Prin librăriile americane . Amintirile lui Ruth Glasberg din Transnistria ( 4)

 

Deşi a citi o carte despre lagăre şi ghetouri nu este o indeletnicire plăcută, dimpotrivă,  fiind incăpăţanat insă în aflarea  adevărului,  am continuat să caut prin biblioteci, singura sursă disponibilă publicului, mărturii directe, ale celor care au avut de suferit în urma deportării, totodată să putem aprecia corect comportamentul autorităţilor româneşti implicate. Una din cele mai dure cărţi în acest sens este “ A survivor’s Memoir , Ruth’s Journey “  de Ruth Glasberg Gold , editura University Press of Florida , 1996.

 

Ruth Glasberg işi începe cartea cu descrierea vieţii pe care familia sa o duce în Cernăuţi în anul 1940 înainte de ocupaţia sovietică. Reţinem  din descriere, premierea fratelui Bubi, un tânăr liceean violonist talentat, de către Casa regală a lui Carol al II-lea ,” cu mai multe cărţi , fiecare carte ştampilată cu sigilul regal “( pag.25 ). În 10 mai 1940 fratele ei de 17 ani, Manase Glasberg este invitat să cânte la Radio Chişinău. Ziarul local

Morgenblat din Cernăuţi publică în legatură cu acest concert un articol elogios.( pag.32 ). În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului sovietic, români, etnicii germani şi o parte din evrei hotărăsc să se retragă în România.

 

Când intră armata roşie în Cernăuţi, străzile sunt pline de oameni care-i întâmpină cu flori, inclusiv fetiţa de zece ani Ruth.

 

Curând, notează autoarea, entuziasmul a dispărut, pentru că  trecerea de la sistemul capitalist la cel comunist a eliminat orice intreprindere privată cauzând şomaj şi austeritate. Tatăl ei, care niciodată nu a muncit manual, a fost nevoit  să se  angajeze  intr-o brutărie în schimbul de noapte. Mii de angajaţi ai guvernului sovietic au invadat oraşul schimbând radical ambianţa. Pierde un an şcolar pentru că nu ştia ruseşte, dar invaţă repede şi devine pionieră. Regimul comunist le limiteaza spaţiul în care locuiau aşa că mai multe familii sunt ingrămădite într-un singur apartament. Încep să apară probleme cu alimentele care care sunt tot mai puţine. Într-o zi este invitată la masă de vecinii care primiseră permisiunea să plece în România şi de acolo în America. Ei erau norocoşi, notează Ruth, pentru că  începuseră deportările în Siberia.

 

După alungarea sovieticilor, guvernatorul Bucovinei decretează, în 11 .oct. 1941, formarea unui ghettou, la câteva străzi depărtare de strada lor. În 24 de ore  într-o zonă  în care în mod obişnuit locuiau 10 000 de oameni, acum trebuiau să se mute 50 000. Zona a fost înconjurată cu sârmă ghimpată şi păzită de soldaţi. Primarul Cernăuţiului, dr.Traian Popovici face apel la guvernatorul Corneliu Calotescu cerând desfiinţarea ghettoului şi oprirea deportărilor pentru că este paralizată activitatea oraşului. După intervenţia sa şi a altor personalităţi ale românilor şi evreilor, respectiv reprezentanţi ai clerului, Ion Antonescu aprobă să rămână 20 000 de evrei în Cernăuţi.

 

Având acest ordin, guvernatorul a autorizat ca primarul  împreună cu consulul german şi generalul Ionescu să stabilească cine pleacă şi cine rămâne. Comitetul de monitorizare a cerut ca liderii comunităţii evreieşti să stabilească aceste liste. Evident că au urmat eforturi disperate de includere pe liste, inclusiv contra bani, care a fost factorul decisiv. Era un privilegiu  să fii bogat ca să-ţi cumperi libertatea. “În final românescul bacşiş a oferit alternativa salvării vieţii ceea ce în Germania era de neconceput. Mătuşa Anna şi alte văduve ale funcţionarilor publici au fost exceptate prin lege “( pag .43 )

 

