| INSTITUTUL MISES ACUM IL IMITA PE MARX De CD Institutul Mises, asa cum se descrie pe propriul website este o organizație non-profit care există pentru a promova predarea și cercetarea în Școala Austriacă de economie, libertate individuală, istorie onestă și pace internațională, în tradiția lui Ludwig von Mises și Murray N. Rothbard. Apolitici, non-partizani și non-PC, susținem o schimbare radicală a climatului intelectual, departe de etatism și către o ordine a proprietății private. Credem că ideile noastre fundamentale au o valoare permanentă și ne opunem tuturor eforturilor de compromis, trădare și fuzionare a acestor idei cu doctrine politice, culturale și sociale la modă, potrivnice spiritului lor. Institutul Ludwig von Mises servește drept sediu pentru Școala Austriacă de economie și pentru varianta raționalist-conservatoare a libertarianismului, cunoscută sub numele de Austro-Libertarianism. Deși Ludwig von Mises a decedat în 1973, iar principalul său discipol, Murray Rothbard, în 1995, memoria și mesajul lor intelectual sunt duse mai departe de Institut. Condus de președintele Llewellyn Rockwell Jr., cel mai important intelectual rezident al Institutului este David Gordon – un prieten apropiat și discipol al lui Rothbard. La fel ca Mises și Rothbard, Gordon este evreu. La fel a fost și Burton Blumert, al cărui Centru pentru Studii Libertariene a contribuit la înființarea Institutului Mises înainte de a se integra ulterior în acesta. Terminologie: În 1871, Carl Menger a publicat „Principiile economiei”, stabilind fundamentul utilității marginale. Deși marginalismul a fost în general influent, a existat și o școală mai specifică care a început să se coalizeze în jurul operei lui Menger, care a ajuns să fie cunoscută sub numele de „școala psihologică”, „școala vieneză” sau „școala austriacă”. Contribuțiile lui Menger la teoria economică au fost urmate îndeaproape de cele ale lui Eugen von Böhm-Bawerk și Friedrich von Wieser. Acești trei economiști au devenit ceea ce este cunoscut sub numele de „primul val” al școlii austriece. Böhm-Bawerk a scris critici ample la adresa lui Karl Marx în anii 1880 și 1890 și a făcut parte din participarea austriecilor la Methodenstreit-ul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul căruia au atacat doctrinele hegeliene ale școlii istorice. Frank Albert Fetter (1863–1949) a fost un lider al gândirii austriece în Statele Unite. Și-a obținut doctoratul în 1894 de la Universitatea din Halle și a devenit profesor de economie politică și finanțe la Universitatea Cornell în 1901. În anii 1970, școala austriacă a atras un interes reînnoit după ce Friedrich August von Hayek a împărțit Premiul Nobel pentru Științe Economice din 1974 cu Gunnar Myrdal. Austro-libertarianismul este renumit nu doar pentru ideologia sa de piață liberă și conservatorismul cultural, ci în special pentru politica sa externă izolaționistă și anti-război. Această poziție este înrădăcinată într-o teorie austro-libertariană și o narațiune istorică care consideră Statele Unite drept principala putere imperialistă a lumii. La prima vedere, teoria austro-libertariană a istoriei pare paradoxală. La fel ca teoria marxistă, ea postulează că istoria lumii este în mare măsură condusă de forțe genetice și economice. Cu toate acestea, spre deosebire de marxism, atribuie un rol cheie unor indivizi specifici care operează la răscrucea istoriei, atunci când crizele economice și războaiele creează puncte de cotitură. Acești actori cheie pot fi mari generali, politicieni sau antreprenori – dar pot fi și intelectuali. Ocazional, acești intelectuali acționează ca adevărați geniști, conducând cursul istoriei fie spre libertate, fie spre tiranie prin forța pură a ideilor și personalității lor. Austro-libertarii cred că, în ultimul secol, doi mari geniști au întors cu succes roata istoriei spre libertate: Ludwig von Mises și Murray