Prevenire

Atunci când o ipoteză ori o teorie istorică vine în contradicţie cu majoritatea izvoarelor sau cu toate, ori cu o serie de fapte atestate – de ieri sau de azi – suntem îndreptăţiţi să spunem că este, cel puţin în parte, greşită. Atunci când, în temeiul cercetării noastre, spunem că acea teorie sau ipoteză este greşită, nu săvârşim un atac la persoană, ci o critică la subiect.

În rândurile ce urmează plecăm de la ideea că, dincolo de procentul de rău-intenţionaţi existenţi în orice comunitate umană, preopinenţii noştri sunt oameni bine-intenţionaţi. Critica noastră nu vizează o persoană sau alta – chiar dacă menţionăm, aşa cum este firesc, numele celor pe care îi cităm. Dimpotrivă, ideile, argumentaţiile şi celelalte elemente ale unor ipoteze şi teorii sunt cele vizate de noi.

Dacismul în liniile sale esenţiale

Un curent istoric aproape inexistent până în Epoca Ceauşescu a fost „Dacismul” [1]. Acesta este însă astăzi foarte puternic printre cei care nu au studiat niciodată istoria în chip temeinic. Şi cuprinde o mulţime de ipoteze şi idei năstruşnice amestecate cu citate trunchiate şi o convingere fermă că „ceilalţi” – adică cei care au altă părere – sunt „duşmanul de clasă”.

Faptul că la simpozioanele şi manifestările daciste se prezintă ipoteze şi idei total contradictorii, se fac afirmaţii reciproc exclusive şi se încalcă toate principiile cercetării istorice sau lingvistice, ba chiar şi ale logicii, nu pare să îi deranjeze cu nimic pe cei mai mulţi din adepţii acestor idei. Cel puţin atâta vreme cât eşti de acord cu cel puţin trei puncte:

– Dacii au fost cei mai tari din lume;
– Romanii au fost nişte bestii înapoiate sau măcar nişte invadatori criminali;
– Latina era, de fapt, o formă de dacă.

De la ilogică la credinţă oarbă

Desigur, dacă latina era o formă de dacă, înseamnă că latinii erau daci, deci romanii nu aveau cum să fie invadatorii dacilor, de vreme ce erau acelaşi popor. Este o primă fractură logică, masivă, evidentă şi insurmontabilă!

Dar pe dacişti nu îi deranjează.

Ceea ce, din punctul meu de vedere, transformă dacismul într-un fel de dogmă religioasă. Lucru dovedit, de altfel, de adoptarea de către dacişti a tot felul de manifestări religioase la fel de bine întemeiate ca şi ideile lor istorice, de la „Ortodoxia Zalmoxiană” până la „Extratereştrii Daci” şi alte păgânisme similare. Au ajuns chiar, asemenea multor secte, să publice tot felul de scrieri religioase atribuite, profund incorect, unor personaje istorice sau fanteziste – începând cu Decebal, Zalmoxe, Deceneu etc – care nu au scris niciodată materialele ce le sunt atribuite. Şi în care scrieri găseşti din nou tot felul de afirmaţii contradictorii şi concepţii reciproc exclusive, de la „îngeri căsătoriţi” până la „făpturi astrale evoluate” de pe „alte planete” care folosesc tot felul de mijloace primitive în raporturile lor cu pământenii. Tot ca la multe secte mai noi şi mai vechi – o paralelă tipică fiind cu mormonii sau iehoviştii – şi la dacişti aceste materiale sunt „pentru avansaţi”, pentru racolarea marelui public folosindu-se materiale (zise) istorice.

Un caz pentru exemplificare

Un astfel de material este cel făcut public în 2008 de Dumitru Badilă, sub titlul „Latinizarea limbii dace – un basm de adormit lingviştii” [2].

Desigur, ca mulţi alţi dacişti de frunte, domnul Badilă nu este nici lingvist, nici istoric, dar se pronunţă categoric în amândouă domeniile.

Articolul d-sale mi s-a părut potrivit de prezentat întrucât cuprinde o serie de expresii şi idei paradigmatice pentru dacism, într-o formă concentrată. De altfel chiar autorul spune „Am scris acest material în anul 2000 şi nu am nici o pretenţie de primordialitatea ideii. Majoritatea argumentelor erau cunoscute şi acceptate în cadrul Societăţii Getica al cărei membru eram. Singurul argument nou pe care nu l-am găsit nicăieri este argumentul vizual… [3]”.

Ca urmare, vom face materialului

O mică analiză

Bunăvoinţa d-lui Badilă

De la început autorul articolului amintit avertizează – chiar „Avertisment” numindu-se paragraful – pe cei care „iubesc atât de mult mitul latinizării limbii dace” să nu citească „materialul”, dacă „dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică” pentru ei.

Ne aflăm deja în plină mitologia dacistă, pe terenul a două idei tipice pentru acest fenomen. Unul – foarte frecvent în lumea sectelor – este acela că propriile idei sau păreri sunt absolute, perfecte, imposibil de combătut. Simpla lor prezentare ar trebui să fie suficientă pentru a „dărâma” orice părere diferită.

Al doilea mit prezent aici este acela al existenţei unor pioşi iubitori sau adoratori ai latinizării, pentru care aceasta este un fel de dimensiune religioasă a existenţei. De fapt este o viziune a propriei stări daciste, dar în oglindă. Cu excepţia unei foarte şi tot mai subţiri ramuri de discipoli ai Blajului, care încă mai crede în latinismul exacerbat de secol XVIII, nu am întâlnit asemenea oameni. Iar aceşti câţiva, repetăm, sunt o minoritate extremă în general, cu atât mai mult în domeniul istoric. Domeniu în care deschiderea către discuţii (contradictorii) este mult mai mare decât îşi închipuie cei care nu-l cunosc. În schimb, toţi daciştii pe care i-am cunoscut direct şi indirect sunt incapabili de o discuţie reală, orice argument care le atinge teoriile în mod clar devenind pentru ei o sursă de suferinţă, adesea dincolo de limita suportabilităţii.

Prin urmare, bunăvoinţa d-lui Badilă ţine de propria sensibilitate. În ceea ce mă priveşte – şi cunosc mulţi lingvişti şi istorici aflaţi pe aceeaşi poziţie – nu m-ar deranja deloc să fie „dărâmată” ideea latinizării dacilor. Însă cu argumente. Care, după cum vom vedea, lipsesc.

Încep fantasmagoriile

„Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.” Dumitru Badilă

Singura concluzie ce se poate trage din această frază uluitoare este că autorul ori minte ori fantazează. Nu, nu am învăţat toţi o asemenea „dogmă oficială”, care nu există. Există multe dogme oficiale (politice), dar nu aceasta.

În manualele şcolare se afirmă categoric faptul că atât romanizarea cât şi existenţa dacilor încep şi continuă mult înainte şi după această perioadă. Prezenţa latinilor în Dacia mult înainte de războaiele dintre Decebal şi Traian este amintită în multe manuale şi în mai toate lucrările de popularizare. De asemenea sunt amintite şi existenţa dacilor liberi şi a încheierii romanizării mult mai târziu decât până la data retragerii aureliene.

În cărţile clasice pe temă, subiectul este mult mai detaliat şi se prezintă o serie de fapte şi contexte istorice şi lingvistice pe care d-l Badilă le ignoră total. Fie pentru că nu le-a învăţat vreodată, fie pentru că nu îi convin. „Materialul probator”, dacă îi putem spune astfel, este covârşitor de bogat şi imposibil de ignorat de un om de bună-credinţă.

Oricum, esenţial este faptul că afirmaţia este falsă. Total falsă. Iar pe acest fals îşi începe „materialul” construcţia „dărâmătoare” (folosind expresiile autorului).

O întrebare drăguţă

„Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atât de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ, acest teritoriu nu a fost unit decât în timpul lui Burebista şi Decebal, aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?” Dumitru Bădila

Întrebarea aceasta este scuzabilă la un elev de şcoală generală. De asemenea, la un adult care nu a învăţat prea mult istorie în şcoala generală şi a uitat mult din ceea ce a învăţat. Este însă foarte greu scuzabilă pentru cineva care se vrea specialist.

De ce?

1. Teritoriul limbii române nu este cel prezentat în întrebare. Las deoparte exprimarea „România plus Basarabia şi Bucovina”, o exprimare cel puţin dubioasă. Esenţial este faptul că limba română se vorbea în secolele XVII-XX şi la vest de Tisa, şi în sudul imediat al Dunării – în Moesia veche – şi în ţinuturi şi mai meridionale (Tracia, Macedonia, Epir etc.) ori mai răsăritene (Vozia, Zaprojia, Crimeea etc.) ş.am.d. Mulţi dintre vorbitori sunt băştinaşi în locurile în care trăiesc. D-l Badilă îi şterge total de pe hartă pe aceşti Români aflaţi dincolo de graniţele care îi convin. Totuşi, primele atestări ale limbii române, atât prin mărturii externe cât şi prin cele interne provin chiar din aceste teritorii „uitate” de întrebarea citată mai sus.

2. Limba română este unitară doar într-un fel relativ. Există cel puţin patru dialecte româneşti (daco-român, macedo-român, megleno-român şi istro-român), fără a socoti idiomurile din Carpaţii Păduroşi sau Munţii Tatra, pentru care analizele necesare lipsesc. De asemenea, există numeroase graiuri (vom reveni asupra temei). Afirmaţia „limbă unitară” este relativă şi foarte primejdioasă. Singurele limbi într-adevăr unitare sunt limbile artificiale şi/sau livreşti (esperanto, solresol, latina cultă ş.a.a.).

