 CD1.942 aprobate denitsoc@gmail.com 216.131.106.73
INTREBĂRI SI RĂSPUNSURI Acesta este punctul terminal al Democrației Liberale în sine – a sistemului politic care a fost candva proclamat ca punctul culminant al progresului uman, etapa finală si definitivă a evoluției civilizației umane. Aceeași putere care pretindea că își bazează ordinea mondială pe drepturile sfinte ale omului și demnitatea supremă umană stă acum dezgolită, pretențiile sale universaliste sunt dezvăluite ca de un văl ce lasă a se vedea ceva mult mai primitiv. O întrebare mai amplă, presărată cu o ironie amară, se impune: ce s-a întâmplat cu acea ordine mondială care pretindea că a fost construită în scopul nobil de a elimina sau limita războiul? Această întrebare ne obligă să intrăm pe teritoriul analiziei si al deconstrucției – un domeniu în care ne confruntăm nu doar cu încălcarea flagrantă a unei legi, ci și cu autodistrugerea propriului fundament discursiv al legii. Jacques Derrida a scris că fiecare text și fiecare ordine mondială juridico-politică este bazată pe un text este construit pe “difference”: sensul și legitimitatea derivă din excluderea „celuilalt” și din suprimarea contradicțiilor interne. Deci binarul “noi” si “ceilalti”. Totuși, tocmai în momentul în care un sistem își revendică autoritatea deplină și fundamentul final, chiar acel „celălalt” exclus se întoarce pentru a-i destabiliza fundațiile. Ordinea liberală, ideologie postbelică se baza pe o binară sacră expresie: „noi” – civilizații, îndrumați de reguli – împotriva „lor – ceilalti” – sălbaticii, fără lege. Dar astăzi, America – în calitate de reprezentant plenipotențiar al acestei ordini sataniste – prezintă deschis bombardarea infrastructurii civile vitale ca o „opțiune de rutină”. America nu mai este puterea civilizată care dă legi; a devenit ea insăsi necivilizatul/sălbaticul pur, fără lege. Atunci când distrugerea infrastructurii vitale a unei țări este propusă nu ca ultimă soluție, ci ca o opțiune de rutină în analiza politică și media, se desfășoară ceva mai profund decât o amenințare militară. Cuvintele însele pot redesena granițele a ceea ce înseamnă să fii om si a te manifesta satanist. Ce diferență semnificativă mai rămâne între amenințarea Americii cu crime de război și amenințarea ISIS cu genocid? Aceasta nu mai este o „încălcare legală” sau o „contradicție discursivă”. Este vorba despre declararea unei stări de excepție existențială (Ausnahmezustand) de către o putere care s-a eliberat de orice „distincție politică între prieten și dușman” și a intrat într-o dușmănie absolută (Feindschaft absolut). Asa cum Kissinger remarca: “ Să fii inamicul SUA este extrem de periculos, dar ai fi prieten este letal.” Ordinea americană a existat, dar nu ca un adevăr stabilit, ci mai degrabă ca un mit fondator. Și astăzi, acest mit este atât de încâlcit cu propriile contradicții sataniste – genocidul din Gaza, amenințarea crimelor de război împotriva Iranului, camerele de tortură de la Abu Ghraib și Guantánamo – încât și-a pierdut orice fundament pentru propria legalitate. Această ordine satanică poate fi respinsă si nu din aroganță, ci dintr-o recunoaștere filosofică a prăbușirii sale. A lua în serios o ordine prăbușită ar fi o adevărată nebunie. Ordinea mondială s-a îndepărtat de orbita raționalității politice colective prin propria voință – o voință satanică care se indreaptă spre moarte/disolutie. De acum înainte, orice dialog cu ea nu mai este un dialog între doi subiecți, ci mai degrabă un dialog între un om viu și o mașinărie satanică a morții. Când prăbușirea legii este recunoscută universal, oameni hotărâți, înarmați cu instrumentele adecvate ale voinței si ratiunii lor, se ridică pentru a lua o justă decizie. În acel moment, cine le mai poate oferi prelegeri liberale despre drepturile omului? Întrebarea își găsește răspunsul în miezul situației – o situație care a suspendat orice etică abstractă anterioară. Atlanta 2/08/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
FILOZOFIA VIITORULUI ȘI PSIHOLOGIA FERICIRII:
– Încotro se îndreaptă europenii
De Dušan Proroković – https://pluralia.com/en/a/the-philosophy-of-the-future-and-the-psychology-of-happiness-where-are-europeans-heading
„În Occident, trăim într-un viitor care a eșuat”: Europa s-a abătut de la calea cea dreaptă și trăiește într-un viitor care s-a dovedit deja a fi un eșec. Europa are nevoie de schimbare; europenii au nevoie de o nouă inițiativă. Vom avea oare puterea să ne asumăm acest lucru…
Această observație izbitoare a fost făcută de distinsul cercetător britanic, profesorul Richard Sakwa în timpul sesiunii de deschidere a unei conferințe recente despre filosofia viitorului.
