Istoria avansării NATO către Rusia

E adevărat ce spune Jeffrey Sachs, dar lucrurile nu sînt atît de simple, așa cum le rezumă el. Trebuie luată în seamă și dorința țărilor, scăpate din blocul sovietic, de a se apăra. Unde să te protejezi de ruși, dacă nu la adversarii lor, adică la americani? N-a băgat nimeni cu sila țările din Est în NATO, toate au cerut în cor intrarea sub această umbrelă de protecție. Trebuia ca America să le refuze accesul în NATO, numai pentru că Reagan i-a promis lui Gorbaciov că, dacă acceptă unificarea Germaniei, NATO nu se va mișca un inch către Rusia ? Dar toate țările foste comuniste căutau cu disperare un loc sigur de trai, odată scăpate din lagărul sovietic. 
Aceast loc nu putea fi altul decit lagărul de vest, condus de americani. Era fatal, era obiectiv ca lucrurile să evolueze așa. Nimeni nu trăiește singur pe lume; dacă nu ești cu Dumnezeu, te ia numaidecît dracul…

Sigur că Rusiei nu i-a plăcut această treptată înaintare a NATO către granițele ei. Dar a cui e vina fundamentală ? Nu cumva e a Rusiei, care a băgat spaima în toată lumea, făcind-o să se grupeze împotriva ei ? De ce nu se poartă Putin ca un conducător normal, ca un om cu care se poate sta de vorbă, care se ține de vorba promisă ?

Conflictul e prea adînc, între doua sisteme de gîndire fundamental opuse, ca să se poată rezolva într-un secol, și numai prin tratative cu vorbe, fără niște războaie. Numai frica de bomba nucleară îi ține pe toți în șah. In mod firesc, ar trebui să  urmeaze un nou război mondial, din care nu se știe bine cine va ieși cîștigător, dar care ar tranșa o tensiune ce nu se mai termină niciodată.

Pofta de expansiune, cauza principală a frămintării lumii, vizibilă și la Trump și la Putin (și, în curînd, și la chinezi) e mascată de diferențe așazicînd ideologice (comunism vs. capitalism), dar de fapt avem de a face cu vechea și fundamentala  pulsiune imperialistă: țările mari nu pot exista fără o continuă expansiune, care le motivează existența și măreția. Așa au pățit faraonii, perșii, romanii. Dupa ce a cucerit Dacia, Traian s-a dus mai departe în Asia, să-i infulece pe parți (ce-avea cu ei ?). Imperiile nu pot sta liniștite, ele au nevoie permanentă de extindere, adică de războaiele pe care imperialismul le presupune, prin natura lui profundă. Trăim în provizorat și azi, în așteptarea viitorului conflict, care a început în Ucraina, dar care e necesar să fie extins între țările mari, adevărații tartori ai acestor pofte nesfîrșite de cucerire. Trump vrea Groenlanda și Venezuela, Putin vrea înapoi Uniunea Sovietică, iar cînd va deschide gura (Nihoma !), China va spune și ea ce vrea, începind cu Taiwanul.

La început e pretextul (Sudeții germani pentru Hitler, Ucraina pentru Putin, Taiwanul pentru Xi), dar apoi urmează dezvoltarea poftei: am avut tabloul acesta în cazul ultimului război mondial, cînd țările cucerite de Hitler s-au înșirat ca mărgelele pe ață, pînă cînd Rusia i-a stat în gît…

Ainsi va le monde… Așa merge lumea, prin creșteri și descreșteri, prin expandări și contracții, aflîndu-se într-un conflict permanent, întrerupt din cînd în cînd de scurte perioade de pace. Nu va fi niciodată o pace universală, căci asta ar însemna sfîrșitul  lumii, care e făcută din convulsii permanente, ce o țin în viață. Viața e mișcare, iar mișcarea e o luptă continuă, a ceva împotriva a orice… De aceea Isus ne-a propus iubirea și iertarea: tocmai pentru că nu sîntem în stare să le simțim, așa că ele au rămas niște ficțiuni mistice, la care vom visa continuu, fără a le putea atinge vreodată; căci nu sînt în firea noastră… Hai cu toții să luptăm, că așa doar progresăm. Cît trăim, noi vom lupta (nu contează cine cu cine), cînd murim, ne-om împăca (în sfîrșit) …