Rothbard. Mises a susținut lupta împotriva socialismului. Discipolul său, Rothbard, nu numai că a extins opera lui Mises într-o paradigmă cuprinzătoare, raționalistă, antistatală, dar a pus și bazele mișcării paleolibertariene moderne alături de aliați precum Howard Buffett, Ron Paul și Patrick Buchanan. Cel mai faimos dintre acești aliați este fostul congresman Ron Paul, care rămâne strâns asociat cu institutul. Campaniile sale istorice din 2008 și 2012 l-au adus remarcabil de aproape de obținerea nominalizării prezidențiale republicane. Ludwig von Mises a combatut socialismul atât în domeniul ideilor, cât și al politicii practice. Cu toate acestea, ca si Karl Mrx a rămas vizibil tăcut în ceea ce privește marea putere deținută de Rothschild sau de alte familii de bănci evreiesti în înființarea băncilor centrale, economia cartelizată și războaiele financiare. La începutul carierei sale, Rothbard a păstrat o tăcere similară. Totuși, după ce a devenit dezamăgit de etatismul și instincțiile belliciste atât ale Noii Stângi, cât și ale mișcărilor evreiești precum neoconservatorismul, și-a abandonat „orientarea de stânga” la începutul anilor 1970. Rothbard a devenit progresiv mai conservator și a devenit dispus să critice direct facțiunea evreiască a elitei conducătoare. În cele din urmă, nucleul austro-libertarianismului este o opoziție raționalistă față de etatism și centralizare politică. Murray Rothbard a susținut că statul poate fi demontat doar prin expunerea elitei sale conducătoare și descoperirea rolurilor sale specifice în orchestrarea crizelor economice și a războaielor. El a refuzat să scutească facțiunile belliciste sau elitele financiare de la control pur și simplu pentru că erau evreiești. În schimb, Rothbard a susținut că cercetătorii trebuie să studieze obiectiv toate structurile de putere pentru a determina cine domină elita conducătoare a Statelor Unite și, în special, politica sa externă. Rothbard a concluzionat că establishmentul american este dominat în principal de trei rețele distincte: elita WASP, elita albă americană în sens larg și elita evreiască. Din punct de vedere istoric, el a atribuit conducerea acestor facțiuni trei nume dinastice: Morganii conducând elita WASP, Rockefellerii conducând elita americană centrată în jurul Partidului Republican și Rothschildzii conducând elita financiară evreiască internațională. Rothbard și-a rezumat teza astfel: „La începutul secolului, economia politică a Statelor Unite era dominată de două agregate financiare în general conflictuale: grupul Morgan, anterior dominant, care își începuse activitatea în domeniul bancar de investiții și se extinsese în domeniul bancar comercial, căile ferate și fuziuni de firme producătoare; și forțele Rockefeller, care au început în rafinarea petrolului și apoi s-au mutat în domeniul bancar comercial, formând în cele din urmă o alianță cu Kuhn, Loeb Company în domeniul bancar de investiții și interesele Harriman în căile ferate. Deși aceste două blocuri financiare se ciocneau de obicei între ele, erau de acord în ceea ce privește necesitatea unei bănci centrale. Chiar dacă rolul major în formarea și dominarea Sistemului Rezervei Federale a fost preluat de Morgan, Rockefeller și Kuhn, forțele Loeb au fost la fel de entuziaste în a promova și a colabora la ceea ce considerau cu toții a fi o reformă monetară esențială. O mare parte din istoria politică a Statelor Unite de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la al Doilea Război Mondial poate fi interpretată prin apropierea fiecărei administrații de una dintre aceste grupări financiare uneori cooperante, mai des conflictuale. În anii 1980, Rothbard a început să colaboreze cu filosoful și economistul paleolibertarian german Hans-Hermann Hoppe. Prin urmare, Rothbard a devenit semnificativ mai critic față de etatism și elita conducătoare, abandonând în același timp poziția sa anterioară