de Mark Weber, IHR

PARTEA A DOUA

‘Povesti’ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazisti”, rolul lui Wiesenthal în localizarea si capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreiesti. A fost răpit de agenti israelieni în Argentina, în mai 1960 si spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură” cu capturarea. (Harel a fost sef al Mossadului si al Shin Bet, serviciile de informatii externe si interne ale Israelului.)[33]

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol” în actiune, a spus Harel, dar de fapt a pus în pericol întreaga operatiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretentie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea si capturarea lui Eichmann. Pretentiile lui Wiesenthal si ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiter SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmatiile si întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărti, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii.”[34]

„Rapoartele si declaratiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann,” a spus Harel.[35] (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia si Arabia Saudită.)[35]
Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a concluzionat: „Toate informatiile oferite de Wiesenthal înainte de operatiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă.”[37]

Acuzatii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului”, la Czestochowa si Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigatie a guvernului SUA si un proces în instantă.[38] The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reusit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei si a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război.” Materialul, apartinând Asociatiei Barourilor Americane, afirmă:[39]

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităti în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravietuitori evrei din timpul ocupatiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocosat si alti oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură si aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazisti” din Viena, l-a denuntat pe Walus că „a executat actiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa si Kielce, si că a predat un număr de evrei Gestapoului.”

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale si al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul.” [40] În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denuntat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazisti la prinderea lui Walus,” scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată se se însele.” „Stiu că mii de oameni asteaptă să gresesc,” a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat si atacat fizic ca „măcelarul din Kielce” a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului si plin de amărăciune.

Obstinatia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputatia lui de Teflon a supravietuit si acestui caz.

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Mortii”. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut” sau tocmai „l-au scăpat” pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia si încă vreo sase locatii din Paraguay.[41]

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând si detalii precise, chiar si după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă.[42]

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia si el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele si că decesul ei a fost un accident pe munte.[43]

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, si chipurile se plimba prin oras cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru.[44]

Wiesenthal anunta în 1985 că este „100 la sută sigur” că Mengele se ascunde în Paraguay si acuza familia Mengele din Germania că ar stii unde anume se află acesta. S-a dovedit însă că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă.[45]

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 si 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaratii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obtine fonduri pentru activitătile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins pesti.” Wiesenthal „a esuat lamentabil” în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie.[46] Despre cazul Mengele, fostul sef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul.”[47]

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informatii inutile care, în opinia lui London Times, „contribuiau la sustinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfactie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele.”[48]

În viziunea lui Gerald Posner si John Ware, coautori ai cărtii Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-si cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent si sinistru Mengele si a unei uriase retele naziste.” Gratie „abilitătii sale de a juca în fata galeriei”, au conchis Posner si Ware, Wiesenthal „si-a compromis definitiv credibilitatea.”[49]

„Incompetentă si arogantă”

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigatii Speciale al guvernului SUA, responsabil cu „vânarea de nazisti”, si investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atentie reputatia de „vânător de nazisti” pe care si-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea.[50] De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate tările din America Latină, mai putin în cea în care se afla de fapt – Brazilia”.[51]

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient” care „a depăsit de mult bufoneria si închipuirea de sine.” Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetentă si arogantă.”[52]

Bruno Kreisky si-a concentrat atitudinea fată de acest „vânător de nazisti” în aceste cuvinte:[53]

Inginerul Wiesenthal sau ce-o fi el, mă urăste pentru că stie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeste adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale si care foloseste smecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann”, desi toată lumea stie că aceasta a fost actiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta.

„Comercializarea” Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteste „vânătorului de nazisti” de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât si Wiesenthal „comercializează” si „vulgarizează” Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâti în Holocaust – sase milioane de evrei si cinci milioane de ne-evrei,” a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atentie dacă nu le mentionezi si pe victimele lor.” Wiesenthal „a ales ‘cinci milioane (ne-evrei)’ pentru că dorea un număr ‘diplomatic’, unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…”[54]

„Wiesenthal si Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul,” comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză a comunitătii evreiesti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de cresterea impactului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal” publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd cresterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizionistilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Tolerantei” la Los Angeles.[55]

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că desi el îi poate ierta în nume propriu pe acestia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora.[56] Pe baza acestei logici complicate însă, el nu are nici dreptul de a acuza si a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu si-a limitat niciodată „vânătoarea” la cei care l-au persecutat pe el personal.

„Mânat de ură”

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă si aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod rusinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeste. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine si de laudele primite”, mentionează Los Angeles Times. [57] Bruno Kreisky a oferit o explicatie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură”.[58]

Din perspectiva înselătoriilor, minciunilor si incompetentei sale dovedite, laudele desăntate aduse acestui om vrednic de dispret sunt o tristă reflectie a coruptibilitătii venale si a auto-înselătoriei vremurilor noastre.

Note

33. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: “I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…”

34. S. Birnbaum, “Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head,” Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).

35. J. Schachter, “Wiesenthal had no role in Eichmann capture,” The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, “Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed,” Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, “How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi,” Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.

36. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.

37. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)

38. J. Goldberg, “Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits,” Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, “Wiesenthal’s role…,” The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).

39. Michael Arndt, “The Wrong Man,” The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.

40. “The Nazi Who Never Was,” The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.

41. “The Persecution of Frank Walus,” Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: “It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media].” (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)

42. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.

43. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.

44. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.

45. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.

46. “Hunting the ‘Angel of Death’,” Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, “Lessons of the Mengele Affair,” Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, “Declaration,” Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, “Albert Speer and the ‘Holocaust,”‘ Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.

47. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.

48. J. Schachter, “Wiesenthal had no role in Eichmann capture,” The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.

49. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.

50. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.

51. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.

52. Quoted in L. Lagnado, “How Simon Wiesenthal…,” Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.

53. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.

54. “Was hat Wiesenthal zu verbergen?,” D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.

55. David Sinai, “News We Doubt You’ve Seen,” The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.

56. “A Message from Simon Wiesenthal,” Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.

57. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, “Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’,” Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.

58. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.

59. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

AlterMedia