Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere.
ENIGME ISTORICE
De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.
REGALIAN, STRĂNEPOTUL LUI DECEBAL
Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de „dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman.
După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.
DACIA – ABANDONATĂ SAU ELIBERATĂ?
Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoască. Scrierile vechi ne informează că „Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin „carpi” trebuie să înţelegem „goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită „Dacia Aureliana” şi mai apoi „Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.
AUREOLUS, CIOBANUL DIN CARPAŢI
Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armată romană, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a câştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerianus la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268. Totul se petrecea în plină criză politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.
ÎMPĂRATUL GALERIU, „OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Dunării, din Dacia Traiana. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactanţiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat. În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron. Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de „roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere astfel memoria dacilor.
DAIA ŞI LICINIUS
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a născut în Dacia Aureliană, la sud de Dunăre, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de „Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacica) au fost numiţi „fiii auguştilor”. În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitregă, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul său a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.
CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN
Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunăre, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune „Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei, cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin. Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împărat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă aceasta „profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a plăcut de pe monumentele predecesorilor săi.
Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios. Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găseşte în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit după moartea sa Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă. Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era născută, se pare, în Asia Mică, într-o familie foarte modestă. A avut o legătură neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat. De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sală numită „Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.
FALSIFICAREA ISTORIEI
Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a „demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împărăţiei romane.
Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le dă Lactanţiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune.
Despre cele din „Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri.
De ce toate acestea? Din două motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului „întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurca socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici.
Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.
Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunării). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula „devenea” o dacă romanizată. În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus „hatmanul călărimii Aureolus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, şi în celălalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise.
Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.
ce grup de oameni ar parasi – in masa, in totalitate – o tara atat de bogata ca Dacia?
Numai un nebun sau un prost poate sa afirme ca o intreaga populatie si’a lasat animalele, ogoarele, raul din spatele casei, padurea…. ca sa se duca… unde?
cititi GRATUIT la http://www.babelink.us
1. Nuvela „Iz de puciaosa” despre asasinarea lui CZ Codreanu
2. cele 4 zamolxiade ramase de la apostolii lui Zamolxe.
sau cereti’le la cristiansaileanu@live.com
Lucruri ”uitate” de istorie.Doi vechi rivali Vaticanul si Reforma protestanta..lupta continua si astazi : http://misucroitor.wordpress.com/
Trebuie sa luptam, pentru a dovedi cine suntem, cu noi si cu ei, adevarul trebuie sa iasa la iveala.Tracii suntem noi, suntem cei mai vechi din europa.
bună lecţie de istorie…
din păcate nu mai vrem să invăţăm nimic…
COLUMNA LUI TRAIAN e un fel de CNN,Realitatea TV,Antena3, ori CBC , NBC
cu alte cuvinte PRESA vremii,presa care ca si acum MANIPULA si mintea.
Putea arata orice pe Columna lui Traian,in orice caz,FAVORABIL sponsorului TRAIAN,imparatul RROMEI tiganesti contra DACIEI ariene
Cine a inlaturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiana??????