de deschidere a frontierelor și alte puncte oarbe de stânga. După prăbușirea Uniunii Sovietice și încheierea Războiului Rece, Rothbard a ajuns la concluzia că epoca cerea o strategie paleo de dreapta radicală. Urmărind să creeze o mișcare populistă pentru libertate, el a conceput o alianță între paleolibertarieni și paleoconservatori. El a promovat această agendă ocupând funcția de președinte al Clubului John Randolph și susținând puternic campania prezidențială din 1992 a lui Patrick Buchanan. Ca parte a acestei „strategii de dreapta” și „proiect paleo”, Rothbard – împreună cu Centrul pentru Studii Libertariene al lui Rockwell, David Gordon, Joe Sobran și Burt Blumert – a publicat lucrarea extrem de paleolibertariană și extrem de incorectă din punct de vedere politic. “Raportul Rothbard-Rockwell” (RRR). În paginile sale, Rothbard a prezentat idei rasiale apărând cartea „Curba clopotului”, a criticat neoconservatorii evrei și chiar a oferit câteva cuvinte favorabile cu privire la David Duke. Rothbard a respins opinia conform căreia alegerile prezidențiale din 1980 ale lui Ronald Reagan au fost o victorie pentru principiile libertariene și a atacat programul economic al lui Reagan într-o serie de articole din Libertarian Forum. În 1982, Rothbard a numit afirmațiile lui Reagan privind reducerile de cheltuieli o „fraudă” și o „farsă” și i-a acuzat pe susținătorii lui Reagan că au manipulat statisticile economice pentru a da o impresie falsă că politicile lor au redus cu succes inflația și șomajul. El a criticat în continuare „miturile Reaganomics” în 1987. În 1982, în urma despărțirii sale de Institutul Cato, Rothbard a co-fondat Institutul Ludwig von Mises din Auburn, Alabama, împreună cu Lew Rockwell și Burton Blumert. El era antisionist și se opunea implicării Statelor Unite în Orientul Mijlociu. Rothbard a spus că Acordurile de la Camp David au trădat aspirațiile palestiniene și s-a opus invaziei Israelului în Liban din 1982. În eseul său, „Vina de război în Orientul Mijlociu”, Rothbard a scris că Israelul a refuzat „să permită acestor refugiați să se întoarcă și să recupereze proprietățile luate de la ei” și a avut opinii negative despre o soluție cu două state pentru conflictul israeliano-palestinian. El a scris: „Pe de o parte, există arabii palestinieni, care au cultivat solul sau au folosit altfel pământul Palestinei timp de secole; iar pe de altă parte, există un grup de fanatici externi, care vin din toată lumea și care revendică întreaga suprafață terestră ca fiind «dată» lor ca religie sau trib colectiv într-un moment îndepărtat sau legendar din trecut. Nu există nicio modalitate prin care cele două revendicări să poată fi rezolvate spre satisfacția ambelor părți. Rothbard a descris baza morală a poziției sale anarho-capitaliste în două dintre cărțile sale: “Pentru o nouă libertate”, publicată în 1973; și “Etica libertății”, publicată în 1982. În lucrarea sa “Putere și piață” (1970), Rothbard descrie cum ar putea funcționa o economie fără stat. După moartea neașteptată a lui Rothbard în ianuarie 1995, Rockwell, Gordon și ceilalți discipoli și asociați ai săi nu au avut curajul și voința politică de a susține această strategie de dreapta. În schimb, Institutul Mises și cercetătorii săi afiliați s-au distanțat treptat de opiniile și materialele mai radicale rasiale și critice față de evrei ale lui Rothbard. În timp ce mulți dintre adepții lui Rothbard au continuat să dezvolte teza sa generală despre elita conducătoare, au făcut-o cu o excepție flagrantă: au ales să ignore, să minimizeze și să cenzureze activ facțiunea evreiască a elitei conducătoare. Această cenzură este evidentă în volume precum „Rothbard esențial” de David Gordon, unde Gordon dezinfectează în mod deliberat scrierile lui Rothbard despre Rothschild și facțiunea evreiască a elitei conducătoare. Vicepreședintele academic al Institutului Mises, Joseph Salerno