3. „Acest teritoriu” desemnat de d-l Bădilă – şi care ignoră majoritatea suprafeţei locuită nativ de vorbitorii limbii române – nu a fost unit niciodată în sensul real al cuvântului până în 1918. A fost o vreme sub stăpânirea nominală a lui Burebista, deşi acesta nu i-a putut da, din păcate, o organizare nici măcar cât de cât unitară. Decebal nu a stăpânit acest teritoru. El a avut sub conducere Transilvania, Oltenia, o mică parte din Crişana, cea mai mare parte din Banat şi Muntenia, dar fără Maramureş, fără Moldova, fără Dobrogea etc. Mihai Viteazul a stăpânit mai mult decât Decebal ca suprafaţă, dar şi el a avut „de lipsă” cea mai mare parte din Banat, sud-estul Moldovei, părţi din Muntenia şi toată Dobrogea. Iar stăpânirea sa nu a avut, în niciun caz, un caracter unitar, ci a fost o unire personală a mai multor ţări diferite. La 1859 prima Unire aducea împreună Oltenia, Muntenia şi o fâşie din Moldova, fără Bucovina, fără cea mai mare parte din ceea ce numim astăzi Basarabia, fără Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Toate aceste precizări pot părea prea amănunţite. Ele arată însă imprecizia gravă atât a gândirii cât şi a expunerii d-lui Bădilă. Sunt greşeli pe care se bazează atât întrebarea cât şi argumentaţia d-sale.

Încheiem prezentarea întrebării cu o soluţie decentă: studiul istoric.

D-l Badilă ar fi trebuit, dacă şi-a pus această întrebare cu sinceritate şi spirit ştiinţific, să citească studiile istorice existente.

De la Xenopol şi Pârvan la Dinu C. Giurescu şi Stelian Brezeanu, de la Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu la Silviu Dragomir şi Theodor Capidan, ca să dăm doar câteva nume, sunt foarte mulţi cei care au studiat problema. Unii dintre aceşti oameni au plătit pentru cercetările şi studiile istorice realizate chiar şi cu viaţa – un exemplu fiind Gheorghe Brătianu. Deci a-i încadra din start într-o închipuită „dogmă oficială” este degradant pentru cel care o face. Şi, oricum, nu poţi combate ceea ce nu cunoşti. Fără studiu istoric amănunţit, întrebarea d-lui Badilă rămâne o întrebare drăguţă pentru un copilaş. Pentru un adult… nu.

Un răspuns care nu există

„Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­„Crede şi nu cerceta” ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.” Dumitru Badilă

Cu tot respectul faţă de persoana d-lui Badilă, nu pot să nu fiu uimit de lipsa de cultură a unei asemenea fraze.

1. Nu există în Biblie exprimarea „crede şi nu cerceta”, dimpotrivă, „cercetaţi toate, păstraţi ce este bine” (I Timotei 5.21). D-l Badilă se arată aici tributar propagandei comuniste, care atribuia Bibliei şi Bisericii tot felul de idei proprii. În cazul de faţă, „crede şi nu cerceta” era exact politica de partid a comunismului.

2. „Răspunsul oficial” la întrebarea d-lui Badilă există şi oferă o vastă argumentaţie. De exemplu, lucrarea „Românii de la sud de Dunăre”, publicată de Arhivele Naţionale ale României în Bucureşti, 1997, prezintă o serie de documente şi discuţii pe temă, o argumentaţi vastă. Vedem că este vorba de o lucrare susţinută de un for oficial, publicată cu mai bine de 10 ani înainte ca d-l Bădilă să emită aserţiunea citată mai sus. Şi este doar un exemplu între foarte multe.

Nu doar că există răspuns argumentat, dar există mai multe teorii, ale căror prezentări au fost făcute în forurile universitare şi academice româneşti de-a lungul veacurilor şi care, dacă erau bine argumentate, au fost chiar şi premiate, chiar dacă erau în contradicţie cu teoria „de manual” („oficială”) din acea vreme.
Ignorarea istoriei istoriografiei româneşti de câtre d-l Badilă este, din păcate, tipică pentru cineva care vorbeşte despre ce nu cunoaşte. Şi este una din cauzele pentru care istoricii adevăraţi nu bagă în seamă asemenea „materiale”.

3. Punerea în discuţie a acestei probleme s-a făcut în forurile academice şi universitare româneşti de multe ori şi în multe feluri. Afirmaţia d-lui Badilă, tipică pentru dacism, este dovadă fie a unei profunde ignoranţe, fie a unei minciuni deliberate. Am dat mai sus câteva nume de istorici români. Cei care citesc dezbaterile lor, studiile realizate, cărţile publicate vor putea vedea adevărul şi vor constata că asemenea fraze ca cea a d-lui Badilă neagă adevărul şi sunt pur şi simplu descalificante (istoriografic vorbind) pentru emiţător.

O amabilitate ilogică

„O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII când ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat, am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.” Dumitru Badilă

Această lungă frază este total ilogică. „Teoria” latinizării este veche de cel puţin 700 de ani. Apare şi la Constantin Porfirogenetul, şi în alte surse vechi, mult dinainte de „secolul XVIII”. Dar, dincolo de acest aspect, de ce s-ar fi creat o asemenea teorie ca argument de anterioritate „pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe”?!? Anterioritatea se dovedeşte prin vechimea locuirii, nu prin caracterul limbii! Dacă avem o limbă latină sau dacă sau slavă sau malgaşă, iar documentele arată că am venit aici după unguri, nu avem anterioritate! Dacă avem o limbă latină sau dacă sau slavă sau malgaşă iar documentele arată că am venit aici înainte de unguri, avem anterioritate! De exemplu, slavii ajung „în acest teritoriu” (desemnat de d-l Badilă) cu sute de ani înainte de unguri. Deci le sunt anteriori şi punctum.

Încercarea amabilă a d-lui Badilă de a găsi „o scuză” pentru „această intransigenţă” care nu există e, de fapt, un alt fals istoric şi o mostră de argumentaţie sofistică [4].

Revenirea la o întrebare greşită

„Revenind la întrebarea iniţială: Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramână unitară, şi să reuşească să o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?” Dumitru Badilă

După cum am arătat mai sus, d-l Bădilă revine la o întrebare fundamental greşită. Niciun istoric serios nu a afirmat ceea ce pretinde d-sa.

1. Nu s-a afirmat că romanizarea sau latinizarea s-a petrecut în 169 de ani.

2. Nu s-a afirmat că romanizarea a schimbat limba unui întreg popor.

3. Nu s-a afirmat că romanizarea a făcut ca limba „aceasta să rămână unitară”.

Sunt doar trei greşeli fundamentale ale întrebării de aici – ceva mai puţine decât în prima formă, totuşi.

Un adevăr teoretic

„Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.” Dumitru Badilă

Afirmaţia aceasta este adevărată! Din păcate, ea rămâne pentru d-l Badilă, ca şi pentru toţi daciştii pe care i-am citit ori ascultat, strict teoretică, dacă nu utopică. Pentru că, mai departe, d-l Badilă ia în calcul o singură ipoteză, pe o singură sub-variantă posibilă, după care trece la ideile daciste.

Să fim puţin patetici!

„O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atât de înapoiată cultural şi lingvistic, încât atunci când i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca și cum de abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut.” Dumitru Badilă

Am putut observa mai devreme „îngăduinţele” d-lui Badilă, de la „Avertisment” la amabilitatea unei scuze ilogice pentru un fenomen inexistent. Acestea sunt parte a unei retorici clasice de „captare a bunăvoinţei” cititorului sau ascultătorului. Şi, adesea, parte a unei argumentaţii viclene, bazată nu pe logică ci pe manipularea sentimentelor. Acest tip de argumentaţie, strict propagandistic şi profund neştiinţific, este întâlnit adesea în toate materialele daciste.

În cazul de faţă d-l Badilă foloseşte întâi termenul de „înapoiată”, ca prim impact, adăugând apoi imaginea patetică „abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut”.

E greu să combaţi logic patetismul!

Şi tocmai de aceea discursul dacist cucereşte oameni care altfel nu ar fi aderat niciodată la idei atât de şubrede!
Totuşi, dacă este să ne gândim logic, nu patetic, avem destule exemple de asimilare lingvistică şi culturală în istorie. Ele se bazează pe ceea ce se consideră a fi, într-un moment sau altul şi de către o populaţie sau alta, superioritate şi respectiv inferioritate (culturală, militară, economică etc.).

A vorbi despre superioritate sau inferioritate culturală în termeni obiectivi este practic imposibil. În fapt, ceea ce contează în contextul ipotezei d-lui Badilă este dacă dacii resimţeau Imperiul Roman ca superior din punct de vedere cultural sau nu. Aici este, de fapt, punctul nevralgic, de care şi d-sa, ca şi ceilalţi autori dacişti, se fereşte cu grijă. Căci dacă iniţial dacii au copiat monedele tracilor şi grecilor, au copiat ceramica şi orfevrăria tracilor, grecilor şi sciţilor etc., de la începutul secolului I î.Ch. ei trec la copierea monezilor şi ceramicii romane, pe o scară din ce în ce mai largă. Romanizarea începe să lucreze chiar la nordul Dunării cu două secole înainte de termenul oferit de d-l Badilă!

Iar faptele istorice, aşa cum sunt dovedite clar de izvoarele acelor vremuri, arată că dacii se raportau la Imperiul Roman cu admiraţie şi invidie. Desigur, acest lucru poate părea jignitor pentru cei care se raportează sentimental la istorie. Dar, după cum vom vedea, este un fapt. Aşa cum este un fapt şi că romanii se raportau la daci cu admiraţie şi teamă. Afirmaţie convenabilă pentru dacişti, dar cu nimic mai adevărată decât prima.

Toate ipotezele, adică una singură

„Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.” Dumitru Badilă
Este, de altfel, singura „analizată” – cel puţin superficial – de d-l Badilă, înainte de a trece la propriile idei.

Ce minunaţi suntem noi! Care noi? Toţi aceia!

„Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spațiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulești, un australopitec,) unde s-a născut „Omul”.” Dumitru Badilă

Intrăm prin această frază într-o altă zonă a mitologiei daciste. După aceasta, romanii – şi alţi câţiva, care le (con)vin lor – sunt „răi”, dar toţi ceilaţi sunt daci. Pentru d-l Badilă şi ceilalţi dacişti nu contează că oamenii de acum X ani nu erau daci. Au locuit aici? Sunt daci! Chiar dacă este evident că nu!