Au inceput raidurile soldaţilor români pentru a-i prinde pe cei care nu erau pe liste. Ca o paranteză, Lista lui Schindler, care conţine 801 persoane este celebră, iar Lista lui Traian, care contine 20 000 de persoane, aproape necunoscută. Familia lor nu era pe “Lista lui Traian”, părinţii ei nefiind consideraţi indispensabili oraşului. Mama sa s-a opus să vândă un covor persan ca să facă rost de bani pentru mită. Unchiul lor Max, care stătea bine cu banii nu s-a oferit să-i ajute, iar tatăl ei era prea mândru ca să-i ceară. Părinţii ei nu l-au iertat niciodată pentru asta. Mama ei nu credea că  vor fi întradevăr deportaţi, că vor doar să le ia banii. Şi-au dus lucrurile la unchiul ei Max, inclusiv covorul persan, ei rămânând în apartament cu câte un geamantan fiecare.

 

Într-o dimineaţă din noiembrie 1941, a început deportarea; oameni cu geamantane în stradă, căruţe, la care se putea apela contra unei taxe, ceea ce şi fac părinţii ei, plasând-o sus pe una.”Cum au putut vecinii şi prietenii noştrii români şi germani să se întoarcă contra noastră ?” se intreaba Ruth. Soldaţii, în timp ce conduceau caravana spre gară  strigau :” Acum un an voi aţi  întâmpinat pe ruşi  cu bine aţi venit! Pentru această trădare, Transnistria va fi răsplata voastră “( pag.47 ).

 

S-au urcat în vagoanele supraaglomerate. După două zile trenul s-a oprit undeva în câmp, soldaţii au deschis uşile, oamenii au ieşit să-şi facă nevoile şi să ia apă. În a patra zi soldaţii au deschis uşile şi au strigat “ Afară, afară jidani împuţiţi! “S-au format două coloane, trenul a fost impărţit în două: o garnitură s-a deplasat spre Mărculeşti şi alta formată din 15 vagoane cu peste 1 000 de persoane s-a deplasat spre Atachi şi apoi spre Moghilev.

 

Au ajuns la Mărculeşti şi au fost cazaţi în nişte case primitive, în care  uşile  şi ferestrele lipseau, probabil luate pentru foc. A doua zi au trecut prin un punct de control, fără nici o problemă, inclusiv vioara fratelui Bubi. După un timp insă un soldat din escortă observă vioara şi strigă: “Jidan împuţit, plăcerea ta de a cânta la vioară îţi va dispărea în curând !” ( pag.51 ) şi i-a aruncat vioara în noroi.

 

Tatăl ei deşi avea numai 55 de ani, a suferit o dublă hernie şi nu putea merge mult timp pe jos . Pentru nişte bani daţi,  a putut să se urce, împreună cu ea, în căruţele cu bagaje, unde erau acceptaţi numai copiii mici, bătrânii şi infirmii. Nu după mult timp însă un soldat din escortă observă că tatăl ei arăta prea tânăr  şi insultându-l ia ordonat să coboare : “Dă-te jos jidan împuţit sau te împuşc !”(pag. 52 ). Tatăl său îl roagă să-l lase spunând că e bătrân şi bolnav şi nu poate merge pe jos. Aceasta îl infurie mai tare pe “nazistul român “, repezind baioneta armei spre capul tatălui. Ferindu-se, tatăl ei cade şi se loveşte la cap, ochelarii îi cad în noroi şi fără ei nu mai vedea nimic. Ruth se oferă să-i cedeze locul în căruţa tatălui ei, dar soldatul era neînduplecat  : “Taci sămâţă împuţită de jidani .Urcă sau te împuşc !( pag. 53 ).

 

Drumul era plin de noroi. Conducătorii căruţelor erau ţărani români sau ucrainieni indiferenţi la ce se întâmpla. Noaptea s-au oprit lângă o pădure, în apropiere de Căsăi .Au dormit  acolo, improvizând adăposturi ca să se ferească de ploaie. A doua zi reiau marşul şi ajung la Nistru .” Aşa-i că i-aţi primit  anul trecut cu flori pe ruşi ? Poporul nostru vă aşterne covorul roşu pentru voi, ca să treceţi pe malul celălalt al Nistrului “, făceau remarci sarcastice soldaţii din escortă. “Voi il ubiţii pe Stalin foarte mult ?Voi îl veţi întâlni în curând pe malul celălalt al fluviului, dar ca şi cadavre, cu capul tăiat! “, spunea acid comandantul escortei.