a mers un pas mai departe publicând The Rothbard Reader, care omite aproape în întregime conceptul fundamental al lui Rothbard despre elita conducătoare. Din păcate, această omisiune și cenzură sistemică nu se limitează la Gordon și Salerno. Practic toți discipolii lui Murray Rothbard – cu singura excepție a lui Hans-Hermann Hoppe – refuză să abordeze chestiunea evreiască în ceea ce privește puterea evreiască. Deși recunosc problemele din sionism și din statul Israel, ignoră în mod constant puternica elită evreiască ca o facțiune distinctă în cadrul elitei conducătoare americane și evită complet orice analiză a evreilor ca minoritate dominantă. Merg până acolo încât ignoră și cenzurează influenta dinastiei bancare Rothschild, o omisiune remarcabilă, având în vedere că Institutul Mises este specializat în mod explicit în istoria sistemului bancar. Decizia cercetătorilor Institutului Mises de a ignora elita evreiască este deosebit de derutantă, având în vedere că, de-a lungul acestui nou mileniu, numeroși academicieni au studiat și documentat puterea în expansiune a elitei evreiești. De exemplu, profesorul de științe politice de renume mondial John Mearsheimer a demonstrat cum neoconservatorii conduși de evrei și lobby-ul Israelului domină politica externă americană, transformând-o într-o paradigmă extrem de agresivă, intervenționistă, „Israelul pe primul loc”. În mod similar, în seria sa „Cultura criticii”, profesorul Kevin MacDonald a arătat că această pârghie a politicii externe este înrădăcinată în marea putere internă deținută de elita evreiască din Statele Unite, ceea ce o face, practic, ceea ce politologii definesc drept o minoritate dominantă. – https://www.theoccidentalobserver.net Având în vedere că libertarienii rothbardieni consideră războiul drept principalul catalizator pentru extinderea etatismului, ne-am aștepta ca discipolii lui Rothbard să fie primii care să expună facțiunea evreiască de elită a elitei conducătoare americane. Ne-am aștepta ca aceștia să sublinieze agresiv rolul acesteia în instigarea conflictelor nesfârșite care au dus la genocide și au împins civilizația în pragul războiului nuclear. Cu toate acestea, există o tăcere totală. Ei refuză cu fermitate să recunoască elita evreiască, indiferent de cât de organizată sau belicoasă pare a fi această facțiune. Atlanta 7/08/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
CURSA PENTRU MINIATURIZAREA CIPULUI
De CD
O presupunere critică adesea contestată este aceea că cipurile din ce în ce mai mici se vor traduce automat într-o productivitate mai mare și o prosperitate mai largă.
Intre crearea cipurilor ultra performante si integrarea lor in productie in cel mai inspirat/intelligent si eficient mod este o mare diferentă care se poate vedea doar prin aplicatiile din productie.
Parametrii de functionare si performantele nanocipurilor pot arăta foarte bine, teoretic pe hartie, dar proba empirică/stiintifică se realizează mai bine in productia de bunuri ce utilizează aceste cipuri.
Pană in prezent China, care este cea mai mare producatoare de bunuri ce au nevoie de cipuri, a dovedit cea mai eficientă si inspirată intrebuintare a acestor cipuri, reusind ca folosind cipuri mai ieftine si aparent neperformante doar prin usoare ajustări si adaptări să poată obtină rezultate cu mult peste nivelul cotat teoretic.
SUA ar putea câștiga cursa cipurilor, în timp ce pierde pe cea a productivității.
Si aici se impune o nouă precizare, Silicon Valey proiectează, concepe stiintific aceste nanocipuri, dat nu Silicon Valey le si produce. Uneori in procesul de producere a cipsurilor se impun modificări si adaptări tehnologice ce pot duce la diminuarea performantelor cipurilor sau dimpotrivă se găseste loc pentru ridicarea acestor performante. Acelasi fenomen se produce si in procesul post fabricatie, de “ambalare” Deci aceste situatii nu sunt la indemana lui Silicon Valey.
