Un interbelic uitat:  Ilariu Dobridor

Printre figurile pe nedrept uitate ale „noii generaţii” interbelice se numără şi olteanul Constantin Florea Cioroianu, cunoscut în epocă sub pseudonimul Ilariu Dobridor (Dobridorul – toponim cu rezonanţă de basm – este satul din Dolj în care scriitorul a văzut lumina zilei, se pare la 1 noiembrie 1909¹).

Era fiu de ţărani mijlocaşi (tatăl, Florea Cioroianu, ştia o brumă de carte, pe cînd mama, Maria, era analfabetă), al doilea dintre cei opt copii ai familiei rămaşi în viaţă (trei băieţi şi cinci fete).

A făcut clasele elementare în satul natal, avîndu-l ca prim dascăl pe învăţătorul Ioachim Negriţescu. Dincolo de aspra viaţă cîmpenească, satul se întemeia sufleteşte pe tradiţia folclorică încă vie şi pe rînduielile bisericeşti ale Ortodoxiei (preotul satului era pe atunci Ion Bercea, iar cîntăreţ – iscusitul Mitiţă Negreţ). Această matcă patriarhală şi-a pus adîncă pecete pe sufletul viitorului poet, iar opera lui o va mărturisi cu vădită înfiorare. Dobridorul pierdut între lanuri, salcîmi şi sălcii plîngătoare, „gura de rai” a Fîntînii Suhatului (islazul unde păşteau oile şi vitele), şipotul molcom al pîrîului Balasan – toate acestea vor constitui un fond de inepuizabilă nostalgie, transparent în multe dintre poemele sale („Nostalgie”, „Chemare”, „Tristeţe”, „Reverie”, „Visare” etc.).

Recomandat de învăţătorul satului, va urma, ca bursier, Liceul Militar din Craiova, fără să fie însă atras de viaţa cazonă. După absolvire, răspunzînd chemării sale celei mai intime, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde va fi unul dintre studenţii preferaţi ai profesorului Nicolae Cartojan, vestitul istoric al literaturii noastre vechi². Va fi frecventat, fascinat, ca mai toată elita generaţiei lui, măcar o parte din strălucitele cursuri ale profesorului Nae Ionescu (a cărui influenţă se face destul de mult simţită în scrisul său de mai târziu)³.

Activitatea publicistică şi-o începe încă din vremea studenţiei (debutează în revista Ramuri, în 1928; debutul editorial şi-l va face tot la Craiova, în 1934, cu volumul Versuri). Face gazetărie la Dreptatea (principalul organ de presă al ţărăniştilor, puternic ideologizat şi prea puţin cultural), Ţărănismul, Curentul, Presa, iar o vreme funcţionează ca profesor la Rîmnicu Vîlcea. Colaborează la Gândirea (fiind, în multe privinţe, un reprezentant tipic al tradiţionalismului gândirist), Viaţa românească, Bilete de papagal, Gând românesc etc.

Îşi consolidează imaginea de poet prin volumul Vocile singurătăţii (Bucureşti, 1937), pendulînd între un tradiţionalism cu nuanţe expresioniste (mai mult pe linia lui Crainic decît a lui Blaga) şi un simbolism întîrziat (înrudit cu cel al ultimului Goga), dar cuceritor prin puritatea trăirii şi a expresiei („E-n lucruri cîte-un suflet şi cîte-un epitaf; / Imaginile seacă şi se prefac în gînd; / În viaţă şi-n fîntînă vezi umbrele pe fund / Ca siluete şterse-n oglinzile de praf”). Dotat, dar inegal, poetul ar merita, poate, o reeditare antologică (la care s-ar putea adăuga şi cîteva postume). În Istoria… sa, Călinescu îl înregistrează în treacăt, calificîndu-l drept „serafic, muzical, dar monoton”. Rînduri mai consistente îi va dedica Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al Gândirii) într-o carte a cărei reeditare ar fi oportună: Creatorii şi lumea lor (Bucureşti, 1943)⁴.