De asemenea, intrăm prin această frază în altă linie a argumentaţiei sentimentaliste. D-l Badilă ar fi trebuit să compare civilizaţile romană şi dacică la nivelul secolelor I-III d.Ch.. Aceasta este perioada pe care el însuşi a desemnat-o! Cei de acum 60 de ani sau 120 de ani sau 120.000 de ani au fost cum au fost, dar nu ca noi! Sunt înaintaşii noştri, dar nu sunt noi, aşa cum noi nu suntem ei. D-l Badilă vorbise despre superioritatea sau „înapoierea” culturală în vremea cuceririi romane de la 106 şi după. Logic era să prezinte situaţia culturală de atunci, nu să înceapă cu descrieri de îndepărtate antichităţi mai mult sau mai puţin „glorioase”.

De-a lungul secolelor vin şi pleacă oameni şi triburi, se schimbă civilizaţii, limbi, popoare. Doar în fantezia extrem de agitată a unora toţi aceşti oameni, toate aceste triburi, civilizaţii, limbi şi popoare pot fi îngrămădite în termenul de „dac”.

Aşa cum am spus, aceasta este altă zonă a mitologiei daciste, din nou bazată pe o credinţă oarbă şi fără nicio legătură cu cercetarea ştiinţifică.

Să dovedim ce ştie toată lumea!

„Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.” Dumitru Badilă

În argumentaţia sentimentalistă este esenţial să prezinţi lucruri pe care toată lumea le cunoaşte ca şi când ai fi descoperitorul sau cel puţin garantul (apărătorul) lor. De exemplu, nimeni nu neagă vechimea foarte mare a prezenţei omului în teritoriul desemnat de d-l Badilă drept (singurul) românesc. Dânsul argumentează însă această prezenţă, ca şi cum ar combate pe cineva. Şi dacă are dreptate şi aici, este evident că are şi în restul discuţiei, spune „logica” sentimentală. Doar că… nu este aşa.

Şi când are dreptate greşeşte!

„Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevărate drumuri ale sării care brăzdau continentul, așa cum mai târziu a fost „Drumul Mătăsii”.” Dumitru Badilă

Ştim că această aserţiune, ca şi cea a importanţei fundamentale a sării (pe care nu am mai citat-o integral) nu îi aparţin d-lui Badilă. Nu îl învinuim pentru ea, ci pentru preluarea lipsită de discernământ. D-sa nu cunoaşte faptul că sarea se exploatează de la începuturile civilizaţiei umane, întâi şi întâi, pe ţărmurile mării. Sarea de mare este prezentă în toate locurile contactului omului cu marea, iar pe ţărmurile Mediteranei este atestată din vremuri extrem de vechi. De asemenea, d-sa nu cunoaşte exploatările de sare din Alpi – de exemplu Salzburgul, oraşul sării, unde sarea se extrage atestat de multe mii de ani – sau din unele insule mediteraneene, din Galia sau Iberia. Izvoarele şi mlaştinile sărăturoase din Normandia sunt celebre pentru cei familiarizaţi cu cultura franceză. Şi lista poate continua mult. Dovedind că nu sunt Carpaţii, aşa cum pretind unii dacişti, singurul „izvor de sare” al „Europei începuturilor” şi nici singurul loc cu „surse exploatabile la suprafaţă din Europa începuturilor”. Nici pe departe!

Desigur, nu era nevoie de acest argument „al sării” pentru a dovedi continuitatea omului „din spaţiul acesta”. Era de ajuns să se menţioneze existenţa unor descoperiri antropologice şi arheologice care transformă această continuitate într-un fapt incontestabil. Există însă reflexul nespecialistului de a aluneca în divagaţii ce i se par încântătoare şi „puternice”, dar care sunt până la urmă dovada lipsei de pregătire ştiinţifică şi a incapacităţii de argumentaţie temeinică.

D-l Badilă are dreptate când vorbeşte despre o veche locuire a omului „în spaţiul acesta”, dar izbuteşte până şi aici să promoveze idei fundamental greşite.

Să spunem doar ce şi cât ne convine!

„Am ales referinţele din „Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate în materie, fiind profesor de arheologie europeană cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană, deci nu poate fi banuită de simpatii proromâne.” Dumitru Badilă

Am amintit mai devreme de faptul că ideea cercetării tuturor ipotezelor este pentru dacişti strict teoretică.

Este interesant să vedem cum din lucrările şi viaţa Mariei Gimbutas, daciştii preiau strict ceea ce le convine, trecând restul sub tăcere. Ei „uită”, de pildă, că marile cercetări arheologice europene ale acestei specialiste au ocolit România. Din 1967 şi până în 1980 ea a coordonat cinci proiecte majore de săpături arheologice: în Iugoslavia, Macedonia, Grecia şi Italia. De ce? Pentru că aici socotea ea că este inima acelei vechi civilizaţii europene, pe care daciştii o prezintă ca fiind la nord de Dunăre! În imaginea de mai jos vedem o parte din „Teoria Kurgan” a Mariei Gimbutas, astăzi larg acceptată.

Putem observa că civilizaţia europeană veche, notată „Baden-Ezero-Troja”, este la sud de Dunăre. Cu mult. O să revenim asupra Teoriei Kurgan, dar acum menţionăm doar faptul că cercetările şi studiile Mariei Gimbutas nu îi prezintă pe vechii locuitori ai Europei ca fiind daci. Nu îi prezintă pe niciunii dintre purtătorii civilizaţiilor Gumelniţa, Cucuteni-Tripolye sau Boian ca fiind daci. Şi aşa mai departe! Practic, încercarea d-lui Badilă – şi a altor dacişti – de a-şi legitima poziţiile prin apelul la această cercetătoare este total incorect. Nu doar că dânsa a avut altă poziţie, dar nici măcar nu se face apel la cercetările pe care le-a realizat, spre a li se da o altă valoare – argumentată coerent – ceea ce ar fi o practică rezonabilă. Pur şi simplu se prezintă totul ca şi cum Maria Gimbutas ar fi fost dacistă, ceea ce este, repetăm, fals şi total incorect.

Culmea este că d-l Dumitru Badilă aminteşte în acest material de „Societatea Cultural-Ştiinţifică Getica”, societate pe al cărei site apare o prezentare mult mai corectă a poziţiei Mariei Gimbutas! În locul respectiv [5] se poate vedea de către oricare cititor faptul că atunci când Maria Gimbutas vorbeşte despre „vechi-european” vorbeşte, de fapt, despre populaţia pre-indo-europeană, adică mult anterioară unor indo-europeni precum tracii şi, cu atât mai mult, dacii (care sunt menţionaţi de sursele istorice mult după traci).

De asemenea, tot în acel loc se aminteşte că „Vechea Europă” a Mariei Gimbutas, prezentată de d-l Badilă drept dacică, nu doar că este pre-indo-europeană dar ocupă un spaţiu „delimitat de Carpaţi, Peninsula Italică şi spaţiul egeean”. De fapt, aşa cum arată şi cercetările arheoloagei, Carpaţii au fost un teritoriu periferic al acestei civilizaţii, al cărei centru a fost în Tracia, Macedonia, Iliria şi Epirul de mai târziu.

Pe aceeaşi pagină se menţionează şi faptul că, cităm

„Incepind cu circa 4400 i.e.n., Vechea Europa s-a vazut confruntata cu intruziunea unor grupuri net diferite din punct de vedere cultural: populatia kurganelor (sau a traditiei kurganelor) care trebuie sa fi reprezentat – faptul apare acum cert – pe indo-europenii nord pontici in expansiune. Acestia aveau o ideologie de casta ce atragea stratificarea accentuata a societatii, de tip virifocal (cu rolul predominant al barbatului in societate), o societate razboinica si violenta, cu oameni ce venerau zei ai cerului senin si puterea armelor. Amalgamarea treptata, in valuri succesive, timp de trei milenii, a celor doua componente – cea autohtona „veche europeana” si cea intrusiva indo-europeana – a dus la cristalizarea populatiilor europene asa cum le cunoastem din zorii epocii istorice pina astazi.”

Aceste valuri succesive de indo-europeni dau naştere, desigur, unui şir de civilizaţii, state şi popoare ce se ridică şi se prăbuşesc, apar şi dispar, se înţeleg ori se luptă între ele. Este o întreagă şi uriaşă epopee istorică, întinsă pe mii de ani. Unul dintre rezultate fiind şi apariţia tracilor.
Toată această epopee, prezentată ca fenomen de Maria Gimbutas, este ignorată de d-l Badilă. Cu toate că D-sa, după cum s-a văzut, vorbeşte despre lucrările arheoloagei americane ca şi cum le-ar fi citit.

Ce minunaţi suntem noi! Care noi? Toţi aceia!

„Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Când spunem neolitic ne gândim imediat la epoca pietrei şlefuite, deci o piatră nu cioplită ca în paleolitic, ci puţin mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau. Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el. Arta ajunsese la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina. Acest cap de copil nu este o operă pierdută a lui Brâncuş, ci al unui artist din cultura Gumelniţa.

Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pământ (care are certe calităţi izolante) mai există și azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat.

Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.” Dumitru Badilă

Îmi cer scuze pentru acest citat lung. Mi s-a părut însă foarte de trebuinţă pentru a arăta exact afirmaţiile autorului.

