul a 3.000.000 mărci cerute de Anglia, fără ca ea să ofere vreo altă recompensă. Nici Franţa, la sfârşitul anului 1940, nu a acceptat transferarea lor în Madagascar.

“După înfrângerea Franţei în 1940 şi a eşuării încercării de a ajunge la pace cu Anglia, conducătorii Germaniei au conceput ideea ca să-i strângă pe toţi evreii şi să-i transfere pe toţi într-una din coloniile franceze, de exemplu în Madagascar. Într-un raport din 21 august 1942, Secretarul de Stat la Externe al Reichului, Luther, a decis că este posibilă negocierea cu Franţa în acest sens şi a descris discuţiile avute între iulie şi decembrie 1940, şi care au fost întrerupte ca urmare a unui interviu la Montoir, la 13 decembrie 1940, cu Pierre Etienne Flandin, succesorul lui Laval. În tot timpul anului 1941, germanii au tot sperat să poată redeschide tratativele şi să le ducă la un sfârşit satisfăcător.” (P.Rassinier, ibid., pg.108) .    A fost abia după câteva refuzuri şi pentru mai multe raţiuni pe care le vom vedea mai târziu, că nemţii şi-au înăsprit atitudinea faţă de evrei. Inainte de toate a fost scrisoarea trimisă de CHAIM WEIZMAN,  preşedintele Agenţiei Mondiale Evreieşti către CHAMBERLAIN, primul ministru al Angliei, în care-l informa că “noi, evreii, suntem de partea Marii Britanii şi vom lupta pentru democraţie” . Scrisoarea a fost publicată în THE JEWISH CRONICLE din 8 septembrie 1938 şi a fost considerată ca o declaraţie de război a evreimii mondiale adresată Germaniei.

Mai înainte de aceasta, într-un articol apărut în Paris-Soir, la 23 martie 1939, Leon Blum a cerut insistent statelor democrate să lupte pentru distrugerea ideologiei rasiste: “Reorganizarea, reconcilierea şi cooperarea tuturor statelor din lume care sunt ataşate ideii de libertate şi pace şi stimularea şi exaltarea sistemului democratic, şi în acelaşi timp, sistematica distrugere a ideologiei rasiste, aceasta este sarcina esenţială care incumbă marilor mişcări de opinie publică, fără de care puterile ar fi impotente.”

Să ne întoarcem însă la poziţia evreilor faţă de Germania: “În septembrie 1939, din primul moment când au început ostilităţile, autorităţile care reprezentau Congresul Mondial Evreiesc, ca şi când le-ar reproşa Angliei şi Franţei că au întârziat atâta, le-au reamintit că “EVREII DIN ÎNTREAGA LUME AU DECLARAT RĂZBOI  ECONOMIC ŞI FINANCIAR GERMANIEI ÎNCĂ DIN 1933” şi că ei sunt hotărâţi să ducă această acţiune până la capăt. În acelaşi timp prin această declaraţie ei l-au autorizat pe Hitler să-i interneze în lagăre de concentrare pe evreii care-i stau la dispoziţie, şi care, de altfel este calea în care toate statele îşi tratează inamicii în timp de război. După cum s-au desfăşurat apoi evenimentele, evreii din restul Europei au ajuns în aceeaşi situaţie cu cei din Germania. Când pentru germani nu a mai fost nici o speranţă ca să-i poată scoate din Europa, şi când ultima şansă de a-i transfera în Madagascar s-a spulberat şi ea la sfârşitul anului 1940, atunci s-au hotărât să-i pună la lucru într-un ghetto imens. După invazia cu succes în Rusia, la sfârşitul anului 1941, i-au concentrat în aşa numitele TERITORII DE RĂSĂRIT din apropiere de fosta frontieră ruso-germană de după invazia Poloniei, la Auschwitz,  Chelmo, Belzec, Maidanek, Treblika, etc . . . Acolo ei trebuiau să aştepte sfârşitul războiului în speranţa că atunci se va putea redeschide o discuţie internaţională care să decidă soarta lor. Aceasta hotărâre a fost adoptată la faimoasa Conferinţă Inter-Ministerială Berlin-Wansee, care a avut loc la 20 ianuarie 1942, iar transferarea evreilor a început în martie.” (P.Rassinier, Le Veritable Proces Eichmann, pg. 20)

Apoi a venit declaraţia de război făcută Rusiei, căreia  i-a urmat bombardarea masivă de către Aliaţi a oraşelor Dresden, Leipzig şi Hamburg. Apoi a apărut cartea lui Theodor N. Kaufman, cu titlul GERMANIA TREBUIE SĂ DISPARĂ, în care Kaufman a anunţat că nemţii, numai prin simplul fapt că sunt nemţi, nu merită să trăiască, şi că, după război, 25.000 de medici vor trebui să fie mobilizaţi şi fiecăruia să i se dea 25 de bărbaţi sau femei germane în fiecare zi ca să fie sterilizaţi, încât, în trei luni de zile, nu va mai exista un singur neamţ viu în Europa capabil de procreare şi astfel în 60 de ani rasa germană va fi total eliminată de pe continent. El a mai spus că evreii din Germania îi împărtăşesc aceste păreri . . .