Ambalarea este procesul final, post fabricație, în care un cip/circuit integrat fragil din siliciu este încapsulat într-o carcasă protectoare. Această carcasă oferă conexiuni diverse electrice către exterior/interfete, protecție mecanică și de mediu, și in special o mai bună disipare termică. Capsula devine la fel de importantă si sofisicată ca si cipul in sine.
In industruia cipurilor, cea mai fabuloasă epopee tehnologică a civilizatiei umane cunoscute, s-a mers pe o diversificare geografică a productiei in asa fel ca unele state cu traditii in mecanică si electronică să producă părti sau segmente mai ample din tehnologia de fabricatie a masinilor de fabricat cipuri, a cipurilor si utilizarea acestor masini in culturi diferite.
A fost o necessitate tehnologică, mergandu-se pe traditiile si cultura tehnică a statelor ce aveau o istorie de succes in diversele domenii ale tehnologiei generale a cipurilor.
Din acest motiv s-a considerat, după multe decade de experimentare cu succes, că nici nu ar fi posibil ca un singur stat să fie in stare să cumuleze toate aceste traditii si cunostinte specifice incat să poată produce singur masinile de produs cipuri si nu orice tară ar putea folosi in mod creativ si eficient aceste masini in producerea si eficientizarea cipurilor avansate.
Dar, din nou mitul a fost desfiintat recent de China, un singur stat, care reuseste de unul singur să conceapă, proiecteze, să fabrice si să ambaleze aceste cipuri, intr-o diversitate tehnologică ce nu merge pe căile deja bătute ci adaugă noi metodologii si tehnologii specifice cu rezultate remarcabile si chiar in unele cazuri unice.
Prin cultură si traditii tările asiatice sunt mai mult predispuse să lucreze in tehnologia miniaturizată la extrem, astfel avem: Taiwan, Japonia, Koreea de Sud, China, Thailanda, Indonezia si India ca producătoare de varf a cipurilor.
Pe măsură ce tranzistoarele se micșorează spre 1,4 nm, adevărata întrebare economică este cine și câți devin de fapt mai productivi.
Cipurile mai mici nu se vor traduce neapărat într-o productivitate mai mare pe scară largă. Mai putine state vor fi in stare financiar sau tehnologic să continue cursa miniaturizării. Pe de altă parte dincolo de miniaturizare apare un alt parametru extrem de important, eficientizarea, care apare din faza de producere a noilor cipuri, mai ales in faza de “ambalare’ si pană la intrebuintarea acestor cipuri in noi environmente/ecosisteme tehnice ce le sporesc si mai mult eficienta.
Campioana incontestată a sporirii eficientei din faza de postfabricatie cat si prin aplicatia cipurilor in noi formule/environmente tehnice este indiscutabil China.
Asta explică lipsa de grabă a industriei de cipuri chineze de a se indrepta exclusiv spre miniaturizare atata timp cat o tehnologie de aplicatie diferită poate obtine aceleasi rezultate sau chiar superioare folosind cipuri mai mari si din generatii mai vechi. Dar generatiile mai vechi au fost mai mult intrebuintate deci mai bine cunoscute si mai usor de eficientizat – avantajul celor ce folosesc masiv cipurile.
Silicon Valley și-a construit reputația făcând tranzistoare din ce în ce mai mici. Timp de decenii, fiecare micșorare a adus o recompensă previzibilă: computere mai rapide, putere de calcul mai ieftină, produse noi și industrii noi.
Legea lui Moore a devenit un ciclu definitoriu. Costurile mai mici au extins cererea, cererea în creștere a finanțat următoarea generație de inovație si tot asa. Rezultatul a fost o economie în care un laptop actual de 200 dolari depășește acum puterea de calcul a multor supercomputere din anii ‘90.
Dar logica economică occidentală care a slujit tehnologia de cipuri in ultimii 50 de ani începe să se schimbe. Cursa către noduri mai mici continuă. TSMC din Olanda și Samsung produc cipuri la 3 nm și vizează 2 nm. Intel își promovează procesul de 18A.