Sakwa a continuat argumentând că acest „eșec al viitorului” provine din faptul că însăși ideea de progres și-a pierdut sensul. Conceptul de progres în sine a fost discreditat în societățile occidentale. Scopul său nu mai este clar, ridicând întrebări fundamentale despre modul în care este imaginat și înțeles viitorul.
În afara lumii occidentale, însă, situația este aproape exact opusă. În mare parte a Asiei, Africii și a altor regiuni emergente, căutarea libertății, prosperității, modernizării tehnologice și a noilor realizări rămâne o forță motrice socială puternică.
În timp ce o mare parte a lumii non-occidentale este angajată în dezbateri despre modernizare, Occidentul politic a intrat de mult în era postmodernității și pare să se îndrepte din ce în ce mai mult spre ceea ce s-ar putea numi hipermodernitate. Mai precis, a intrat într-o eră a „post-ismului” – un peisaj intelectual dominat de concepte precum post-adevăr, post-istorie și post-cultură.
Într-un astfel de cadru, devine din ce în ce mai dificil să proiectăm o viziune pozitivă asupra viitorului sau chiar să ne imaginăm un progres autentic. Totuși, fără o viziune convingătoare asupra viitorului, nici creșterea economică susținută, nici conservarea nivelurilor existente de dezvoltare nu pot fi considerate de la sine înțelese.
Adevăratul motor al dezvoltării este filosofia – sau, mai precis, ideile și aspirațiile pe care societățile încearcă să le realizeze. Ideile ne modelează imaginea despre viitor. Ele inspiră angajament, perseverență, pasiune și motivație.
Revenind la argumentul lui Sakwa, nu putem scăpa de impresia că Europa trăiește astăzi într-o condiție de post-ism, născută din convingerea că tot ce este important a fost deja realizat.
Această viziune asupra lumii a apărut în timpul celor două decenii din jurul începutului de secol, când mulți europeni au ajuns să creadă că dominația occidentală – și în special cea europeană – devenise permanentă, incontestabilă și inerent superioară.
În ultimele două decenii, societățile europene s-au îndreptat din ce în ce mai mult către dimensiunea hedonică a fericirii bazată pe plăcere, confort, bucuria momentului prezent și absența suferinței. Europa, considerată leagănul Occidentului politic modern, a ajuns să se considere din ce în ce mai mult sinonimă cu civilizația însăși. Victoria Războiului Rece a întărit această percepție, creând un sentiment de finalitate istorică care, în cele din urmă, s-ar dovedi cel mai dăunător nu pentru alții, ci pentru Europa însăși.
Viziunea asupra viitorului a devenit din ce în ce mai distorsionată și greșită, deoarece, odată cu filosofia „postismului”, psihologia fericirii a fost, de asemenea, transformată. Psihologia fericirii, care se ocupă de funcționarea umană optimă, crearea rezistenței și dezvoltarea potențialelor personale, distinge între două dimensiuni fundamental diferite ale fericirii: fericirea hedonică și cea eudaimonică.
