Zâmbetul care dispare

de Cristian Tudor POPESCUPublicat la: 07.01.2015 13:33 Ultima actualizare: 07.01.2015 14:23

Mă uit la cei care l-au votat pe dl. Iohannis şi văd cum multora li se şterge treptat zâmbetul de pe faţă. Subsemnatului, tot votant Iohannis, nu i se şterge, căci n-are ce. Domnului în chestie, Klaus Iohannis, îi dispare şi lui zâmbetul, dar brusc, nu treptat. Apoi reapare.

Am fost insultat copios de către militanţii antiPonta în campania electorală deoarece am spus că nu-mi place cum râde dl. Iohannis. Când priveşti cu atenţie o viaţă întreagă mii de feţe filmate, constaţi că râsul e foarte important în definirea unei persoane.

Să luăm de pildă hăhăitul cu gura până la urechi, râsul de ştiucă al lui Traian Băsescu. Pe lângă aspectul de peşte răpitor, facializarea d-lui Băsescu comunică ”ştiu că” – mai mult decât vă spun. Şi ştiţi şi voi că ştiu. Că ştiu că ştiţi. Sunt şmecher şi vulgar, nu vreau să ascund asta, dar, dacă vă gândiţi bine, n-aţi vrea să fiţi şi voi ca mine?

Râsul d-lui Băsescu e complicitar.

Zâmbetul d-lui Ion Iliescu, pe care l-am numit într-un editorial rictusul şi în altul, aproape 10 ani mai târziu, rânjetul bolşevic, deşi larg şi el până la ceafă, nu antrena decât partea de jos a feţei, lăsând mereu ochii în fixitatea lor rece de reptilă. Dl. Iliescu dorea să transmită zâmbind frecvent, celor care nu ştiau să-l privească atent, că e un om bun şi iubitor de oameni.

Preşedintele Constantinescu zâmbea cu superioritatea jenat-dispreţuitoare a profesorului silit să asculte prostiile elevilor, taman atunci când debita doct el însuşi o prostie, de pildă că nomenclatură e un cuvânt de origine rusă, namienklatura.

Disecţia zâmbetului pe care ni-l livrează actualul preşedinte dă de neant. Dl. Iohannis zâmbeşte deoarece e convins că aşa se face, aşa dă bine în politică, nu transmite absolut nimic prin asta. Priviţi cum ia sfârşit procesul zâmbirii: dintr-o dată, fulgerător, ca şi cum l-ar trage cineva din priză pe dl. preşedinte. Adică: am prestat, v-am dat ce vreţi, ce s-o mai lungim. Dacă e nevoie, d-sa poate zâmbi din nou, imediat, ca un păpuşoi mecanic, pentru a încheia la fel de scurt.

Se găsesc însă destui care să interpreteze acest zâmbet ca bine, frumos, dătător de speranţă.

Îi înţeleg. Faptul că lui V. Ponta i-a pierit pe 16 noiembrie zâmbetul de şcolar hoţ şi pervers până la măduvă e o minune pe care nu vor s-o vadă ştirbită. S-a instalat un fel de excitaţie a normalului în ce-l priveşte pe dl. Iohannis: ai văzut, dragă, extraordinar, dă din picioare când merge, nu umblă fără cravată, e înalt şi tace, de unde rezultă cu siguranţă că face. Am fost atins şi eu de acest fenomen, prin primăvara anului trecut, când îi apreciam mecanica lipsită de floricele a discursului, dar m-am vindecat repede, în special după o întâlnire privată, faţă către faţă, cu domnia-sa.

Dar declaraţiile, numirile şi manevrele d-lui Iohannis de când a fost pus la Cotroceni de furia cozii călcate de Ponta sunt din ce în ce mai greu de înghiţit. Asta dacă refuzi să vezi un lucru, după părerea mea, cât se poate de clar: Klaus Iohannis nu este un erou al luptei antiSistem, cum a fost învestit peste noapte, fără, să recunoaştem, a fi pretins aşa ceva. Preşedintele Iohannis este un om de Sistem. D-sa doreşte să stăpânească Sistemul, nu să-l distrugă.

Ca să facă ce? Om vedea.

Oricum, nu sunt şanse să uit vreodată expresia feţei d-lui Iohannis în redacţia Gândul, când a fost întrebat de dl. Pândaru cum e cu profesorii şi cele 6 case ale sale – cu o schiţă sinistră de zâmbet, emana prin toţi porii iritarea că i se pune Lui o astfel de întrebare, de fapt, orice întrebare, cu excepţia uneia: ”Credeţi că România Vă merită, domnule Iohannis?”.

Cam cum o să coacă atitudinea asta dacă acest nou Însuşi admirator de sine ajunge preşedinte? – mă întrebam atunci.