Pe scurt, de la 5000 de ani î.Ch. autorul trece direct la „imperiul lui Burebista”. Nu-l deranjează saltul, aşa cum nu-l deranjează că Burebista nu a fost împărat, ci, după cea mai laudativă sursă, doar rege, deci şi statul construit de el se numea cel mult regat, nu imperiu [6]. Dar sunt, desigur, fleacuri. Ce contează câteva mii de ani? Ce contează câteva valuri de migraţie Kurgan, ce contează migraţiile şi contra-migraţiile sciţilor şi tracilor, ce contează invazia celţilor şi sute de ani de dominaţie celtică la nordul Dunării? Ce contează că Burebista era, poate, rege, dar sigur nu împărat? Ce contează că administraţia comună în statul lui Burebista nu exista decât printr-o singură persoană, Burebista însuşi? Fleacuri! Toate sunt fleacuri! S-a vorbit de înalta civilizaţie a culturii Gumelniţa? S-a amintit de Maria Gimbutas? Asta contează! Între cultura Gumelniţa şi cultura Daciei lui Decebal există o prăpastie de 5000 de ani? Fleacuri!

Noi (daciştii) tragem deja concluzia! Chiar dacă este

O concluzie ilogică şi fără niciun temei

„Făcând o sinteză până în acest moment istoric putem spune că pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1.000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.” Dumitru Badilă

Trecând dincolo de ironia tristă din paragraful anterior, se cuvine să spunem că nu se poate trece peste 5000 de ani ca şi cum nu ar fi! Putem spune orice. Putem spune că dacii trăiau pe Lună şi cultivau elefanţi roz care creşteau în bambuşi albaştri. Tocmai am spus asta, nu? La fel şi d-l Badilă poate spune orice. Doar că nu este o sinteză, cu atât mai puţin a unui „moment istoric”. D-sa operează cu termeni pe care nu îi înţelege sau dacă îi înţelege pur şi simplu îi foloseşte ca să zăpăcească cititorii. „Momentul istoric” Burebista nu are nicio legătură cu Civilizaţia Gumelniţa. „Tehnologia avansată” a dacilor era la acelaşi nivel cu a celţilor, depăşiţi de Burebista strict pe baza superiorităţii numerice şi a unei strategii mai bune. Iar celţii erau atât de „avansaţi tehnologic” pe cât arată ruşinoasa înfrângere de la Alesia, în care romanii au biruit două gigantice armate celtice pe baza superiorităţii tehnice romane!

Cunoşteau dacii scrierea?

Oh! Câte discuţii pe temă!

Da, o cunoşteau. Cunoşteau scrierea grecească şi latină, se prea poate să fi avut şi o scriere geometrică proprie… doar că nu o prea foloseau. Mai corect spus, scrierea era cunoscută şi folosită doar de câteva categorii sociale puţin numeroase. Ca urmare, opere literare, istorice, filosofice sau religioase dacice nu s-au păstrat. Nici măcar una. Nici măcar o poezie dacică, o rugăciune dacică sau altceva asemănător. Nimic.

Mai sărim 100 de ani!

Că la 5000 de ani, ce mai înseamnă un secol, nu?

Altfel spus, d-l Badilă ajunge la întrebarea iniţială:

„Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace?”

Cel puţin teoretic, ar însemna să avem o comparaţie între cele două pentru vremea lui Decebal. Deci ar fi un salt de 100 de ani.

Totuşi acest lucru este un amănunt faţă de superficialitatea totală şi falsitatea profundă a comparaţiei.

Să minţim sau să falsificăm?

„Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace?

La capitolul tehnologie, organizare, evident da pentru că altfel nu ar fi reuşit sa ne învingă.
Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei și zeiţe (religie politeistă), dacii nu aveau decât un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis. (Herodot).

În timp ce Imperiul Roman era sclavagist, iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori când cetăţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sânge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întâmpla nimic similar, iar dacă au existat sclavi, aceştia erau extrem de puţini.

Dacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului.” Dumitru Badilă

Manipularea psihologică, amintită mai sus, lucrează şi aici pentru a surclasa logica. Zicând „nu ar fi reuşit să ne învingă”, d-l Bădilă deja îl pune pe cititor în postura de „dac de secol XXI”, spre a-l face să uite că dacă dacii şi latinii vorbeau aceeaşi limbă ar însemna că „noi ne-am învins pe noi”…

Pe aceeaşi linie psihologică, discret şi binevoitor, d-l Badilă dă un pas înapoi, de la „tehnologia avansată” a lui Burebista la superioritatea de tehnologie şi organizare a Imperiului Roman. Dar numai pentru o clipă! Urmează apoi o trecere mai departe la o „demonstrare” a superiorităţii spirituale a dacilor.

Facem aici o paranteză.

Am spus mai sus şi repetăm că nu se poate vorbi logic despre o superiorite obiectivă a unei culturi faţă de alta din punct de vedere uman, ci doar despre felul în care se raportează oamenii la acele culturi. Mie cultura românească veche mi se pare net superioară tuturor celorlalte culturi. Şi totuşi este aproape dispărută, majoritatea românilor preferând tot felul de alte culturi, de la cea americană la cea indiană, de la cea japoneză la cea spaniolă. De ce? Li se par superioare. Părerea oamenilor poate fi – şi în general este – subiectivă, dar este şi, cel puţin în această privinţă, determinantă. Deci, în ceea ce îi priveşte pe daci şi romani, problema nu se pune corect în termeni de superioritate sau inferioritate culturală – la nivel obiectiv. Corect ar fi să vedem care cultură era socotită superioară de către cele două populaţii. Un demers de care daciştii se feresc întotdeauna.

Închei paranteza.

Şi revin la întrebarea din subtitlul nostru: să minţim sau să falsificăm?

Căci, fie că este involuntar, fie că este intenţionat, d-l Badilă oferă cititorilor un şirag de neadevăruri.

1. Înainte de toate, ipoteza dacilor monoteişti este de multă vreme dovedită ca falsă. Chiar d-l Badilă dă un citat pe care se pare că nu îl înţelege, din Charmides al lui Platon, în care se pune în gura unui trac afirmaţia „Zalmoxis… regele nostru care este un zeu”. Ar fi de ajuns această citare ca să îţi dai seama că dacii erau politeişti. De vreme ce regele acela „era un zeu”, este evident că sunt şi alţii. Dar este de ajuns să amintim despre Bendis, Gebeleizis, Sabazios, Zbelzurdos etc. pentru a vedea că avem, la daci, o pleiadă de zei [7].

Atenţie! Noi nu afirmăm, ca d-l Badilă, că o civilizaţie monoteistă este automat superioară uneia politeiste. Doar observăm faptul istoric al politeismului dacic, ignorat de d-sa.

2. Da, Imperiul Roman era sclavagist. Da, existau lupte cu gladiatori. Da, atunci când aceste lupte erau pe viaţă şi pe moarte – rar, mult mai rar decât îşi închipuie nespecialiştii – sau când se organizau spectacole cu masacrarea prizonierilor sau sclavilor, erau oameni care se bucurau să le vadă, fiind socotiţi, de altfel, respectabili. Nu, nu este adevărat că „în Dacia nu se întâmpla nimic similar”. Nu, nu este adevărat că „dacă au existat sclavi [în Dacia], aceştia erau extrem de puţini”.

Dimpotrivă, erau mulţi, foarte mulţi sclavi în Dacia. Majoritatea proveniţi din luptele dintre triburile dacice. Sclavi care erau vânduţi în masă negustorilor greci pentru ceramică frumoasă grecească sau romană, pentru vinuri sudice şi alte mărfuri. Sclavi care erau atât de mulţi în părţile greceşti ale Imperiului Roman – înainte de 106! – încât ajunsese ca numele de dac să fie pentru greci similar celui de sclav, ca etnonim fiind folositele formele de get sau trac sau biston sau bess. Atât de mulţi erau sclavii daci din lumea elenică încât fragmente din limba lor ajung în dramaturgia grecească. Pentru grecii din Egipt se face chiar un dicţionar care traduce în elină cuvintele şi expresiile sclavilor daci din piesele de teatru.

Purtarea dacilor cu sclavii lor era adesea extrem de crudă. Sunt cunoscute în izvoarele istorice câteva din mijloacele de tortură folosite de către daci, precum picurarea cu smoală aprinsă, jupuirea, crucificarea sau mutilarea. De asemenea, se ştie că dacii aduceau jertfe umane zeilor, asemenea celţilor şi sciţilor, obicei netolerat (oficial) în Imperiul Roman, deşi prezent la unele populaţii influenţate de perşi (care aveau şi ei aceste „tradiţii”, dacă le putem numi astfel). Se ştie că dacii erau extrem de războinici şi că se bucurau şi să ucidă şi să moară în luptă – cu toate că preferau prima variantă. Jafurile dacice la Dunăre, adică săvârşite asupra dacilor, tracilor sudici şi ilirilor din Imperiul Roman (fraţii lor din punct de vedere etnic!), erau cumplite.

Nu, nu este adevărat că dacii „au avut cea mai completă doctrină medicală”. Ca de obicei, d-l Badilă citează din Charmides numai ce îi convine. Critica adusă unor obieciuri tracice greşite din punct de vedere medical şi inferioare celor greceşti sau romane este ignorată. D-sa preia doar pasajul laudativ, într-adevăr frumos, dar care trebuie pus în contextul corect: Platon arată că se poate învăţa şi de la barbari, că şi la aceştia, dincolo de greşelile evidente, există şi lucruri corecte. Doar că ideea pusă în gura tracului – şi neatestată de alte surse – se regăseşte şi în medicina grecească sau romană, dar şi în cea vedică, în vechea medicină chinezească şi în multe alte sisteme medicale antice. Se găseşte chiar şi în medicina modernă, chiar dacă d-l Badilă se face că nu ştie acest lucru. Dacă doreşte, îi putem oferi pe această temă citate din cursuri de facultate sau din conferinţe medicale în care se discută şi abordarea holistică şi limitele ei în anumite cazuri (mai ales în cele cronice).

Dincolo de aceste amănunte, rămâne însă faptul că nu avem o descriere a „doctrinei medicale” dacice. Afirmarea unui singur principiu este la mii de kilometri depărtare de o „doctrină medicală”, cu atât una care să fie „cea mai completă”, cum pretinde d-l Badilă.

Şi mai trist este faptul că citarea acestui principiu se face dintr-o lucrare grecească. Pentru că cele dacice lipsesc cu desăvârşire!