Construirea fabricilor de masini de fabricat cipuri esteo necesitate pentru a rămâne în avangarda tehnologiei si a devenit o prioritate națională. O fabrică modernă de semiconductori costă acum peste 20 de miliarde de dolari.
Statele Unite au angajat 52 de miliarde de dolari prin intermediul Legii CHIPS. Uniunea Europeană a lansat propria inițiativă de 43 de miliarde de euro, în timp ce China a investit peste 150 de miliarde de dolari în dezvoltarea internă a semiconductorilor incă din 2014 si pană in prezent.
California – Silicon Valey se află în centrul acestei competiții. Nvidia, Google, OpenAI și nenumărate startup-uri cumpără cipuri avansate atât de repede pe cât producătorii le pot furniza. Cu toate acestea, o presupunere critică rămâne adesea necontestată: aceea că cipurile din ce în ce mai mici nu se vor traduce automat într-o productivitate mai mare și o prosperitate mai largă.
Trei schimbări au slăbit legătura istorică dintre scalarea tranzistoarelor și câștigurile economice. În primul rând, curba costurilor s-a inversat. Ani de zile, tranzistoarele în miniaturizare au redus costul calculului.
Această relație s-a destrămat insă în mare măsură după 7nm.
Nodurile avansate necesită acum cheltuieli de capital extraordinare, iar waferele de ultimă generație pot costa dramatic mai mult decât predecesoarele lor. Rezultatul este că doar o mână de companii, inclusiv Apple, Nvidia, Microsoft, Google și Amazon, își pot permite să proiecteze la cele mai avansate noduri, concentrând beneficiile într-un grup mic de firme.
China nu este trecută pe această listă pentru că ea este preocupată de noi tehnologii de proiectare si fabricare a cipurilor si a unor noi tipuri de cipuri, lucru care o pune deoparte. Rezultatele tehnologiei Chineze sunt remarcabile dar nu atat de determinante incat să facă si alte tări să incerce noi căi, metodologii de conceptie, proiectare si fabricare.
În al doilea rând, randamentele inginerești sunt în scădere. Trecerea de la 180 nm la 28 nm a produs câștiguri dramatice în ceea ce privește performanța și eficiența energetică.
Saltul de la 5 nm la 2 nm este insă mai mult incremental.
Din ce în ce mai mult, adevăratele descoperiri nu vin de la tranzistor în sine, ci din ecosistemul/environmentul înconjurător: chipleturi, stivuire 3D[sandwich], tehnologii avansate de ambalare[asanblare speciala], cum ar fi CoWoS, memorie cu lățime de bandă mare și software optimizat pentru sarcini de lucru AI.
Un sistem bine conceput, construit pe siliciu matur, poate adesea depăși un design prost optimizat pe cel mai recent nod 2nm.
În al treilea rând și cel mai important, productivitatea este creată prin adopție, si adaptare si nu prin fabricația in sine.
Majoritatea sectoarelor economiei Californiei nu depind de cipuri de ultimă generație. Camioanele ce folosesc cipurile produse în Silicon Valey, echipamentele medicale din spitale, macaralele care operează în Portul Oakland și sistemele de irigații din regiunile agricole funcționează de obicei pe semiconductori cu noduri mature, bine experimentate si eficientizate nu cu ultimele generatii 7-2nm.
Aceste industrii nu au nevoie de procesoare de 2 nm. Au nevoie de calculatoare accesibile, software practice și lucrători instruiți să le utilizeze eficient pe ambele.
Lucruri mai greu de găsit astăzi in SUA, dovadă este ca nici fabrica de masini care fabrice cipuri nu are incă succes.
California a mai văzut acest film înainte. Statul a petrecut ani de zile sărbătorind extinderea benzii largi, ignorând în același timp dacă întreprinderile, școlile și comunitățile locale erau echipate pentru a utiliza noua infrastructură G5 în mod productiv. Conectivitatea a contat, dar adoptarea a determinat rezultatul.