În ce priveşte articolele şi eseurile politico-filosofice ale lui Ilariu Dobridor, ele au trecut, în mare parte, în cîteva volume (unele cu puternic ecou în epocă): Problema tineretului (Bucureşti, 1936), Organizarea minciunii, I (Bucureşti, 1937), Decăderea dogmelor, I (Bucureşti, 1941, cu versiune germană – Dogmendekadenz – în acelaşi an) şi Oameni ridicaţi din ţărănime (Bucureşti, 1944). Cărţile reflectă, în bună măsură, traiectoria sa politică dinspre ţărănism (o vreme a fost chiar lider al tineretului ţărănist) spre dreapta naţional-creştină (fără a fi aderat la legionarism, ci ţinîndu-se mai aproape de linia „bătrînească” Iorga-Cuza-Goga-Crainic-Antonescu). Puternic înrădăcinate în realităţile specifice ale epocii, scrise cu patos liric (solemn sau pamfletar), nu întotdeauna suficient de elaborate, cărţile de proză politico-filosofică ale poetului Ilariu Dobridor par greu digerabile astăzi pentru publicul mediu, format pe alte coordonate ideologice şi obişnuit cu un alt gen de discurs. Dînd însă la o parte ceea ce este perimat sau excesiv în scrierile cu pricina, căutînd cu răbdare şi fără prejudecăţi adevărurile prinse sub balast, descoperim o conştiinţă superioară şi responsabilă, un apologet entuziast al valorilor eterne ale credinţei („dogmele mîntuirii noastre din efemer”), atingînd cu un curaj aproape sinucigaş punctele nevralgice ale modernităţii şi deconspirînd sistematic fondul demagogic al democraţiei politicianiste. Autorul vorbeşte fără înconjur despre lucruri asupra cărora astăzi se tace cu prudenţă, ne amendează uitările timorate şi iresponsabile, comodităţile laşe, complicităţile larvare. Pătrundem, mai ales prin Organizarea minciunii şi Decăderea dogmelor, într-o problematică pe care mentalitatea comună actuală o ignoră, iar el o exacerbează patetic, dar care, dincolo de variaţiile atitudinale, există şi provoacă. Eludarea ei sărăceşte considerabil înţelegerea resorturilor lumii moderne, inclusiv a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii numeau „iudeo-masoneria”, „oculta internaţională”, „plutocraţia iudaică”, „conspiraţia sionistă” etc. se dovedeşte tot mai mult o realitate planetară deghizată abil în instituţii şi sloganuri „umanitare”, dirijînd instaurarea aşa-numitei „noi ordini mondiale”, fie pe calea curentă a şantajului economic şi a terorismului ideologic, fie pe cea – încă excepţională – a şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum le-am văzut exercitate în ultimii ani în Irak, Serbia sau Afganistan, dar şi în aria palestiniană, şi cărora mai ales lumea arabă încearcă să le răspundă tot printr-un reprobabil terorism, altoit pe un fanatism religios fără precedent în istoria post-medievală).

Volumul Decăderea dogmelor. I. Cum au dizolvat evreii cultura europeană rămîne, fără îndoială, principala scriere teoretică a autorului (şi, de altfel, singura reeditată recent⁵). Cartea trebuie citită pe de o parte prin raportare la contextul epocii în care a fost scrisă (începutul anilor ’40), iar pe de altă parte cu o percepţie mai largă decît cea strict ideologică, edificiul teoretic şi analizele exemplificatoare avînd interesante deschideri filosofice şi culturale în genere, precum şi o angajare principial creştină (fără abuzul ortodoxist al altor autori contemporani). Ni se oferă, mai exact, o filosofie a culturii dintr-o perspectivă sui generis. Desigur, e greu să cazi de fiecare dată de acord cu autorul, fie în principii, fie în detalii. Gîndirea este însă stârnită şi obligată, nu o dată, la exigenţe superioare de ordin logic, dar şi informativ. Autorul este un filosof atipic, îndărătul căruia se simte temperamentul poetului, dar şi al gazetarului militant. Dacă uneori rigoarea analitică se arată obositor de minuţioasă, alteori ea este masiv sacrificată efuziunii polemice şi/sau ispitei metaforizante, ajungîndu-se pînă la tonul exaltat, patetic-moralizator. Oricum, autorul rămîne, în esenţă, consecvent cu sine însuşi, coherent în sistemul lui de referinţă, sprijinit pe o cultură respectabilă⁶ (a se vedea şi bibliografia – deşi cam neglijent alcătuită – de la sfîrşitul volumului în discuţie⁷), chiar dacă, poate, nu întotdeauna suficient sau corect asimilată. Dacă ar fi avut răgazul de a reveni, e de presupus că Ilariu Dobridor şi-ar fi consolidat şi şlefuit mai atent opera, mai ales la nivelul expresiei şi al amănuntului tehnic (citate, trimiteri, indicaţii bibliografice, regimul evidenţierilor grafice în text, grafia unor nume proprii etc.). De altfel, volumul fusese conceput ca primul dintr-o ambiţioasă trilogie, ce n-a mai ajuns să fie scrisă.

