„Afacerea ARȘINEL”!…

 

Nu ştiu care e adevărul în “afacerea Arşinel”. Nu ştiu dacă binecunoscutul actor de revistă a beneficiat de vreun regim preferenţial, de saltul peste rând şi a primit rapid şi nu tocmai corect rinichiul salvator numai şi numai fiindcă e VIP.

Nu ştiu nici dacă profesorul urolog Mihai Lucan e doar un om avid de imagine care şi-a promovat intens succesele de moment, omiţând să spună câte dintre reuşitele sale au trecut proba timpului, aşa cum pretinde un articol apărut zilele trecute în presa clujeană. Mi s-a părut suspect că dezvăluirile despre ceea ce se spune că ar fi “adevărata faţă” a celebrului urolog au apărut doar după ce a intervenit pensionarea domniei sale şi înlăturarea, pe cale de consecinţă, de la şefia Catedrei de specialitate a UMF din Cluj.

Citind pe net, pe Facebook ş.a.m.d. ceea ce s-a scris despre cum ar sta lucrurile la respectiva Catedră, despre rivalităţile profesionale dintre medicii din linia întâi a urologiei clujene, gândul m-a dus la romanul Orgolii al lui Augustin Buzura, dar şi la o piesă veche, de-acum uitată a lui D. R. Popescu. Piesa se cheamă Mai suna-vei dulce corn? sau Omul de cenuşă şi e dedicată memoriei unui celebru gastroenterolog de odinioară, Octavian Fodor, creator de şcoală, fost rector al IMF-ului clujean, ale cărui patimi provocate nu doar de o boală incurabilă, ci şi de invidiile şi rivalităţile “colegiale” l-au inspirat pe dramaturg. Nu e, nici pe departe, cea mai bună scriere a lui D. R. Popescu, dar nici proastă nu e. Spectacolul montat în 1981 la Teatrul Naţional din Cluj nu a fost o izbândă căci a fost pregătit în doar două săptămâni, după cum mărturiseşte D. R. Popescu însuşi. (cf. D. R. Popescu- Teatru, vol 2, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987). A avut o scurtă carieră scenică, fiind torpilat de “mafia medicală clujeană” ce nu s-a simţit deloc bine văzându-şi demascate intrigile şi micimea umană.

Nu ştiu de ce cred totuşi că ceva asemănător a ceea ce i s-a întâmplat lui Sebastian Voiculescu, personajul principal din Mai suna-vei dulce corn?, i se întâmplă acum profesorului Lucan ca urmare a “afacerii Arşinel”. Nu mi-a deloc plăcut felul în care s-au desfăşurat atacurile la adresa lui Alexandru Arşinel. Dar nu mi-a plăcut nici maniera în care a înţeles el să le replice.

Oricât şi-ar plânge de milă, şi chiar dacă scoatem din calcul povestea neclară a transplantului de rinichi, dl. Arşinel nu a avut nici cel mai mic ghinion că s-a născut în România. O ţară în care i-a mers bine şi înainte, şi după decembrie 1989. Oricum mult mai bine nu neapărat prin comparaţie cu alţi români, cu românii anonimi, ci chiar cu românii din breasla lui. Şi înainte de 1989 a jucat mult la teatru, la fosta Grădină Boema, a apărut la televizor, a “păcălit” destul de lesne cenzura poate şi fiindcă aceasta a vrut să se lase păcălită,  nu a fost vreodată “interzis”, a putut face turnee în străinătate şi a fost destul de bine plătit pentru munca lui. Oricum, mai bine decât mari actori din teatrele dramatice.  Iar după 1989 i-a mers încă şi mai bine, a fost apreciat, adulat, promovat, chiar dacă de ceva timp încoace nu face decât să repete, cu minime modificări, cuplete de odinioară.

Nu mi-a plăcut defel nici modul în care Alexandru Arşinel a înţeles să apară, acum câteva zile, la Antena 3. În pijama şi în halat, speculându-şi în cel mai ieftin chip cu putinţă boala. M-a dezgustat de-a dreptul să aflu că Alexandru Arşinel le-a îngăduit lefegiilor lui Dan Voiculescu să îi valorifice politic şi în folosul patronului lor suferinţa, “anteniştii” titrând, la un moment dat, în cel mai mişelesc şi manipulator chip cu putinţă, Băsiştii vor moartea lui Alexandru Arşinel. Şi asta doar pentru că la un post de televiziune concurent, un realizator cam fără minte a spus ceea ce era mai bine să nu spună. Pentru onoarea lui şi pentru onoarea respectivului post.