O enigma istorica: dacii. Cine a inlaturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiana? Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care istoria se incapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea ii mai intereseaza pe istoricii nostri. S-au scris cateva studii, s-au dat cateva interpretari si s-a inchis dosarul. Se asterne praful peste o istorie a dacilor scrisa cu condeiul rupt, de niste istorici grabiti, o istorie din care adevarul inca nu s-a aratat decat in mica masura Primul „film” de razboi din istorie Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decat o simpla victorie militara: a fost inceputul unui jaf care a scos Imperiul roman din criza. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur si argint, rectificate de istorici la cateva sute, prin stergerea unui zero), a dus la o scadere a pretului aurului in imperiu, la scutirea cetatenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole si jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii si-au exprimat bucuria pentru infrangerea dacilor, punand sa fie ucisi in jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi si 11 000 de fiare salbatice. Minele Daciei au furnizat in continuare aur imperiului , finantand ample programe de constructii, intre care si grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal intreg, iar pentru a marca acest efort a fost inaltata o columna. Era o columna alba, goala, iar inscriptia de pe soclul sau spunea ca acest monument s-a ridicat pentru a marca inaltimea colinei excavate. Era viitoarea Columna a lui Traian. La un moment dat, la scurta vreme dupa inaugare, cuiva i-a venit ideea decorarii columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, inalt de 38 m, a fost decorat cu benzi sapate in spirala, acoperite cu scene de lupta, asemenea cadrelor unui film, reprezentand desfasurarea celor doua razboaie daco-romane. Multi specialisti sustin chiar ca reprezentarile de pe columna erau in culori, ca marmura a fost pictata. „Benzile desenate” care invelesc columna reprezinta scene de lupta din cele doua razboaie daco-romane Astfel a luat nastere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat si imitat de-a lungul timpului. Doar inscriptia a ramas aceeasi, fara sa pomeneasca nimic de razboaiele cu dacii. Pe columna apar foarte multe scene in miscare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive si, desi sunt peste 2500 de fete reprezentate pe columna, rareori se gasesc unele care sa semene intre ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere si compasiune. Desi romanii sunt prezentati mereu invingatori, desi nu exista nici o imagine de roman ucis in lupta, in vreme ce dacii sunt aratati zdrobiti in toate infruntarile, chirciti, cazuti sub copitele cailor, sagetati, decapitati, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentari o mare compasiune si admiratie a autorului fata de daci. Dacii lupta pana in ultima clipa pentru a-si apara libertatea si pamantul. Mai mult, in afara de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, exista mai multe scene de sinucidere in masa a dacilor, care nu au acceptat sa ajunga prizonieri in mainile romanilor: fie isi strapung pieptul sau gatul cu pumnalul, fie, intr-o scena mult discutata, beau otrava. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de impartirea ultimelor provizii de apa, nu de impartirea otravii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columna. Durerea este sfasietoare, dar este mai mult durerea infrangerii decat chinul mortii. Multi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columna au afirmat ca la baza povestirii ilustrate pe acest monument se afla cartea pierduta a imparatului Traian despre razboaiele cu dacii; ca, de fapt, columna nu este decat „ilustratia” acelei carti, respectand succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele si descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil intelese de romani, care erau familiarizati cu textul cartii lui Traian si recunosteau usor pe fusul columnei cele descrise in carte. Pentru noi insa, care nu am avut sub ochi aceasta carte, ele raman o enigma. Misterul unei scene sterse de pe Columna Desi timpul si-a lasat amprenta pe suprafata columnei, ea a ramas totusi intreaga, dupa aproape doua mii de ani. Culorile s-au sters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adaugate s-au pierdut (armele din mainile razboinicilor erau dificil de reprezentat in marmura, in relief, din pricina fragilitatii lor, asa incat au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a Romaniei exista o copie a columnei in marime naturala, executata in anii 30, si ajunsa in tara in 1967. Dar in vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc in spirala de la baza spre inaltime, unde nu mai pot fi vazute de la distanta, copia de la Bucuresti nu este compusa pe inaltime, ci este desfasurata pe orizontala, scena cu scena, in asa fel incat sa poata fi vazute toate detaliile. (In antichitate, columna putea fi „citita” din cladirile care o inconjurau, si care aveau cel putin doua etaje.) Undeva spre varful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfasoara scenele cele mai dramatice: caderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal si sfarsitul razboiului. De fapt, sfarsitul istoriei unui neam. Dupa ce Decebal a inteles ca nu mai are scapare, a ales sa-si curme singur viata, pentru a nu trai dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmarit prin padure de un grup de romani, Decebal alearga calare, alaturi de alti nobili daci. Este ajuns din urma, iar in momentul in care soldatul din spate ii intinde mana intr-un gest care ii oferea viata (dar si sclavia), Decebal se lasa sa cada de pe cal si isi duce spre gat sabia incovoiata. In scena urmatoare, doi copii daci sunt capturati de romani, probabil fiii lui Deceabal. Scena stearsa a capului lui Decebal prezentat multimii pe un scut Iar in scena imediat urmatoare, doi soldati prezinta unei multimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea intoarsa, nici unul nu se uita spre scut si spre capul sangerand al regelui dac. Sursele scrise spun ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma si azvarlite pe treptele templului Gemoniilor. In