La o privire superficială, cartea pare născută dintr-o mare ură împotriva rasei evreieşti; la o privire mai adîncă, se vede că ea s-a născut, de fapt, dintr-o mare îngrijorare: cea faţă de destructurarea tradiţiei legitimante a Europei creştine – proces prea sistematic (atunci ca şi acum) spre a nu fi, măcar în parte, unul premeditat. În acest cadru, elementul evreiesc funcţionează, în opinia lui Ilariu Dobridor, ca agent patogen, căci mergînd înapoi, pe firul fiecărei idei dizolvante, dăm invariabil de unul sau mai mulţi autori evrei care s-au străduit s-o impună ca atare. Mai grav încă, autorul diagnostichează, cu o argumentaţie nu întotdeauna uşor de contestat, o treptată „iudaizare” a spiritului european, echivalentă, dincolo de alte aspecte, cu o „sterilizare” a lui (pornindu-se de la dogma – de data aceasta destul de discutabilă – unei aşa-zise „sterilităţi” culturale a „geniului iudaic”, extinse chiar şi asupra domeniului religios!). Evreii devin, astfel, ţapi ispăşitori predilecţi pentru ceea ce Guénon înţelegea prin „criza lumii moderne” (care nu este, în ultimă analiză, decît destructurarea globală a Tradiţiei). Pe de altă parte, ca şi pentru Nae Ionescu în faimoasa şi controversata prefaţă la romanul lui Sebastian⁸, asupra rasei evreieşti apasă, crede olteanul, un soi de fatalitate distructivă („morbul iudaic”) şi autodistructivă („Pieirea ta prin tine, Israele!”): „Destinul lor este un blestem” – rezultat al „vinei tragice” de a nu-L fi acceptat pe Iisus Hristos, adevăratul Mesia (răstignindu-L pe Mîntuitorul, „pe ei s-au răstignit, fiindcă au rămas fără rod şi fără mîntuire […] Evreii s-au sterilizat singuri. Suferă? Era firesc, pentru că s-au însingurat” etc.). Dar dacă Nae Ionescu simulează, măcar, înţelegerea impasului tragic al iudaismului, Ilariu Dobridor nu pare dispus să-i acorde acestuia din urmă nici clemenţă, nici compasiune, tratîndu-l cu un radicalism necruţător şi desigur iritant („… evreii tribulează, noi ne mîntuim”!), temîndu-se parcă, raţional ori doar instinctiv, de cursa „jumătăţilor de măsură”. Tînărului ex-ţărănist îi lipseşte detaşarea filosofică sau ironică faţă de obiectul radiografiat, ceea ce nu-i lipsea, sub un lustru de creştinism compătimitor, rafinatului şi abilului profesor. În general, neliniştile sincere şi indignările sfătoase ale lui Ilariu Dobridor sînt posace şi intempestive, sugerînd o fire „nevricoasă” şi care „nu ştie de glumă”⁹.