 

Trec Nistrul pe jos, pe un pod vechi, cu bagajele în mână. Căruţele au trecut primele, dar goale, de frică să nu sa rupă podul, apoi au fost reîncărcate cu bagaje şi au mers mai departe prin noroi şi zăpadă până în primul oraş ucrainian, Yampol. Se adăpostesc, mai multe familii într-un grajd gol al unui colhoz abandonat. A doua zi încep să facă schimb de obiecte, cu ţăranii din zonă, contra alimente.

 

”Prima lecţie de reţinut este : ce bine ar fi fost să posede monede de aur sau bijuterii fiecare persoană pentru cazuri de urgenţă. Acestea au salvat multe vieţi “, notează Ruth la pag.55. Acum vede pentru prima dată păduchi. Femeile sunt sfătuite să-şi taie părul scurt. După câteva zile şi-au continuat marşul cu o excortă formată din “ colaboratori fascişti ucrainieni “. Făceau cam 18 mile pe zi cu o oprire de trei ore. Noaptea se opreau în grajdurile unor colhozuri. Cei care aveau bani şi mituiau excorta, puteau merge  peste noapte în casele ţăranilor, cu o condiţie, un membru al familiei să rămână în grajd, ca o garanţie de  reîntoarcere. Tatăl ei rămâne în grajd cu bagajele, iar mama împreună cu copii găsesc o cameră la un ţăran contra haine. În timpul nopţii un poliţist ucrainian îl ameninţă pe tatăl ei că dacă nu-i dă nişte bani îl împuşcă.

 

Au trecut prin zece localităţi :Yampol, Kechicovka , Olashanka, Romanovka, Kirizopol, Zhabokritch, Tribulovka, Obadovka, Lobodovka şi Balanovka. După două săptămâni de la plecarea din Cernăuţi au ajuns în oraşul Bershad. Dar nu era ultima oprire . Trebuiau să mai mearga 40 Km, pentru a trece Bugul in zona germană.

 

“ Dar  în acea perioadă oricine ştia că a trece pe malul celălalt al Bugului era sinonim cu a muri “, notează Ruth. Au mai aflat că pot să mituiască comandantul român ca să rămână în ghettoul stabilit în fosta zonă din oraş unde au locuit evreii înainte de război, 12 străzi înguste şi nepavate şi două străzi principale.mai mari in total câteva sute de case mici şi joase din pământ.”În acest spaţiu căutau o cameră 20 000 de oameni “.

 

Cea mai mare problemă era în continuare procurarea hranei. Condiţiile de locuit erau grele, era foarte frig, lemnele scumpe, aglomeraţie în camera. Treceau săptămâni fără să facă baie sau fără să-şi schimbe hainele. Tifosul făcea ravagii. Într-o zi, deoarece tatăl ei părea bolnav, au chemat pe dr. Menschel, care dupa ce l-a consultat a zis “: D-na Glasberg, soţul d-vs are nevoie de medicamente, mâncare, o baie caldă, un pat confortabil, nimic din toate acestea nu pot  să-i dau, aşa că nu pot să fac nimic  “ .

 

Într-o dimineaţă din decembrie îşi găseşte tatăl mort  în timpul nopţii. În câteva săptămâni din douăzeci de persoane care stăteau într-o cameră au mai rămas şase. Scenele descries de Ruth Glasberg , care atunci avea unsprezece ani, sunt de groază. Sunt scene care amintesc de epidemiile de ciumă din evul mediu. Dimineaţa trecea pe străzi o platformă trasă de cai, unul din însoţitori suna din un clopoţel, iar cei care aveau morţi în cameră îi chemau să-i ridice. Cei doi insoţitori intrau, ridicau cadavrul şi-l aruncau peste celelalte cadavre de pe platforma trasă de cai. După două săptămâni moare şi fratele ei de tifos. Mama ei presimţind că va muri îi dă câteva sfaturi :”Fii bună, înţelegătoare şi cinstită. Într-o zi te vei întoarce acasă unde mătuşile tale şi unchii tăi vor avea grijă de tine. Vei fi copilul mătuşii Anna. Şi ţine minte că toate bunurile noastre sunt la mătuşa Cilli. Acestea te vor ajuta să supravieţuieşti până vei creşte mare” (pag.76 ).