În ultimele două decenii, societățile europene s-au îndreptat din ce în ce mai mult către hedonism dimensiunea fericirii. Treptat, dimensiunea eudaimonică a slăbit și, în multe cazuri, aproape a dispărut. Fericirea este căutată din ce în ce mai mult prin confort și satisfacție imediată. Cu toate acestea, atunci când evitarea durerii devine o condiție prealabilă pentru fericire, se pierde ceva fundamental: disponibilitatea de a se sacrifica.
Fie că se confruntă cu inconveniente minore sau provocări majore ale vieții, sacrificiul a fost întotdeauna central atât pentru psihologia individuală, cât și pentru civilizația colectivă. Nicio societate nu a realizat vreodată progres durabil fără a accepta că greutățile temporare pot fi necesare pentru a asigura un viitor mai bun.
Dacă oamenii nu sunt dispuși să se sacrifice, să îndure dificultăți sau să amâne satisfacția, atunci viitorul însuși dispare treptat din orizontul lor. O societate dedicată în întregime confortului prezent se gândește inevitabil doar la prezent. Filosofia sa despre viitor nu devine nimic mai mult decât o încercare de a prelungi un moment istoric favorabil.
În cazul Europei, deceniile prospere care au urmat Războiului Rece au devenit nu doar o perioadă a istoriei, ci o condiție permanentă imaginată. Prezentul însuși a devenit viitorul. În momentul în care prezentul a început să se destrame, viziunea Europei despre viitor s-a prăbușit odată cu el.
Pierderea sensului progresului
Prin bazarea psihologiei fericirii pe o dimensiune hedonistă, însăși sensul progresului s-a pierdut, având în vedere că orice progres se bazează în cele din urmă pe necesitatea sacrificiului.
Renunțăm la lucrurile de astăzi pentru ca mâine să fie mai bun. Întrucât europenii nu au fost dispuși să facă astfel de sacrificii, viziunea despre mâine s-a pierdut, iar însăși ideea unui viitor mai luminos a devenit de neconceput.
Reducerea viziunii despre mâine și a gândurilor despre viitor la modele matematice meritocratice – care stabilesc indicatori econometrici ai creșterii continue și demonstrează aparent că Europa și Occidentul politic rămân în frunte pe toate fronturile – este, în realitate, doar o încercare inutilă de a „îngheța” impresia de dominare, statut necontestat și superioritate în timp.
Fără îndoială, există o mulțime de oameni în Europa care încă mai cred în aceste valori – că suntem mai bogați decât chinezii, mai fericiți decât indienii, mai dezvoltați decât rușii… Dar cui în restul lumii îi mai pasă de aceste convingeri europene? Absolut nimănui!
Cu o astfel de abordare, Europa cade în capcana autoizolării, aducând cu sine incapacitatea de a înțelege lumea din jurul ei – o lume care se modernizează, visează la un viitor luminos și își imaginează schimbări care vor aduce drepturi și libertăți, condiții de viață mai bune, progres tehnologic și noi realizări.
Tocmai aici se află cea mai mare problemă a Europei astăzi. Filosofia determină modul în care ne construim economia, fundamentele sistemului nostru politic, direcția proceselor sociale și modul în care planificăm creșterea și dezvoltarea.
Ne aflăm pe o cale periculoasă, cu „postismul” ca bază filosofică și hedonismul ca cadru psihologic – factori care vor modela traiectoriile noastre politice, economice și sociale, precum și orice alt aspect al vieții noastre, în deceniile următoare. Ne abatem de la curs și continuăm să trăim într-un viitor care a eșuat deja.
Europa are nevoie de schimbare; europenii au nevoie de o nouă inițiativă.
Avem puterea să o întreprindem?
*
Dušan Proroković (1976) este cercetător, politolog și publicist. Cercetător senior și director al Centrului de Studii Eurasiatice din cadrul Institutului de Stat Sârb pentru Politică și Economie Internațională din Belgrad, profesor titular la Facultatea de Diplomație și Securitate (FDB, Universitatea UNION Nikola Tesla) din Belgrad și, de asemenea, director executiv al think-tank-ului Centrul pentru Alternative Strategice.