Dar mult mai trist decât aceasta este faptul că, după trei comparaţii false şi falsificatoare, extrem de limitate şi lipsite de valoare, d-l Badilă trage o concluzie, o concluzie de aşteptat după tiparul discursului,

O concluzie la fel de falsă ca şi premizele:

„Deci era Imperiul Roman, superior moral, filosofic, religios? Cu siguranţă NU. Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre, între SUA şi India sau China să zicem. Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman. ” Dumitru Badilă

Am spus şi mai devreme că acest tip de comparaţie este, în sine, greşit. Dar chiar şi pe propriile criterii şi tipologii d-l Dumitru Badilă izbuteşte să gafeze.

A compara „Imperiul Mongol”, apărut şi căzut într-o generaţie, cu Imperiul Roman este cel puţin ridicol. Ar putea fi comparat, după cum vedem îndată, cu „Imperiul” (a se citi Regatul) lui Burebista.

Dar a compara China cu Dacia lui Burebista sau Decebal este şi mai ridicol. Cu tot respectul faţă de strămoşii noştri daci şi faţă de vitejia lor, cu tot respectul faţă de cultura lor, trebuie să ai un mare grad de incorectitudine pentru a-i pune pe acelaşi palier cu chinezii. Discutăm din nou nu din punctul de vedere al superiorităţii culturale obiective, ci din punctul de vedere al raporturilor umane. Şi în Dacia erau alogeni, nu numai în China: sciţi (ca agatârşii, bastarnii, iazigii sau roxolanii), iliri (mai ales în Banat, Crişana şi Apuseni), celţi (mai ales în Crişana şi Maramureş [8]) etc. Şi în jurul Chinei erau alogeni, ca şi în jurul Daciei. Dar în vreme ce cultura chineză era admirată şi sursă de inspiraţie largă pentru mulţi – de la coreeni şi japonezi la mongoli sau indieni – pentru Dacia lui Burebista sau Decebal nu avem nimic similar. Sunt, desigur, elemente de cultură dacică, fragmente – foarte valoroase pentru noi! – care apar în unele consemnări istorice, în câte un monument istoric, în vreo inscripţie antică. Urmele lăsate de dacii din Britannia la Banna, pe Valul lui Adrian, dacii figuraţi pe Arcul de Triumf al lui Galerius, statuile dacice de ici sau de colo… Prea puţin pentru a reconstitui cu adevărat idiomurile tracice nordice, prea puţin pentru a avea o imagine largă a civilizaţiei dacice şi cu prea puţină legătură cu Dacia lui Decebal. Sunt fărâme adunate în secole, nu amprente ale unei influenţe culturale puternice, mai ales ale unei singure epoci [9]. Doar cine nu cunoaşte mormanele de scrieri chinezeşti şi munţii de scrieri inspirate de acestea din statele învecinate Chinei poate pune semnul egal între nivelul celor două culturi sau civilizaţii. Iar pe lângă scrieri, avem nesfârşite tone – la propriu! – de obiecte chinezeşti antice care se regăsesc în cea mai mare parte a Asiei, ba chiar şi în Europa. Doar amintirea „Drumului mătăsii” este de ajuns pentru a ne arăta cât de uriaşă a fost influenţa chineză în întreaga lume. Ca urmare, o comparaţie între China şi Imperiul Roman ar fi mult mai corectă, ca şi una între mongoli şi daci, cu excepţia faptului că ultimii nu au avut nici măcar o dată clipa de unitate a mongolilor din secolul al XIII-lea, şi, de aceea, nu au ajuns niciodată la o putere semnificativă pe scară largă. O „mică” excepţie esenţială!

Comparaţia între Imperiul Roman şi Dacia, pe de-o parte, şi SUA şi India sau China de cealaltă parte este la fel de aberantă. Înainte de toate că SUA, dincolo de elementele vulgare, brutale şi inferioare pe care le are dispune şi de şcoli de filosofie şi teologie înaltă, de scriitori de înaltă ţinută, de mari savanţi ş.a.m.d. A încerca să o clasezi generalizator ca „inferioară cultural” te descalifică din poziţia de analist obiectiv. Este corect că SUA vinde lumii o cultură inferioară (deşi nu numai atât!), dar totodată investeşte enorm în zonele de cultură superioară pe care le are. De la cele care ţin de tehnologic până la cele care ţin de filosofie, literatură sau alte (multe) domenii ale cunoaşterii. Totodată, nici India sau China zilelor noastre nu pot fi aşezate într-o zonă secundară de influenţă culturală, dar nu pot fi nici aşezate una deasupra celeilalte sau, eventual, deasupra SUA. Deosebirile culturale dintre SUA şi India sau China nu îndreptăţesc o (pripită) ierarhizare valorică. Place sau nu, toate trei sunt mari puteri culturale, de foarte mare influenţă în întreaga lume. Ceea ce Dacia lui Decebal nu a fost niciodată.

Acesta este însă doar un aspect în contextul general al comparaţiei pe care o analizăm. Pentru că d-lui Badilă, în „entuziasmul general” dacist în care trăieşte, i-a scăpat faptul esenţial că nici China, nici India, nu ar putea fi cucerite de SUA. Doar în anumite dimensiuni de propagandă aceste două ţări sunt inferioare tehnic SUA [10]. În fapt deosebirea esenţială dintre cele două este că SUA investeşte mult prea mult în tehnologia militară de vârf – ceea ce o împinge către faliment – în vreme ce China, dar mai ales India, au înţeles această greşeală şi şi-au limitat – India de mai multă vreme – aceste cheltuieli. Având însă grijă – şi India, şi China – să posede arme nucleare şi tehnologie spaţială, ceea ce le asigură hotarele şi independenţa în faţa oricărei puteri planetare, inclusiv în faţa SUA. În vreme ce, evident, Dacia lui Decebal a fost învinsă şi cucerită de Imperiul Roman.

Prezentările acestea ar fi trebuit să fie inutile. Falsitatea concluziei d-lui Badilă, ca şi a argumentaţiei şi premizelor, este evidentă.

D-sa nu înţelege însă – şi nu înţeleg nici cei care aderă la ideile sale – premizele greşite de la care porneşte. Se spune că „Grecia învinsă a cucerit pe biruitor”, pentru că filosofii şi gânditorii greci au ajuns într-adevăr să pună stăpânire în mare parte, în anumite secole, pe cultura romană livrescă – şi chiar populară. La fel a făcut şi China cucerită de mongoli sau manciurieni. Nu şi Dacia! Singurii mari gânditori sau literaţi sau filosofi mari daci care apar sunt, de fapt, daco-romani sau străromâni, adepţi ai creştinismului, vorbitori şi scriitori în latina vulgară şi cultă: Niceta de Remesiana, Ieronim, Ioan Casian, Dionisie cel Smerit ş.a.m.d.

Din Dacia lui Burebista (sau Decebal) niciun gânditor nu rămâne în istorie, nicio operă nu intră în literatura romană sau universală.

Sunt aspecte practice – şi doar câteva din multe – care arată că la nivelul receptării umane cultura romană era privită, chiar şi de către daci, ca superioară.

Şi s-a terminat cu „toate ipotezele”!

După concluzia falsă citată anterior, d-l Badilă socoteşte că a epuizat toate acele ipoteze şi argumente despre care spunea că trebuie verificate!

Sute de ani de cercetare, zeci de ipoteze, câteva teorii principale cu mii de argumente, totul este şters cu buretele!

Şi vin

Alte istorice neadevăruri

„După moartea lui Burebista, imperiul s-a dezmembrat, şi apoi în faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106, dar ei au stăpânit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5 (vezi harta de mai jos). Centrul stăpânirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva.” Dumitru Badilă

Imaginea oferită de autor este aceasta:

Şi, din nou, afirmaţiile d-lui Badilă se dovedesc false.

Pe propriul material.

Micşorată până la indescifrabil, harta este special aleasă pentru a nu se vedea în mod real stăpânirea romană. Totuşi cititorii ar trebui să ştie că şi ţinutul colorat cu galben este tot în Imperiul Roman. De asemenea, că zona roz din sud-estul Daciei romane – aceasta fiind colorată pe harta aceasta cu roşu intens – era şi ea sub stăpânire romană, directă sau indirectă (şi se numea Ad Moesiam, cum s-ar vedea şi pe această hartă dacă ar avea o dimensiune decentă). Cu aceste precizări, ne putem da seama că de fapt proporţia de 1/5 oferită de d-l Badilă este cel puţin fantezistă. Dar care ar fi una corectă?

Pentru că tot a dorit d-l Badilă să citeze un arheolog american – pe Maria Gimbutas – oferim şi noi o hartă de aceeaşi origine. Putem vedea pe ea, cu galben, zona dacică stăpânită de Romani în 117 d.Ch.

Alăturăm şi un decupaj, ca să se poată vedea mai bine zona. Se va putea face astfel o comparaţie liberă între stăpânirea romană la nord şi la sud de Dunăre şi ceea ce d-l Dumitru Badilă numeşte „Imperiul” lui Burebista. Dar se poate realiza o comparaţie şi între Dacia lui Decebal – care este doar puţin mai mare decât zona roşie din Harta 1 – şi stăpânirea romană.

Avem aici şi harta oferită de d-l Badilă pentru „Dacia în timpul lui Burebista”. Se pot observa teritorii, ca Dobrogea sau sudul Moldovei, aflate sub control roman şi în Harta 1, doar că figurate cu galben. Ele sunt uitate de dacişti atunci când „calculează” procentul cuceririlor romane în Dacia. Însă, chiar şi fără acestea, şi folosind numai hărţile d-lui Badilă, putem observa că spaţiul roşu intens din Harta 1 nu este 1/5 din Regatul lui Burebista, ci mai curând undeva către 1/2. O „mică” diferenţă care, completată cu Dobrogea, cu Moesia stăpânită de romani mult înainte de Decebal, cu Panonia provincie şi Iazigii stat clientelar, cu sud-estul Moldovei stăpânit de Imperiul Roman de la începutul secolului I d.Ch. etc. ajunge să fie uriaşă. De fapt, Imperiul Roman a cucerit în întregime Dacia lui Decebal – şi mai mult decât atât – iar din Dacia lui Burebista cel puţin 75% (după harta străină prezentată de noi avem un procent de 100%).