 

Obţine de asemenea promisiunea solemnă de la vecina  de cameră, d-na Sattinger că va avea grijă de Ruth, după moartea ei. Mama lui Ruth paralizeză şi două săptămâni trebuie s-o îngrijească ea singură. Este disperată când într-o noapte mama ei moare, strigă după ajutor, dar nimeni nu vine, se obisnuiseră cu moartea.

 

A doua zi familia Sattinger care se mutase într-o casă mai bună, la un evreu localnic, vin şi o iau cu ei pe Ruth. In 27 ian .1942, la 11 ani, rămasă singură pe lume, se îmbolnăveşte de tifos, dar scapă în mod miraculos fără medicamente. După un timp este preluată de un cuplu de tineri evrei din Bershad. Ei locuiau în două camere curate şi mobilate, simţindu-se pentru prima dată de la plecarea din Cernăuţi aproape ca acasă. Aranjamentul fusese făcut să-i vândă din lucruri pentru mâncare. Dar nu durează prea mult până când familia Sattinger o anunţă că i-au vândut toate lucrurile şi nu mai au bani pentru mâncare iar ai lor nu le ajung nici pentru ei.  Deci va trebui să meargă la orfelinatul comunităţii evreieşti organizat în oraş. Aici însă vârsta maximă admisă era de 10 ani, dar la intervenţia Preşedintelui comunităţii evreieşti, Benjamin Korn, cu care au fost vecini la Cernăuţi, a fost acceptată.

 

În vara anului 1942 au apărut svonuri că vor fi  repatriaţi orfanii de ambii părinti. S-au făcut liste şi orfanii au fost îmbarcaţi în căruţe şi duşi la Balta, deoarece Bershad nu avea cale ferată. Înainte de a intra în Balta au fost dezinfectaţi şi spălaţi pe cap. Au fost cazaţi într-o biserică. Aici se îmbolnăveşte de malarie şi este internată într-un spital. Operaţia de repatriere nu se finalizeză, vom vedea intr-un articol special de ce. Copii sunt aduşi înapoi la Bershad, de data aceasta intr-un orfelinat mai mare. Când împlineşte 12 ani, Ruth este separată de baieţi şi cazată într-o cameră numai cu fete, în condiţii mai bune. În 1943 primeşte o scrisoare de la mătuşa Anna şi o sumă de bani . Îşi completează hrana zilnică de la orfelinat cu pâine şi unt cumpărat de la ţărani. O altă mătuşă, Cili , îi trimite şi ea bani şi un pachet cu  haine. Comunitatea începe să adune bani pentru un monument funerar închinat celor care au murit la Bershad. Pentru fiecare nume gravat s-a cerut o anumită sumă de bani. Ruth a dat şi ea banii care i-ar fi asigurat suplimentul de hrană pentru câteva săptămâni. La sfârşitul anului 1943 monumentul era gata. Numele părinţilor şi al fratelui erau inscripţionate în marmură. Era şi o placă pe care scria : “Veşnică amintire …/ ei au murit de foame , frig …/ în anul 5702  (1943 ).

 

 În continuare primesc ajutoare din România şi ea şi alţi copii, ceea ce îi ajută să-şi îmbunătăţească raţia alimentară. Face din nou tifos, este pusă sub carantină în spital şi primeşte medicamente, se însănătoseşte şi îşi reia activitatea la cor. Supraveghetorul băieţilor, d-l Horowitz  a început să ţină lecţii, dar nu aveau nici caiete nici creioane. Comunitatea a organizat şi ea o mică şcoală pentru copiii ai caror părinţi puteau să plătească o mică taxă. S-au rezervat câteva locuri gratis pentru orfani. Pierduse trei ani de şcoală, la 13 ani merge în clasa a IV-a. Se primesc ajutoare sub formă de haine de la Comitetul evreiesc american.