Pe scurt, Ilariu Dobridor se străduieşte să demonstreze trei lucruri: că evreii ar fi „săraci” spiritual, lipsiţi de originalitate creatoare, parazitînd ideile altora şi exploatîndu-le tendenţios; că ar imprima inevitabil pseudo-creaţiilor lor ceea ce el numeşte „dominanta moisidică” (absolutizarea unui „concept de bază”, aplicat apoi procustian, ca grilă interpretativă, întregii realităţi: „economicul” la Marx, „instinctul/intuiţia” la Bergson, „sexualitatea” la Freud etc.); că toate acestea ar converge în aşa-numita „perspectivă crepusculară”, care ar fi un fel de fatalitate patologică şi dizolvantă, inoculată ca un morb întregii civilizaţii moderne. Caracterul acesta „monoteic”, numit şi „moisism” sau – oarecum blagian – „orizont moisidic”, s-ar opune pervers şi sistematic „normei creştine a culturii europene”, care ar fi „driada” (doi termeni, între care mediază un al treilea). În felul acesta, „certitudinile” sau „dogmele” noastre¹⁰, moştenite din cultura eleno-romană şi din creştinism, ajung la disoluţie una cîte una¹¹, ceea ce ne azvîrle de la sine în nelinişte şi haos.

În aceste condiţii, „antisemitismul” (în fapt, antiiudaismul) ar fi nu doar legitim, dar chiar vital pentru supravieţuirea lumii creştine tradiţionale. Capitolul final al cărţii evocă în treacăt „noua cruciadă împotriva neamului iudaic”, dar nu recomandă nicidecum violenţa fizică sau exterminarea. Autorul nostru pare mai degrabă adept al soluţiei lui Toma de Aquino, „marele antisemit” (?!), urmînd oneroasa carte a Abatelui Gayraud, L’antisémitisme de saint Thomas d’Aquin (de care Vaticanul de astăzi ar fi foarte stînjenit, dacă n-ar fi înghiţit-o uitarea atît de încăpătoare a „omului recent”): „Evreul este duşmanul lui Iisus; în ordinea creştină el trebuie tratat ca rasă străină şi ostilă, deci exclus de la toate drepturile politice şi cetăţeneşti. Trebuie, totuşi, să le lăsăm libertatea cultului şi să nu-i maltratăm. Căci ei sînt – zice sfîntul Toma – literele vii care ne reprezintă pasiunea [patimile] Dumnezeului nostru. Pentru aceasta, doar, au fost împărţiţi în toate ţările lumii, pentru ca, suportînd dreapta pedeapsă a unei mari crime, să depună mărturie pentru mîntuirea noastră…” (subl. mea.; este ameţitoare distanţa, trebuie să recunoaştem, faţă de generoasa teorie a „fraţilor noştri mai mari”, a Papei Ioan Paul II…).

În speţă, ar fi vorba de conştientizarea şi apoi contracararea „pericolului iudaic” pe cale de rezistenţă moral-spirituală la un anumit gen de propagandă mediatică, precum şi de o necesară primenire lăuntrică a lumii creştine („… nu vor putea fi biruiţi decît în clipa în care cultura europeană va fi eliminat ultimele vestigii ale spiritului lor asiatic”). Pînă la urmă, sîntem tentaţi să deducem, adevăraţii responsabili de ruina Europei sînt creştinii înşişi, ca unii ce s-au lăsat pervertiţi şi manipulaţi mai bine de două secole, „făcînd jocul” subversiunii iudaice. Este exact observaţia pe care o făcea, şase decenii mai tîrziu, şi un evreu învinuit de „ură faţă de sine”, anume profesorul Israel Shahak, autorul cărţii Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică¹²: „Foarte mulţi neevrei (printre care creştini – preoţi sau laici practicanţi – şi marxişti de toate nuanţele) consideră, într-un mod foarte ciudat, că, pentru a «ispăşi» persecuţiile suportate de evrei, este bine, printre altele, să nu se ridice împotriva nelegiuirilor lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la minciunile pioase în ce îi priveşte pe aceştia. Acuzaţia grosolană de «antisemitism» […] este cu atît mai izbitoare prin forţa şi ostilitatea sa cu cît ea este lansată de «prieteni ai evreilor». Existenţa şi vasta influenţă a acestui grup în toate ţările occidentale, dar mai ales în Statele Unite (şi în celelalte ţări anglofone), le-a permis rabinilor şi specialiştilor iudaismului să-şi răspîndească minciunile nu numai fără a fi contestaţi, dar şi primind un ajutor considerabil” (ed. rom., p. 70)¹³. Şi mai departe: „Nu putem examina aici toate consecinţele politice ale acestei situaţii, dar trebuie să privim realitatea în faţă: în lupta noastră împotriva rasismului şi fanatismului religiei iudaice, cei mai înrăiţi duşmani ai noştri nu sînt doar rasiştii evrei (sau cei care exploatează rasismul), ci şi, printre neevrei, cei care în alte privinţe trec drept «progresişti»…” (p. 72).