Pe de altă parte, m-au şocat, m-au oripilat de-a dreptul uralele, ovaţiile, aplauzele prelungite cu care a fost primită o postare pe Facebook a actorului Mihai Bendeac. Postare în care acesta, atacându-l dur şi total lipsit de fair play pe Arşinel, se lustruieşte pe sine. Unde mai pui că dl. Bendeac se erijează fraudulos în port-drapel al nemulţumirilor tinerilor generaţii de actori care pesemne, din cauza lui Alexandru Arşinel ori a altor actori care, asemenea lui se încăpăţânează să nu iasă la pensie ori să nu moară, le-ar bloca junilor accesul în teatrele transformate în feude proprii. Partea proastă e că prea mulţi tineri actori au căzut în capcana ce le-a fost întinsă de dl. Bendeac

M-a dezgustat să văd că fostul ministru al Educaţiei, incertul şi veşnic neoportunul Petru-Daniel Funeriu, s-a dedulcit să profite politic de postarea lui Bendeac, folosindu-se de ea spre a-şi mai promova o dată obsesiile şi ideile fixe.  Nu. În niciun caz Mihai Bendeac, doctor în şuşe, personaj demult rupt de teatrul adevărat, care atunci când a jucat într-un spectacol adevărat, cel cu Leonce şi Lena, montat la Teatrul de Comedie de Horaţiu Mălăele, şi-a ridicat poalele-n cap şi a făcut o demonstraţie de cabotinărie maximă, sabotând de-a dreptul şi la vedere reuşita reprezentaţiei, nu e îndreptăţit să îl pună la zid pe Arşinel. Care el însuşi practică şi promovează la greu pervertirea gustului public. Mai clar spus, ceea ce scrie Bendeac pe contul lui de Facebook e doar o reglare de conturi între doi şuşanişti. Atât şi nimic mai mult. Dl. Bendeac se iluzionează să creadă că şuşele lui ar fi mai ok, mai muncite şi cu mai mult ştaif artistic decât cele ale rivalului său. Şi aceasta doar pentru că e mai tânăr.

Nu Mihai Bendeac e cel îndrituit să se erijeze şi să se deghizeze în agent sanitar ori în Père Justice şi să vrea să le facă dreptate tinerilor actori. Acelor tineri actori care chiar fac teatru, care chiar au bani puţini, ba chiar nu au deloc, care de-abia izbutesc să supravieţuiască din salariile de mizerie cu care îi răsplăteşte statul. Asta în cazul fericit în care au parte de un salariu căci posturile din teatre fiind blocate de ani de zile, aceştia nici dreptul de a se prezenta la vreun concurs care să le permită să lucreze la o instituţie profesionistă de spectacole nu îl mai au. O fac doar dacă sunt chemaţi la audiţii de-adevăratelea, deschise şi celor ce nu au privilegiul de a fi angajaţi permanenţi.

După părerea mea, nu trebuia aşteptată boala d-lui Arşinel pentru o discuţie adevărată, profesionistă, fără menajamente, despre starea spectacolului de revistă din România ori despre cea a Teatrului „Constantin Tănase”. Care numai bune nu sunt. Nici una, nici alta. Şi nu se cuvenea profitat de suferinţa lui Alexandru Arşinel, cu toate meandrele, necunoscutele şi posibilele derogări de la lege ori de la legea morală la care se poate să fi recurs actorul spre a-i pune capăt, pentru o nouă bătălie din indecentul război între generaţii din teatrul românesc. Un război în întreţinerea şi stimularea căruia trebuie să recunoaştem că un rol ruşinos e deţinut de vreo câteva criticiţe fără har, dar şirete şi mustind de complexe şi de ură. Care se servesc de actori spre a-şi promova propria parvenire.

MIRCEA  MORARIU
Citeste mai mult: adev.ro/mtvvl5