 

Orfanii de ambii parinţi sub 15 ani sunt din nou îmbarcaţi în căruţe şi duşi la Balta. Doua mii de orfani din  toata Transnistria au fost adunaţi în două orfelinate unul la Moghilev şi unul la Balta.  Spălaţi şi bine  îmbrăcaţi au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, dar numai zece într-un vagon plus un supraveghetor. De data acesata aveau suficientă mâncare şi apă. Cand ajung la Tiraspol oficialii români verifică şi cei peste 15 ani sunt trimişi înapoi. Ceilalţi sunt supuşi unei noi deparazitări, le sunt schimbate hainele, iar noaptea dorm intr-un depozit. A doua zi se îmbarcă intr-un alt tren şi peste trei ore ajung la Iaşi în 6 martie 1944, “prima zi de libertate “ , unde evreii de acolo îi primesc cu căldură.

 

Sosirea lor coincide cu sărbătoarea Purim, aşa că sunt răsfăţaţi cu bunătăţi şi prăjituri din abundenţă. În timpul şederii la Iaşi multe cupluri de evrei au adoptat orfani. Pentru aceasta se reorganizează corul, unii dansează , alţii recită în diverse limbi. Observându-i cei ce infiază se hotărăsc. Trei familii vor s-o adopte şi pe Ruth. Le propune să stea câte o săptămână la fiecare pentru a se hotărî.

 

În aprilie 1944 se înteţesc bombardamentele ruseşti asupra Iaşului, de aceea se hotăreşte ca orfanii să fie mutaţi în Buzău şi Bucureşti. Ruth ajunge la Buzău. Două sute de orfani din Buzău pleacă în Palestina, dar Ruth n-a fost selectată să plece. În vara lui 1944 ruşii capturează oraşul. Anarhie totală, ruşii intră prin case după băutură şi mâncare, sparg vitrinele magazinelor şi fură tot ce găsesc. Populaţia stă ascunsă ( pag.125 ). Este luată de o familie care avea o pivniţă plină cu vin ca să fie translatoare când apar ruşii. Aceştia o întreabă de unde ştie ruseşte, ea le povesteşte prin ce a trecut, ruşii sunt impresionaţi, încep să cânte împreună şi uită să mai caute după băutură.

 

O parte din copii profită de spargerea magazinelor şi pleacă la furat dar ea refuză. Până la urmă se lasă convinsă, merge la o bijuterie devastată , dar nu mai găseşte nimic. Acum, oficial ei erau cetăţeni sovietici, aşa că un grup de băieti se duce la comandantul sovietic ca să obţină aprobarea să plece la Bucureşti. Ajung la Bucureşti unde guvernul comunist rezervase două clădiri mari pentru cei 1400 de orfani, cu spaţiu şi mâncare suficientă în plus încep şi şcoala. Sovieticii duc o campanie agresivă pentru a lămuri copii să trecă la ei . Li se arată filme cu eroi şi eroine sovietice, Zoia Kosmodemianskaia, care moare fără să-şi trădeze camarazii o impresionează în mod deosebit. Sovieticii apar ca eliberatori, protectori şi prieteni, iar Stalin ca un părinte care adoră  copii. Li se promite  că vor putea ajunge doctori, profesori sau ingineri, dar în acelaşi timp au înrolat în armată pe toţi băieţii de peste treisprezece ani, fără să se ţină cont de traumele prin care au trecut aceşti copii în ultimii trei ani. Au fost seduşi de promisiunea unei educaţii gratuite şi a unui viitor idealist.

 