Hitler a ordonat ca conţinutul acestei cărţi să fie difuzat la radio şi oricine îşi poate imagina ce efect a produs ea asupra publicului german.

În astfel de împrejurări  a început deportarea masivă a evreilor spre lagărele de concentrare poloneze, în mod deosebit spre Auschwitz.

Pentru a conchide acest capitol, dorim să mai cităm pe un martor evreu a cărui importanţă nu va scăpa cititorului. În revista “La Terre Retrouvee” din 15 decembrie 1960, doctor Kubovi, director al Centrului Mondial de Documentare Iudaică Contemporană din Tel Aviv, a recunoscut că nu a existat vreun ordin de exterminare a evreilor care să fi pornit de la Hitler, Himmler, Heydrych sau Goering. (P.Rassinier, Le Drame des Juifs Europeens, pg. 31-39)

Conform concluziilor lui Rassinier, exagerările în numărul celor exterminaţi au fost determinate de interese pur materiale : “Este o problemă de motivare prin proporţiile uriaşe ale cadavrelor, enormelor subsidii germane plătite anual statului Israel ca reparaţii şi recompense, care altfel nici cum, nici moral, nici legal, nu ar fi putut fi motivate din moment ce nu exista un stat al Israelului pe timpul când au avut loc faptele încriminate. Aşadar, a fost pur şi simplu un calcul material la baza acestor exagerări.”

Să ne fie permis să reamintim că statul Israel a fost înfiinţat doar în mai 1948 şi că victimele evreieşti au fost cetăţeni ai multor altor state cu excepţia Israelului. Pentru a sublinia dimensiunile fraudelor care sfidează descrierea în orice limbă, pe de o parte avem Germania care plăteşte Israelului sume calculate grosso-modo pentru şase milioane de morţi, iar pe de altă parte avem cel puţin patru cincimi ai acestor milioane de >pretinşi morţi < care la sfârşitul războiului au fost în mod cert în viaţă şi cărora ea le plăteşte încă sume importante ca despăgubiri şi reparaţii ca victime ale naţional-socialismului, care sunt răspândiţi de-a lungul pământului, ca urmaşi ai celor morţi. Asta înseamnă cu alte cuvinte că Germania plăteşte pentru marea majoritate a evreilor de doua ori. (P.Rassinier, ibid. pg.31-39)

ARTHUR R. BUTZ, profesor universitar la Northwestern University din EVASTON, Illinois, de origine germană, însă născut în America, a fost intrigat să afle că neamul din care se trage a săvârşit asemenea barbarisme. A început şi el să studieze problema pretinsei lichidări a evreilor ca să vadă în ce măsură este el o progenitură de criminali. S-a angajat la o treabă serioasă. A cercetat toate arhivele armatei americane şi, după ani de investigaţii, a constatat că nu au existat camere de gazare a evreilor. A publicat cartea The Hoax of the CenturyÎnşelăciunea secolului, la acelaşi Institut de Revizuirea Istoriei, acela care militează pentru ca istoria să se scrie aşa cum s-au întâmplat lucrurile şi nu cum o doresc anumite cercuri conspirative.

Institutul mai sus citat a instituit chiar şi un premiu de 50.000 dolari pentru acela care poate dovedi că a fost gazat măcar un singur evreu. S-au prezentat mai mulţi doritori de câştig, printre care şi Anti-Defamation League, organizaţie care face vânătoare de nazişti prin America împreună cu Wiesenthal. In afară de zvonuri şi declaraţii de mâna a treia, că au auzit că  s-ar fi spus, nu a putut produce nici unul mai mult, argumente care nu sunt valabile în faţa unui tribunal.

–––––––––––––––––––––––––––-

Post scriptum. Acest text l-am primit cu mulți ani în urmă și nu m-am gândit niciodată să-l public. Nu mai știu nici de la cine l-am primit. Ideea de a-l pune la dispoziția cititorilor site-ului meu mi-a venit de la intervenția anonimului domn Corneliu. Eu nu am niciun merit.

Ion Coja