Un alt neadevăr afirmat mai sus de d-l Badilă este că pe Romani doar „aurul dacilor îi interesa şi nimic mai mult”. Se poate observa aici lipsa de exerciţiu a autorului citat în domeniul analizei şi dezbaterii istorice ştiinţifice. A uitat deja, ajuns la acest punct, faptul că mai sus vorbise patetic despre importanţa pe care o are sarea şi despre faptul că în Carpaţi s-ar găsi – după d-sa, d-l Gabriel Gheorghe şi alţi dacişti – singurele surse de suprafaţă de sare ale Europei. Să fi avut romanii aceste surse la nas şi să nu-i fi interesat deloc? Şi dacă Apusenii erau munţi de aur, tot ar fi avut nevoie romanii şi de sare! Dar şi de fier, de aramă, de cărbune, de păcură şi altele asemenea. Pentru d-l Badilă şi acestea sunt tot fleacuri peste care trece foarte liniştit. Noi nu o putem face, pentru că ştim importanţa unor asemenea mărfuri în economia Imperiului Roman, în economia popoarelor din jur.

De aceea au existat şi vastele valuri romane de apărare din Dacia, cele mai mari din Imperiul Roman. Aici avem o parte dintre ele, aşa cum erau deja cunoscute în perioada interbelică. Unul dintre cei mai stăruitori cercetători ai lor, Polonic, are din păcate cea mai mare parte a lucrărilor încă nepublicate. Dar, odată ce acestea vor vedea lumina tiparului, se va putea face o analiză largă a populaţiei implicată în realizarea, paza şi administrarea acestor valuri de apărare [11]. Căci realizarea valurilor de apărare romană se făcea nu cu robi şi muncă silnică, precum la chinezi, ci prin împământenirea militarilor şi formarea miliţiilor populare. Erau mişcări de a căror amploare şi însemnătate ne putem da seama privind întinderea valurilor de apărare şi înţelegând faptul că toate satele, castrele, cetăţile şi oraşele din zona acestora deveneau un organism închegat. Aceste valuri sunt realizate de-a lungul secolelor, primele fiind realizate în secolele I-II d.Ch. în sudul Basarabiei de astăzi şi între Tisa şi Dunăre [12]. Altele sunt realizate în vremea lui Constantin cel Mare, care recuperează Muntenia trecută de Aurelian în administrarea [13] goţilor – şi ei clientelari Romei – sau a lui Iustinian – care recucereşte pentru o vreme Câmpia Munteniei. Doar pentru aceste teritorii dunărene avem o perioadă de cca. 500 de ani, triplă faţă de cea propusă de d-l Dumitru Badilă. Şi care perioadă nu ţine seama de ţinuturile româneşti sud-dunărene, de cele panonice sau de cele din sud-estul Basarabiei, Vozia, Crimeea etc. Unde există de asemenea valuri şi drumuri romane, castre şi oraşe romane ş.a.m.d.

La aceste descoperiri arheologice din perioada interbelică s-au adăugat multe postbelice, dovedind prezenţa romană între Carpaţi şi Siret, precum şi influenţele romane înspre răsărit mult dincolo de acest râu.
Sunt doar o parte din faptele istorice pe care şi d-l Badilă şi alţii asemenea le ignoră total dacă nu găsesc un mijloc de a le trunchia spre a se potrivi în construcţiile ideologice pe care le realizează. Dânsul merge însă mai departe cu aceeaşi lipsă de metodă ştiinţifică şi, ca urmare,

fantasmagoriile continuă!

„Comparând zona de stapânire romană cu suprafața celor două state de limba română, (harta României și a Republicii Moldova de sus) observăm că logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpâniri romane atât de puţin întinsă. Dacă ar fi să acceptăm teoria latinităţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce că limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina de exemplu. În realitate însă, nu există diferenţe semnificative.” Dumitru Badilă

Este evident că d-l Badilă nu are pregătire nici de istoric, nici de lingvist. Sau alege să arunce la gunoi, cu bună ştiinţă, fapte deplin dovedite, metode ştiinţifice de cercetare şi analiză ş.a.m.d.

În primul rând, cu toate încercările de falsificare a hărţilor, zona romană este foarte aproape de teritoriul desemnat la început de d-l Badilă. În al doilea rând, prin corectarea hărţilor în conformitate cu descoperirile arheologice, vedem că o mare parte din Moldova [14], toată Transilvania, toată Crişana, tot Banatul, Muntenia şi Oltenia în întregime erau parte a Imperiului Roman. Amintindu-ne că influenţa romană ajunge la nord de Dunăre cu 200 de ani înainte de cucerirea romană, ne dăm seama că romanizarea unei mari părţi a dacilor este absolut naturală.

Acesta este însă doar un aspect. De-a dreptul uimitoare este ideea d-lui Badilă şi în privinţa raportului de „puritate lingvistică” între zona stăpânită de Imperiu şi zonele de extindere a latinei peste hotarele acestuia. D-sa pare a crede că de la sfârşitul secolului al III-lea şi până astăzi nimic nu s-a schimbat, doar am uitat noi cum şi ce eram. Mai mult, după cum se vede şi mai departe, dânsul nu are nici cea mai mică idee despre felurile în care se realizează asimilarea lingvistică. Singura cale pe care o găseşte d-sa pentru o asemenea asimilare este ca „mii de învăţători romani” să îşi încalţe sandalele şi să alerge după daci ca să îi înveţe latina!

Totuşi asemenea mirări şi „ipoteze” ni se par că ţin doar de argumentaţia sentimentală. Credem că d-l Badilă face propuneri năstruşnice doar pentru a avea un contrast cu ipoteza pe care o susţine şi a face astfel să se uite faptele istorice.

Ca să venim la problema lingvistică, în primul rând problema „purităţii locale” nu se poate pune aşa cum o face d-sa atunci când avem de-a face cu secole şi milenii de frământări istorice şi schimburi de populaţie. Trecerile ardelenilor în Moldova, a moldovenilor din munţi în dealuri, a celor din dealuri în câmpie şi a celor din câmpiile dintre Prut şi Nistru mai în răsărit sunt bine documentate. Cercetările lui Raţiu asupra românilor din zona Bugului şi de dincolo de el au arătat şi existenţa unor populaţii româneşti locale, vechi, dar şi suprapunerea peste acestea a românilor veniţi mai târziu din Moldova şi Transilvania. Un fenomen asemănător îl constată Silviu Dragomir în Iliria şi Dalmaţia, unde peste „Românii Vechi” (Staro Vlahi) găsiţi de sârbi la sosirea lor în aceste provincii se adaugă mai târziu valuri de români din Albania, Epir, Macedonia etc. venite cu negoţul, oieritul, în refugiu în faţa abuzurilor turceşti sau albaneze sau greceşti ş.a.m.d.

P. P. Panaitescu vorbeşte încă la sfârşitul perioadei interbelice despre fenomenul „pânzelor de populaţie”, cu descrierea fenomenelor de mişcare demografică şi osmoză culturală şi lingvistică între părţile ce alcătuiesc fiecare pânză.

Sunt o serie de fenomene istorice, sociologice şi lingvistice elementare, pe care d-l Badilă, asemenea celorlalţi dacişti, preferă să le ignore.

Poate astfel să emită mirări gratuite şi ipoteze ridicole, în faţa cărora ipoteza d-sale capătă, în ochii celor nepregătiţi, o anumită credibilitate.

Se uită, de exemplu, de faptul că nimeni nu a stat să fugă după ciobanii, vânătorii şi pescarii din Guiana franceză, din Chile sau din Argentina, cu tăbliţă şi stilus ori cu hârtie şi creioane, ca să-i înveţe franceză ori spaniolă. Cu toate acestea, în 100-200 de ani, cea mai mare parte a populaţiei din aceste teritorii învăţase limba cuceritorilor. Desigur, şi aici poate veni d-l Badilă să ne demonstreze că acest lucru este imposibil, căci cultura Imperiului Inca sau Aztec sau Maya nu era inferioară culturii spaniole. Doar că, dincolo de discuţii de superioritate sau inferioritate culturală, pentru orice om de bun-simţ se impune realitatea concretă: latinizarea – prin spaniolă sau franceză în cazurile date de noi – s-a produs.

Aşa cum astăzi foarte mulţi se „americanizează”, în condiţii în care, după dacişti, asimilarea culturală şi/sau lingvistică ar fi imposibilă.

Până unde se poate merge cu inepţiile?

Întrebarea poate părea jignitoare, dar nu este deloc intenţia noastră. Doar constatăm două fapte:

1. „Materialul” d-lui Badilă este, cu blândeţe spus, un şir de inepţii (dacă ar fi să nu le socotim astfel, ar însemna că sunt minciuni voluntare, deci că avem de-a face cu o vastă escrocherie).

2. Şirul acestor inepţii pare interminabil.

De pildă, după ce fantazează despre cum s-ar fi putut produce latinizarea, d-l Badilă spune
„Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici măcar Peninsula Italică, deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. când s-a înfiinţat Roma (după legende) şi până în prezent (2750 de ani). Dacă ar fi latinizat-o atunci, în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decât în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi, în Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!”
Nu discutăm aici confuzia dintre grai, dialect şi idiom pe care o face d-l Dumitru Badilă, şi care este de înţeles la un nespecialist.

Dar cum s-ar putea defini altfel decât ineptă aserţiunea că Peninsula Italică nu a fost latinizată („atunci”!? dar când?!!? [15]) pentru că… nu are o mare unitate lingvistică!! O asemenea afirmaţie este pur şi simplu incalificabilă (şi un exemplu foarte bun al cauzelor pentru care specialiştii nici nu catadicsesc să răspundă textelor daciste).