Ruth avea paisprezece ani, dar era abia în clasa a IV-a, se simţea umilită din această cauză, aşa că era foarte silitoare. O profesoară o remarcă şi face cu ea ore suplimentare, gratuit. Studiau comunismul, darwinismul şi literature. Într-o zi o profesoara vine în clasă cu un caiet şi un creion cerându-i să-şi scrie amintirile din Transnistria. Ea făcuse primele trei clase în limba română aşa că şi-a scris în această limbă memoriile. O parte din orfani au rămas în Bucureşti, pregătindu-se să plece în Palestina, dar Ruth a fost convinsă să plece în URSS. În ciuda războiului, Bucureştiul i-a oferit o viaţă interesantă, fiind plin de viaţă şi distracţii. ( pag.130 ). Este invitată de o sumedenie de verişori ai părinţilor ei. În decembrie 1944, se face repatrierea prin Iaşi, iar de aici în vagoane de marfă ajung la Odesa. Copii sub 14 ani sunt coborâţi din tren, ceilalţi urmau să-şi continue drumul până la minele din Donbas. Regretă că nu şi-a dat o vârstă mai mica, aşa cum i-au sugerat băieţii, dar spre norocul ei se mai face un control şi împreună cu alţi 12 copii este coborâtă şi ea din tren.

 

Ajunge într-un orfelinat pentru copii delicvenţi, amenajat într-un sat. Este dezamăgită ca la numai nouă luni de la eliberarea din Transnistria ajunge din nou aici. Li s-a explicat ca nu mai sunt locuri în alte orfelinate. Condiţiile de viaţă erau oribile, iar mâncarea compusă numai din castraveţi muraţi, varză şi pudră de ouă. După ultimele luni confortabile din Bucureşti, viaţa de aici a fost o mare dezamăgire. N-aveau apă la toalete, baie făceau odată pe săptămână, cinci- şase fete în aceeaşi apă. Pe lângă foame, mizerie şi păduchi  mai trebuiau să suporte şi antisemitismul băieţilor ruşi. Regretă că a venit aici ( pag. 135 ).

 

Într-o zi este chemată în biroul directorului, unde  un ofiţer îi spune că mătuşa ei Anna Rosenberg a făcut o cerere de adopţie. Apoi începe să vorbească  în germană, era un evreu din Cernăuţi care a devenit ofiţer în armata roşie, fata lui fiind într-un alt orfelinat. Ajunge la Cernăuţi. Aici se întâlneşte cu surorile tatălui ei, Cili şi Toni. Faţă de mătuşa ei Cili avea resentimente pentru că nu i-a ajutat să scape de deportare. Se întâlneşte şi cu prietenele ei Lity şi Reli . Din fericire ambele s-au întors din Transnistria cu familiile intacte. Mătuşa ei Anna stătea prost cu banii. Ruth avea un serviciu de masă din argint, pe care l-a purtat peste tot cu ea dar la care nu voia sa renunţe(pag.152 ). În toamna lui 1945, sub presiunea internaţională, s-a stabilit că evreii din Basarabia şi Bucovina de nord sunt liberi sa treacă în România. Majoritatea voiau să emigreze în Palestina prin România .

 

În 1988 dr.Ruth Glasberg Gold vizitează Bershad-ul, dar monumentul ridicat în memoria celor care au pierit  acolo nu l-a mai găsit. Fusese distrus de “ capriciile vremii”

Vizitează şi Cernăuţiul, dar n-a mai rămas nimic din atmosfera de pe vremea copilăriei. O problemă care a obsedat-o multă vreme era a masacrului evreilor din satul Milie  ( Milievco ), sat în care a petrecut zile minunate în casa bunicilor. Nu şi-a putut imagina că acei consăteni prietenoşi şi drăguţi au putut deveni brusc nişte asasini cruzi . A făcut cercetări pe cont propriu şi a găsit dovada că masacrul a fost făcut de ucrainieni  lui Bandera, nici un sătean neluând parte ( pag.271). Ruth Glasberg îşi reface viaţa, ajunge medic în Israel, se casătoreşte, are doi copii, apoi emigrează în Florida, USA.

 

Newark , decembrie 2009                                 Ioan Ispas

 

Nota redacției: Mulțumim, domnule Ispas, pentru eforturile făcute în apărarea adevărului. Am impresia că nu am salvat toate materialele pe care le-ați trimis. Dacă se poate, puneți-le toate la un loc, într-o singură corespondență, iar eu pun pe site întreg materialul.

De asemenea, v-aș sugera ca din cartea autoarei Ruth să ne trimiteți în engleză și în  traducere întreg fragmentul care se referă la asasinatele făcute de Bandera și ai săi, puse pe seama românilor. Vă mulțumes încă o dată! Meritați respectul tuturor românilor. Sănătate și spor în toate.