Da, asta este naratiunea/povestea cosmetizată in occident că extinderea benzii largi – G5 nu era o necesitate pentru echipamentele in uz la acea dată. Dar nici o tară nu era echipată la acea dată cu o tehnologie care abia lua fiintă. De fapt nu vrea să se spună ca SUA si alte tări din occident nu au vrut să mai investească intr-o nouă retea/network de antene noi, speciale pentru G5. Au incercat si fortand limitele sănătătii publice, au reusit să transmită semnale 4+G sau aproape de 5G cu vechile antene, amplificand semnalul la maximum, dincolo de limitele securitatii sănătătii, pentru care sunt si astăzi criticati dar incă nu penalizati.
China a investit masiv, preventiv in noi retele de energie electrică si noi retele de antene mici si dese, din 100m in 100m in zonele urbane cu beton si din 250 -500m in zonele mai dispersate sau camp. Această schimbare de retele electrice si antene a durat cca. 20 de ani si a fost construită pentru consumuri viitoare, eventual mai mari.
In contrast in SUA retelele electrice sunt din anii’60, iar transformatoarele de retea, ce sunt garantate pentru 30 de ani, au trecut deja foarte multe ditre ele de 50 de ani si nu există deocamdată nici un program national de rejuvenare a retelelor si auxiliarelor. Asta duce la o mare problemă pentru Centrele de Data care atrag mari investitii, iar costurile sunt dictate de disponibilitatea retelei electrice in zonă.
Semiconductorii prezintă aceeași provocare. Construirea unei alte fabrici de 20 de miliarde de dolari ar putea genera titluri. Ajutarea producătorilor din Fremont, a operatorilor de logistică din Oakland și a fermelor din Salinas să implementeze instrumente de inteligență artificială la scară largă ar genera productivitate.
Această distincție contează deoarece creșterea productivității, nu prestigiul tehnologic, este cea care ridică în cele din urmă nivelul de trai. California ar trebui să se concentreze pe trei priorități:
– În primul rând, sprijinirea capacității interne la nodurile mature și de gamă medie, unde lanțurile de aprovizionare auto, medicale și industriale rămân cele mai vulnerabile.
– În al doilea rând, conducerea în domeniul ambalajelor[asmblari special eficientizante] avansate, unde o mare parte din câștigurile de performanță obținute prin calculatoarele moderne sunt acum captate la costuri și consumuri de energie mai mici. China are o adevarată industrie de ambalat cipuri, ultra specializata si ultra performantă. Unii beneficiari solicită ca cipurile să fie “ambalate” in China.
– În al treilea rând, tratarea adoptării tehnologiei ca un obiectiv de politică economică prin extinderea stimulentelor fiscale, a formării forței de muncă[educatie si instructi] și a sprijinului pentru implementarea întreprinderilor mici și mijlocii care implementează inteligența artificială.
Faimoasa observație a lui Robert Solow este încă valabilă. În 1987, economistul laureat al Premiului Nobel a remarcat că era computerelor putea fi observată „peste tot, mai puțin în statisticile de productivitate”. Noile tehnologii creează câștiguri economice măsurabile doar atunci când firmele își reorganizează munca în jurul lor.
Hardware-ul în sine nu transformă o economie; adoptarea creativă/inspirată o face.
Cursa semiconductorilor rămâne vitală pentru securitatea națională și leadershipul tehnologic si SUA ar trebui absolut să concureze pentru a găzdui cea mai avansată producție de cipuri din lume. Dar pentru a concura trebuie să ai un camp stiintific si tranzactional deschis, cooperant, liber concurentei si nu protejat, inchis prin lege.
Factorii de decizie ar trebui să-si pună o întrebare mai dificilă: dacă statul reușește să atingă 1,4 nm, cine devine mai productiv ca urmare?
Răspunsul este doar o mână de companii de tehnologie, SUA va fi câștigat cursa cipurilor, în timp ce va pierde cursa productivității.
Iar grosul banilor vine din productie si nu din proiectare.
Atlanta 8/08/2026