Cine cunoaşte istoria Imperiului Roman şi îşi aduce aminte de răscoala Peninsulei Italice pentru a obţine recunoaşterea latinităţii sale din partea Romei – cu peste 300 de ani înainte de Decebal – îşi dă seama de absurditatea negării latinităţii acesteia. Dar inscripţiile şi toate izvoarele scrise ale Peninsulei Italice, care sunt în întregime latineşti până la (re)apariţia influenţelor greceşti – oricum, nu italice non-latine – sunt o altă mărturie ce nu poate fi contestată de niciun om de bun-simţ. A nega latinitatea Italiei este o ignorare şi bătaie de joc la adresa unui volum uriaş de fapte şi mărturii istorice, arheologice, lingvistice etc. atât din trecutul îndepărtat sau apropiat cât şi din prezent.

Iar faptul că cineva se împiedică de fragmentarea dialectală a Italiei nu este un argument decât pentru lipsa de pregătire în domeniul lingvisticii a celui împiedicat. De fapt, divizarea lingvistică este un fenomen absolut natural şi chiar destul de rapid în condiţii de stabilitate demografică şi diviziune administrativă.
Împărţiţi în felurite feude mai mult sau mai puţin întinse, mai puternice sau mai slave, italienii, francezii, germanii şi, într-o măsură mai mică, până şi spaniolii, au ajuns, evident, la fărâmiţare dialectală.

Acolo unde mişcările de populaţie au fost mai ample, acolo unde transhumanţa a rămas mereu importantă, acolo unde valurile istoriei au impus deplasări de populaţie etc., fragmentarea dialectală a fost limitată.

Avem, ca urmare, zone de întindere mică foarte fragmentate dialectal – ca în Insula Papua – Noua Guinee – dar şi zone întinse mult mai unitare – ca partea europeană şi un larg teritoriu asiatic (siberian) al limbii ruse, cu diferenţe idiomatice minore. Tot ca urmare a acestui fenomen binecunoscut lingvisticii – şi istoriei! – în regiunile de munte (unde există o izolare crescută) fărâmiţarea dialectală este de obicei mai accentuată decât la câmpie (unde circulaţia populaţiei este mai intensă).

Aceste fenomene, cunoscute în întreaga lume, sunt elementare pentru un filolog sau un istoric. Dar, într-adevăr, pot rămâne misterioase pentru un neinstruit şi, în lipsa bunului-simţ, pot da naştere la cele mai năzdrăvane idei.

De pildă, poţi să te miri de ceea ce nu există!

„De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi până la noi au mai cucerit o mulţime de popoare, şi lor nu le-au schimbat limba, (au stăpânit în Anglia 400 de ani, Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mică, Malta 1000 de ani) ramâne un mare mister al antichităţii la a cărui dezlegare chemăm toti lingviştii români care susţin teoria latinizării.” Dumitru Badilă

Nu vrem să fim prea duri, dar un asemenea text ne cere să adresăm şi noi un îndemn! Înainte ca d-l Badilă, după ce a dat cu bâta prin istorie, să cheme pe toţi lingviştii români la lămurirea unor mistere închipuite, ar fi mai bine – repetăm îndemnul anterior – să citească lucrări de specialitate, începând cu cele elementare. Şi, pas cu pas, va ajunge să înţeleagă şi lucrurile care acum îl nedumeresc.

De exemplu, romanii nu au stăpânit niciodată Georgia. Deci nu e uimitor că nu au latinizat-o. Au stăpânit în zonă doar o fâşie litorală (mult mai mică decât ulterioara Mingrelie turcească) şi tot au lăsat urme istorice serioase. De asemenea, romanii nu au stăpânit niciodată Armenia în felul în care au stăpânit Dacia. Armenia nu a fost niciodată o provincie propriu-zisă şi stabilă a Imperiului (nici măcar „169 de ani”), având mereu un statut autonom şi adesea trecând sub stăpânire partă ori persană sau pur şi simplu devenind („pe bucăţi”) independentă. Mai mult, în Armenia (ca şi în apusul Gruziei) a existat o populaţie romanică, atestată de izvoare, dar care a fost asimilată sau distrusă în urma unor tragice întâmplări istorice. Aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu mulţi armeni din zonele stăpânite – mai târziu – de islamici.

Malta a fost latinizată, apoi a fost cucerită de arabi care au exterminat cea mai mare parte din populaţia latină de aici. Apoi Malta a fost cucerită de normanzi, apoi de sicilieni, apoi de francezi, apoi de aragonezi, apoi de castilieni, apoi de sicilieni, apoi de Cavalerii Ioaniţi. În 1798 este cucerită de francezi, este redată Ioaniţilor în 1802 şi anexată de britanici în 1814, pentru ca din 1964 să devină independentă. Limba malteză este, firesc, rezultatul acestei istorii.

În Siria latinitatea a fost foarte puternică până la invazia arabă. Sfântul Ioan Gură de Aur, fiul lui Secundus şi Antuza, era unul din exponenţii acestei latinităţi („însuşit” ulterior de cultura grecească, în urma prăbuşirii latinităţii răsăritene). Efectele Jihadului asupra latinităţii asiatice sau africane au fost mult discutate şi sunt binecunoscute istoricilor.

Nu şi d-lui Badilă care, în consecinţă, este lipsit de o perspectivă istorică absolut necesară pentru a limpezi hăţişurile pe care i le crează lipsa de cultură istorică şi lingvistică şi fantezia neînfrânată.

Altă afirmaţie năstruşnică a d-lui Badilă este

„Se vorbeşte foarte intens despre armonia care există între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii.”

urmată de alta asemenea,

„Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum în timp prin căsătorii mixte s-a creat poporul român.”

Nu ştim unde a auzit dânsul aceste vorbiri intense şi multe. Cu siguranţă însă nu în cercurile istoricilor sau lingviştilor.

Despre armonia între daci şi romani este greu de vorbit. Au fost mulţi daci care s-au integrat foarte bine în Imperiul Roman şi au fost buni soldaţi romani, buni constructori romani, buni cetăţeni romani. Au fost daci care nu s-au simţit bine ca supuşi ai Imperiului, deşi au făcut parte din el toată viaţa. Au fost daci care au luptat împotriva Imperiului. Este un tablou complex şi judecăţile simplificatoare sunt automat falsificatoare. Doar că aceste lucruri sunt discutate şi lămurite din secolul al XIX-lea! D-l Badilă, ignorând aceste lucruri, încearcă să deschidă drumuri de mult bătute. Încă în Istoria lui Mommsen, ca să dăm un singur exemplu, se zugrăveşte acest tabolu – valid pentru toate proviniciile romane – în care se văd cuceriţii colaborând cu cuceritorii şi cuceriţii luptând împotriva cuceritorilor. Acest lucru se întâmplă şi în Spania sau Iliria, Galia sau Egipt, în Palestina sau Britania. Pretutindeni se vede o împărţire a populaţiei locale în neutri, partizani ai Imperiului şi duşmani ai acestuia. Dar! Taberele nu se bazau pe interese şi sentimente naţionale, după cum, naiv, îşi închipuie mulţi, care atribuie anticilor motivaţii contemporane, ci pe felurite interese politice şi personale.

Despre frumuseţea femeilor dace este chiar mai greu de vorbit. Nu de alta, dar nu există mărturii istorice pe temă. Desigur, ne-ar plăcea să credem că străbunele noastre „din partea dacilor” erau nişte femei foarte frumoase. Doar că nu ştim să fi fost aşa. Nici să fi fost altfel. Lipsesc izvoarele! Există însă izvoare pentru căsătoriile mixte pe care le neagă „materialul” dacist. Inclusiv între bărbaţii daci şi femeile romane. Care căsătorii nu sunt îndeajuns pentru a duce la formarea unui popor dar, place sau nu, fac parte din fenomenul etnogenetic. Fiind menţionate ca atare, adică în treacăt, în cărţile de specialitate. Fără prea multe vorbiri pe temă, în ciuda impresiilor daciştilor.

Totuşi, merită menţionată aici o observaţie a reputatului arheolog Alexandru Vulpe, care arată, pe bună dreptate, faptul că populaţia masculină dacică a scăzut dramatic după anul 106 d.Ch. Această scădere s-a datorat atât mortalităţii din războaiele purtate de Decebal cu Traian, cât şi faptului că foarte mulţi daci înrolaţi în trupele romane au plecat în toate colţurile Imperiului Roman. Din Mesopotamia în Mauritania şi din Egipt în Britania. După mai bine de zece ani de serviciu militar în acele zone mulţi dintre ei, după cum arată izvoarele arheologice, s-au împământenit, rămânând acolo pentru totdeauna. La fel cum s-au împământenit şi mulţi din trupele romane aşezate în Dacia, evident prin căsătoria cu femeile băştinaşe. Era un fenomen firesc în Imperiul Roman, şi nu numai, într-o vreme în care sentimentele naţionale nu cunoşteau nici pe departe formele actuale. Dacă ne uităm la deschiderea româncelor de astăzi sau de ieri faţă de străinii veniţi în România, putem observa că nu prea există, la cele mai multe, acel (ultra-)naţionalism care le-ar opri de la căsătoria cu ei. Aşa cum nu există nici la alte popoare, de altfel. Căsătoriile mixte sunt o realitate certă, atât în vreme de pace cât şi în vreme de război. Ele au avut loc şi în Ardealul secolului al XIX-lea, cu toate că atunci încordarea dintre unguri şi români era la cote foarte înalte. Au avut loc şi după Al Doilea Război Mondial, cu toate atrocităţile şi conflictele ce l-au însoţit. Au avut loc şi în Basarabia sau Bucovina de Nord, chiar în timpul cruntei ocupaţii sovietice. Repetăm, aceste căsătorii mixte sunt o realitate concretă şi constantă, însoţind istoria omenirii de la începuturi şi până astăzi. Încercarea de a le nega prin apeluri la şovinism şi sentimentalism este inutilă pentru orice om raţional.