scena imediat urmatoare, trei nobili daci, cu siguranta de mare vaza, sunt prinsi in munti de un grup numeros de soldati romani. Intre ei poate se aflau si fratele lui Decebal, Diegis, si marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un numar foarte mare de soldati romani, dupa cum rezulta din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistente dacice sunt inabusite in munti. Un grup de daci, cu bagaje, se intorc la casele lor (sau, din contra, parasesc tara ocupata), apoi un sir de animale domestice inchide lungul sir al reliefurilor de pe coloana. Nu urmeaza nici o procesiune, nici un mars triumfal, nici o defilare glorioasa a armatei, nici o intrare stralucitoare in Roma. Un final neasteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru si plin de tragism. Episodul prezentarii capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibila. Acum cateva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar inchinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormantul contine o inscriptie care confirma fapta acestui soldat si un relief reprezentand un calaret care se repede la un om prabusit la pamant, invesmantat in straie de dac, si din mainile caruia cade un pumnal incovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai isi luase viata. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentata si pe obiecte de ceramica din Gallia si din Spania, dovada ca i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columna, in care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocanire minutioasa, milimetru cu milimetru. Nu se mai vad decat contururile care sugereaza, vag, despre ce este vorba: un castru, in interiorul caruia se vede un cort militar, in fata caruia doua personaje prezinta unei multimi, alcatuita din soldati romani si daci prizonieri, un scut pe care este asezat un cap uman. Cine a distrus aceasta scena si de ce? Cine putea ajunge la varful Columnei, inarmat cu o unealta de zdrobit, probabil un ciocan, si ce l-a determinat sa stearga de pe Columna aceasta scena ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentala, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mana cuiva care a vrut sa faca sa dispara din istorie aceast cumplit episod. Columna Traiana, cu statuia Sfantului Petru asezata in locul celei a lui Traian (sec.XVI) Crestinii, acuzati pe nedrept Specialistii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfacatoare si necredibila: crestinii ar fi sters scena! In anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al Iii-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, incepand cu 1558. In sfarsit, in 1589-1590, in varful Columnei, in locul statuii lui Traian, disparuta inca din antichitate, a fost asezata statuia Sfantului Petru. Se presupune ca scena prezentarii capului lui Decebal a disparut in aceasta perioada, deoarece atingea sensibilitatea crestinilor, era prea macabra pentru gustul lor si de aceea a fost stearsa. Totusi, pe columna apar reprezentari cel putin la fel de macabre, inca din primele scene: soldati romani prezentand imparatului capete de daci, capete de daci infipte in pari in fata unui castru, un soldat tinand in dinti, de par, un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al Xvi-lea, astfel de reprezentari nu erau macabre. Mai mult, crestinii erau familiarizati, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtand tava cu capul Sfantului Ioan Botezatorul. Sa fie vorba de apararea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigas, asa cum au sugerat alti cercetatori? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decat intreg razboiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Si pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu si jumatate dupa moartea lui Traian? Daca a vrut cineva sa apere cu adevarat memoria lui Traian, ar fi trebuit sa sterga mult mai multe scene de pe Columna, nu sa se catere pana sub capitel si sa distruga doar scena finala, oricum greu vizibila de jos, o scena in care apare si Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea in care regele dac si imparatul roman par sa se intalneasca pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizeaza infrangerea definitiva a dacilor si victoria absoluta a romanilor a fost inlaturata. Cei care au atribuit gestul distrugerii crestinilor din secolul al Xvi-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Intre acestia se numara, in mod surprinzator, si cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfarsitul sec. al Xix-lea), iar ipoteza sa a fost preluata si de Radu Vulpe si de alti cercetatori romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu au studiat indeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului si au tras concluzii pripite. Un martor incomod Columna a fost obiect de mare admiratie, inca de timpuriu. Multi artisti ai Renasterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut sa aiba, nu de putine ori, o copie sau o columna similara. S-au facut desene si gravuri dupa reliefuri, inca de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la inceputul secolului al Xvii-lea, cand Ludovic al Xvi-lea a comandat o copie dupa columna. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele pana in varful columnei. Bartoli a profitat de aceasta oportunitate si, urcandu-se pe schele, a copiat in cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. In desenele lui, scena astazi distrusa este intreaga, cu toate amanuntele sale. Albumul sau de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care il numeste „Traian al Frantei” a fost editat in 1673. Deci, la o prima analiza, zdrobirea scenei nu poate fi atribuita initiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a afirmat. Lipsa de interes si de informare a celor care ar fi trebuit sa se ocupe de studierea si interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tainuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanta pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie sa plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, in perioada secolelor Xv-Xviii. Si acestea nu sunt putine! Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli exista si in Romania, in cateva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Nationale a Romaniei, iar un altul la Sibiu, daruit bibliotecii Astra de catre Badea Cartan… Da, acel Badea Cartan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergand pe jos pana la Roma, anume ca sa vada Columna. Acel Badea Cartan care a presarat in jurul Columnei pamant adus de acasa si boabe de grau. Acel roman patriot, despre care ziarele Romei au scris ca este „un dac coborat de pe Columna”. A carat de-a lungul vietii cu spinarea, peste munti, mii de carti in limba romana, din „Romania libera”, in Ardealul ocupat. Intre ele, si aceste nepretuite reproduceri dupa reliefurile Columnei, pe care specialistii continua sa le ignore. Unii cercetatori sustin ca Bartoli ar fi reprodus din imaginatie unele detalii disparute de pe Columna. Nu putem sti deocamdata daca scena cu capul lui Decebal este reconstituita de artist sau chiar exista intacta in secolul al Xvii-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un calugar spaniol care a scris comentarii despre Columna in limba latina, in secolul al Xvi-lea, spune ca alaturi de cap se aflau si cele doua maini taiate ale regelui, dar in desenul lui Bartoli nu vedem decat capul. Exista doua explicatii: fie calugarul nu a vazut detaliile scenei, deoarece era deja stearsa, si s-a orientat in descriere dupa stirile din izvoare, care sustineau ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma, fie a vazut scena originala, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja stearsa si a reconstituit-o fara cele doua maini. Singurul mod in care se poate afla perioada in care scena a fost distrusa este consultarea tuturor reproducerilor dupa Columna existente, de la cele mai vechi, datand de pe la 1400, pana la cele mai recente. Extraordinarul portret al lui Decebal de pe Columna Enigmaticul justitiar Cine a fost, totusi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la varful Columnei decat cei care urcau pe schele. Trebuie sa fi fost, asadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor si a urcat pe ele. Totusi, trebuie sa fie vorba de un cunoscator, caci doar cineva care stia foarte bine ce scena se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat sa o distruga. Inainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comanda, in 1541, din partea regelui Francisc I al Frantei, cand s-a facut prima copie dupa Columna, azi disparuta. Atunci s-au ridicat primele schele. Insa momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decat studiind toate reproducerile existente in acea perioada. Am putea avea surpriza sa descoperim ca fapta s-a produs mult mai tarziu, in secolele Xviii-Xix, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, caci interpretarile s-au facut (si continua sa se faca) doar dupa copiile mai noi ale columnei. Pe langa cele doua copii recente, cea de la Bucuresti, si o a doua, aflata la Roma, la Muzeul Civilizatiei Romane, mai exista alte doua copii, ambele din secolul al Xix-lea, una in Franta, facuta la cererea lui Napoleon al Iii-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusa in Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia dupa studierea tuturor acestor reproduceri vom putea sti mai multe. Ramanand deocamdata in domeniul speculatiilor, putem presupune, fara a ne teme ca ne departam prea tare de adevar, ca cel care a sters scena a vrut sa apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pana acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toata admiratia, in fata caruia contemporanii si-au plecat capul: un rege care a luptat pana in ultima clipa pentru poporul sau si care nu a acceptat sa fie prins si dus sclav la Roma. Insa scena prezentarii capului sau desprins de trup (poate impreuna cu mainile taiate, asa cum indica sursele) era o imagine umilitoare si dureroasa pentru daci, pentru urmasii lor si pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scarile Gemoniei si lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinta pana la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut sa stearga din istorie acest episod sangeros, tragic si umilitor. Lipsa totala de preocupare a specialistilor pentru acest incident semnificativ a dus la ingroparea unei informatii de mare interes. Poate intr-o zi vom afla numele acestui justitiar. Dar chiar daca va ramane anonim, fapta lui trebuie investigata, pentru a-i afla motivatia, ca si epoca in care un astfel de gest s-ar fi putut produce. Imparatul Traian, reprezentat pe columna Pedepsirea lui Traian Traian a avut o faima buna printre contemporani si chiar multa vreme dupa moartea sa. Ziua lui de nastere era inca sarbatoare nationala in secolul al Iv-lea. Chiar daca unii istorici antici l-au mai criticat, in ansamblu a fost considerat un imparat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrand forta de lupta a dacilor si ducand la Roma o jumatate de milion de prizonieri, daca e sa dam crezare surselor vremii. Si totusi, ceva s-a intamplat cu posteritatea lui Traian. Este de neinteles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, in care se pomenea de daci, au disparut. Cu greu ne putem imagina ce s-a intamplat. Intr-o scurta enumerare, au disparut: jurnalul de razboi al lui Traian, intitulat „Dacica” (sau „De bello