Am putea prezenta aici situaţia din Spania sau Galia, în care, la fel ca în Dacia, învingătorii romani au fost cei care au dat limba. Este cel puţin straniu să acceptăm romanizarea în Galia ori Spania dar să o negăm în Dacia, să acceptăm că ibericii ori celţii au putut fi romanizaţi dar să pretindem că acest lucru nu a fost cu putinţă în cazul dacilor. Credem însă că am demonstrat cât de lipsită nu doar de seriozitate ştiinţifică, ci chiar şi de logică elementară, este prezentarea dacistă analizată aici.

Pe lângă toate acestea – şi altele mai mici sau mai mari, pe care le-am lăsat deoparte – d-l Dumitru Badilă ne oferă însă, aproape de final, şi o nouă

Mostră de auto-contrazicere magistrală

Atunci când afirmă

„Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de către greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a întemeiat Roma. Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi [sic! n.n.] că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. În 106 când romanii au cucerit Dacia practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1.000 de ani, dar acum în calitate de cuceritori.[sic! n.n.] ”

Este pur şi simplu stupefiant să încerci cu tot felul de sforţări şi falsificări să negi latinizarea, să denigrezi Imperiul Roman, să-i faci cu ou şi cu oţet pe romani, desigur în contradicţie cu dacii pe care încerci – tot cu falsificări – să-i faci cât mai minunaţi şi apoi… apoi să spui că romanii erau daci!

În primul rând, dacă latina era foarte apropiată de dacă, latinizarea era extrem de uşor de realizat. Puţin a lipsit ca românii să nu renunţe la limba lor în favoarea francezei în secolul al XIX-lea, în perioada interbelică România fiind efectiv o ţară francofonă, în care mai mult de jumătate din populaţie vorbea, mai bine sau mai rău, dar inteligibil, limba lui Racine. Acest lucru a fost posibil datorită nu doar perspectivei româneşti asupra culturii franceze – văzută ca superioară – dar şi a asemănărilor dintre cele două limbi. Este evident că dacă aveam o mare asemănare între latină şi dacă, romanizarea ar fi fost extrem de uşor de realizat.

Tot aşa de evident este că „populaţia dacă şi romanii cei civilizatori” s-ar fi înţeles foarte bine între ei dacă erau acelaşi neam, mai ales dacă le atribuim sentimente naţionale de secol XIX, cum fac daciştii.

Mai mult însă, toate denigrările pe care daciştii le aruncă în capul romanilor – şi sunt o grămadă! – cad, de fapt, în capul dacilor, de vreme ce romanii erau tot daci!

Suntem în zona unei profunde lipse de logică.

Este, de altfel, motivul pentru care cei mai mulţi istorici şi lingvişti nici nu se avântă în analiza materialelor daciste. Un asemenea gest cere o răbdare uriaşă din partea specialistului, care se confruntă cu un haos uriaş pe dimensiunea ştiinţifică, un haos organizat însă după fantezia autorului, pe care acesta o consideră „adevărata gândire corectă”, ba chiar şi „ştiinţifică”. Şi pe care haos adepţii dacismului îl preiau ca atare, după principiul „crede şi nu cerceta”.

_____________________________

[1] Unele iniţiative în această direcţie apar chiar în secolul al XIX-lea, dar şi atunci, şi până la instaurarea comunismului, oamenii aveau în general destulă cultură istorică şi destul discernământ pentru a nu se lăsa captivaţi de fantezii prezentate drept adevăruri.

[2] De pildă, la adresa http://www.worldwideromania.com/2013/07/30/latinizarea-limbii-dace-un-basm-de-adormit-lingvistii/ – accesat 02.03.2014.

[3] Vom prezenta mai jos acest argument al d-lui Bădilă.

[4] Am lăsat deoparte în analiză agramatismul exprimărilor de tipul „am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid”. Ea poate fi scuzată printr-un „pe” scăpat în grabă de autor. Dar lipsa corecturii după 6 ani de la publicare – şi la fel şi pentru multe alte greşeli semnalate în comentariile la „material” pe diferite site-uri – arată că scuza nu ţine.

[5] http://getica.8m.com/cuvintultraducatorului.htm – accesat 02.03.2014.

[6] Majoritatea istoricilor români şi străini care au studiat epoca privesc statul lui Burebista – foarte argumentat! – ca pe o uniune de triburi traco-scitice, cu unele elemente celtice şi, bineînţeles, cu cetăţile comerciale greceşti. Deci nu ca un regat, lipsind elementele definitorii ale acestuia.

[7] De altfel toţi indo-europenii erau politeişti până la răspândirea creştinismului. Nu se cunoaşte niciun caz de monoteism precreştin indoeuropean, iar ideile despre un presupus monoteism dacic sunt de multă vreme dovedite ca greşite.

[8] Dar nu numai! Să ne amintim că oraşul Galaţi şi judeţul cu acelaşi nume păstrează până astăzi amintirea celţilor care au trăit aici sute de ani, inclusiv în vremea lui Burebista, şi care se mai numeau, după cum bine se ştie, gali sau galaţi. Toponime similare, urme ale marilor invazii celtice către Asia Mică, există şi în alte locuri, precum în Constantinopole (Istanbul) Galata sau în Asia Mică ţara ori provincia Galatia (unul din primele centre creştine antice).

[9] Este demn de observat că toate urmele dacice din întreg Imperiul Roman şi din afara lui, la un loc, nu egalează nici măcar urmele romane din Transilvania sau Muntenia.

[10] Pentru cei care s-au preocupat de China sau India zilelor noastre este un lucru bineştiut că amândouă dispun de o tehnologie spaţială avansată, care le permite nu doar să lanseze sateliţi pentru propriile proiecte, ci şi pentru alte ţări. Informatica este de asemenea extrem de bine dezvoltată în amândouă aceste ţări, care au oraşe informatice o industrie de profil performantă. Sunt puţine domeniile în care China şi SUA să nu aibă o replică la dezvoltarea tehnologică americană, şi aceasta fără a folosi tehnicieni, cercetători sau savanţi americani. Dimpotrivă, asemenea Daciei care împrumuta de la romani tot felul de ingineri şi tehnicieni, şi SUA se bazează foarte mult pe „importul de creiere”, inclusiv din India şi China. Aceasta este, de fapt, singura asemănare între Dacia şi cele trei ţări amintite mai sus.

[11] Există şi alte lucrări pe temă, ale multor autori. De la Vasile Pârvan la N. Gudea şi de la D. Tudor sau Tocilescu la Alexandru Barnea, există o pleiadă de cercetători şi analişti ai valurilor şi castrelor romane, ai întregului limes roman şi ai semnificaţiilor sociale, economice, etnogenetice etc. ale acestora.

[12] A se vedea şi Costin Croitoru, Sudul Moldovei în cadrul sistemului defensiv roman. Contribuţii la cunoaşterea valurilor de pământ, ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I, ISSN 1583-1817, pg. 107-120, uşor de accesat la http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/ats/ats1/act1-7%28%29.htm (accesat de noi ultima dată pe 4 martie 2014). Redăm doar două citate din prima pagină a studiului: „Apărarea teritoriului din sudul Moldovei ocupa un loc primordial în cadrul politicii defensive imperiale de la Dunărea de Jos.” „Principiile strategice arătate sunt puse în practică din a doua jumătate a secolului I p. Chr., prin tendinţele de extindere a limes-ului moesic către nordul Mării Negre şi de transformare a acesteia în mare nostrum. Astfel de considerente tactice intraseră în vederile strategilor romani încă din secolul I p. Chr., mai cu seamă din timpul guvernării lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus.” Analiza sistemului a fost realizată şi de Alexandru Barnea, pe baze ştiinţifice, dovedindu-se crearea lui în secolul I d.Ch. şi reluarea sau refacerea lui în secolul al IV-lea.

[13] Este mult spus „administrare” atunci când vorbim despre stăpânirea gotă. În fapt, după cum arată multe studii şi cercetări istorice pe temă, de la cele ale lui Mommsen până la cele ale lui Ovidiu Pecican, avem de-a face în cazul migratorilor cu un fel de conexiune între „strângătorii de biruri” ai migratorilor şi pătura conducătoare a autohtonilor. Aceasta din urmă era adevărata administraţie.

[14] n primăvara anului trecut s-au găsit în apropiere de Cimişlia, la Sagaidacul Nou, la cca. 60 km de Chişinău, urme de locuire romană din secolul al IV-lea, adică după ceea ce se numeşte „retragerea aureliană”, pusă de dacişti ca limită a romanizării. Atât elementele de arhitectură şi tehnică locală sunt romane (ca, de pildă, două cuptoare romane tipice) cât şi o serie de obiecte, unele venite chiar din Imperiul Roman. Arheologii au putut constata că locuitorii erau autohtoni (romanizaţi!). (Cf. http://www.publika.md/urme-ale-civilizatiei-romane–la-cimislia–ce-au-descoperit-arheologii_1376631.html  accesat 3 martie 2014). Este o reluare a unor cercetări mai vechi, desfăşurate şi de cercetători sovietici precum G. B. Fiodorov sau E. A. Rikman (acesta din urmă fiind până la retragerea sa din activitate cea mai mare somitate în domeniul romanităţii basarabene din secolele I-V d.Ch. şi având o poziţie aparte în tabloul istoriografiei sovietice, fapt pentru care a şi avut de suferit).

[15] Dacă ne luăm după ceea ce exprimă real autorul, intenţionat sau involuntar, ar însemna să credem că Peninsula Italică nu este nici astăzi „latinizată”, de vreme ce ne spune că „romanii nu au putut să latinizeze nici măcar Peninsula Italică, deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. […] până în prezent (2750 de ani).”. Tototdată, ar însemna că această peninsulă este încă sub ocupaţia romanilor care încearcă şi acum să o latinizeze, ca şi în ultimii 2750 de ani, şi tot fără a reuşi. Enormitatea afirmaţiilor este dincolo de calificative.