dacico” ; cartea medicului lui Traian, Crito, intitulata „Getica”; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre constructia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel putin patru la numar), care au scris despre imparat si despre razboaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiasi autor, in care erau infatisate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisa de Dio Chrysostomos, invatat exilat in Dacia in vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, in care erau consemnate toate operatiunile din timpul celor doua razboaie, ca si cheltuielile de razboi; scrierile lui Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit si el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris in versuri istoria razboaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnata de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiasi autor, care tratau despre razboaiele lui Domitian si expeditiile lui Traian in Dacia. Doar din acestea din urma ne-au ramas niste rezumate stangace: singurele informatii care au ajuns pana la noi despre razboaiele cu Traian. In rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pana la noi nu a ajuns nici macar un rand! Este oare o coincidenta, o simpla intamplare, disparitia tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute si la o data greu de precizat, o incercare de stergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel putin a episodului dacic? Inca si mai ciudat este ca si monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemanatoare cu cea a cartilor. Doar Columna, mare, impunatoare si greu de doborat, a ramas in picioare. Putina lume stie ca a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, conceputa si realizata exact in acelasi stil si cu acelasi talent ca si reliefurile de pe Columna, dar pe o suprafata plana. Este vorba de marea friza a lui Traian, ce masura 32 de metri (dupa unii chiar peste 100 m!) si impodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, disparut astazi. Abia in aceasta friza, care condenseaza intr-un fel razboaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasa. Dupa numai doua secole, forul lui Traian este profanat de urmasi, friza sparta in mai multe bucati, dintre care patru au fost incastrate in Arcul lui Constantin, precum si opt statui de daci, utilizate la impodobirea aceluiasi Arc. Imparatul Constantin cel Mare se nascuse la sudul Dunarii, la putini ani dupa retragerea romanilor din Dacia, zona locuita de daci. Nu este exclus ca aceasta obarsie moeso-daca a lui Constantin sa-l fi determinat pe imparat sa-si impodobeasca Arcul cu statui de daci si sa distruga monumentul lui Traian, pentru a-l incorpora in al sau. Stim, asadar, ca la doar doua secole dupa moartea sa, forul lui Traian incepea sa fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decat prin caderea in dizgratie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru inaintasii lor. In acest fel s-ar putea explica disparitia aproape in totalitate a documentelor lui si ale celor despre el, precum si spolierea monumentelor inchinate lui. Probabil tot atunci a fost doborata de pe Columna statuia colosala de bronz aurit a imparatului, probabil atunci a fost jefuita si urna de aur ce ii adapostea cenusa, asezata in soclul Columnei. E adevarat, nu avem absolut nici o informatie directa in acest sens. Dar daca aceste presupuneri nu sunt gresite, putem intelege de ce, odata cu Traian, au disparut din istorie si dacii. Ramane insa o mare enigma: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, in ochii compatriotilor lui, imaginea unui imparat bun si drept. Poate vreunul dintre imparatii Romei de origine dacica, despre care istoria noastra nu pomeneste niciodata, a vrut sa razbune tragica soarta a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai tirziu, caci unele scrieri despre daci inca erau citate in secolul al Vi-lea. Sau poate e doar o simpla razbunare a sortii… Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea si revolta pentru inrobirea Daciei au dainuit, iar gestul stergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede in acest sens.
scena cu bautul otravii nu poate fi adevarata pentru ca se spune ca anul infrangerii lui DECEBAL a fost un an secetos si acele cupe erau cu apa, apa pe care DACII si-o inparteau intre ei!
Oricat s-ar chinui multzi sa nu admita aportul dacilor la imparatia romana (de ce nu si cea a transilvanilor ardeleni la regatul ungur de la Budapesta timp de secole), realitatea trebuie sa admita totusi ca singurul neam din ginta latina, detzine in vocabularul propriu – se zice – ca doar noi rominii avem peste 75% cuvinte latine( asta spune ceva?).Un secol doua n-ar fi fost de ajuns sa acumulam atata vorba latina. Doar milenii de colaborare efectiva si afectiva cu Roma si supusii sai, din care nu trebuie sa uitam, „arminii” si chiar albanezii, au facut posibil acest lucru. Mandria nu trebuie sa ne lipseasca daca e de drept.
http://www.youtube.com/watch?v=4LXyfnGb8_I
De teama sa nu inviem ,
Ne-au risipit cetatile,ne-au ucis altarele .
Toate frumusetile,ca-ntrun blestem ,
Ni le-au schilodit .
Si-am ramas doar cu soarele ,
Din el ne-am croit poteci in padure,in munte
Langa vetre marunte .
Daca te uiti bine,inapoi ,
In pietre,nemuritori,suntem noi,numai noi.
Multi,durara dupa vremuri
Peste Dunare vre/un pod
De/au trecut cu spaima lumii
Si multime de norod…
Veacul nostru n/il umplura
Saltimbancii si Irozii…
Cine este autorul articolului?
Sunt mai multi imparati romani de origine daca; se gasesc prezentati de Nicolae Densusianu in lucrarea „Istoria militară a poporului român începând din cele mai vechi timpuri până în secolul al XVII” – lucrare în manuscris (nefinalizată).
TLC!
Interesant.