Ceea ce pare să-i scape lui Ilariu Dobridor, cu sau fără voie, este altceva: bivalenţa atitudinală a evreilor, care nu-s deloc atît de „degeneraţi” şi de „dizolvanţi” cînd e vorba de ei înşişi, de destinul istoric al lui Israel. Faptul este confirmat cu prisosinţă de statul israelian postbelic¹⁴, ghidat predilect de criterii sioniste (ceea ce-l apropie, în unele privinţe, de regimurile politice de tip teocratic). Popoarele de goim trebuie dezvăţate de propriile rigori religioase, ca şi de orice formă de naţionalism şi tradiţionalism; evreii, în schimb, la ei acasă (în primul rînd în Ereţ Israel, dar şi în multe comunităţi din diaspora), împing credinţa pînă la habotnicie, naţionalismul pînă la rasism, tradiţionalismul pînă la cel mai radical conservatorism! Popoarele de goim trebuie să se dezarmeze, să adopte pacifismul (acea pax judaica despre care vorbea Petre Ţuţea cu referire la era postbelică, în care Statele Unite ar reprezenta mai degrabă „pumnul” ghintuit al evreimii mondiale), să abolească orice formă de intoleranţă; evreii, în schimb, în propriul lor stat, se înarmează pînă în dinţi (cu larg sprijin american), împing spiritul belicos pînă la etnocid, iar intoleranţa pînă la acţiunea teroristă¹⁵ şi pînă la asasinatul politic¹⁶! În statele de goim, partidele conservatoare (fie ele de dreapta sau de stînga) sînt permanent şi zgomotos diabolizate de presa evreiască sau controlată de evrei, în vreme ce în Israel, chiar după asasinarea cvasi-rituală a premierului Rabin, a putut triumfa lejer în alegeri Partidul Likud (ultraconservator), liderului căruia, Benjamin Netanyahu, devenit premier, tocmai îi fusese imputată public şi explicit (inclusiv de către soţia victimei) responsabilitatea morală a asasinării antecesorului său!

Aceasta este, iarăşi, una dintre principalele acuzaţii care se desprind şi din rechizitoriul lui Israel Shahak: evreii judecă realităţi echivalente cu măsuri diferite, în funcţie de propriile interese; lucruri pe care nu mai prididesc să le declare monstruoase în ograda altora, li se par cît se poate de fireşti în propria lor ogradă! Uriaşa maşinărie demagogică a ideologiilor democratice, pacifiste, globaliste, laice şi progresiste pare a fi fost elaborată numai pentru uzul statelor neevreieşti (confirmînd parcă cinicele precepte şi tehnici de manipulare din îndelung contestatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului)!

Victimele de ieri ale discriminărilor şi violenţelor naziste dezvoltă astăzi, pe teritoriul de care i-au deposedat pe arabii palestinieni cu concursul marilor puteri aliate, un stat de cel mai radical fundamentalism etno-religios, pe care un Israel Shahak nu se dă înapoi să-l califice drept „iudeo-nazism” (formulă lansată, pare-se, de un alt evreu „cu ură faţă de sine”: răposatul Yehoshua Leibovitch). Aşa stînd lucrurile, „perspectiva crepusculară” de care vorbea acum şase decenii Ilariu Dobridor nu mai apare atît ca o maladie rasială, cum o voia el, cît ca o strategie dizolvantă, aplicată de „poporul ales” popoarelor „inferioare”¹⁷ (dacă nu în litera, în orice caz în spiritul odiosului precept talmudic Tob şebegoim harog, „Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”). Lucrurile sînt mult mai complexe astăzi decît în 1940, iar un Ilariu Dobridor însuşi ar fi fost probabil destul de derutat în faţa acestei complexităţi deconcertante.

E cert că nimeni nu va fi surprins că, o dată cu instalarea comunismului în România („moşit” din exterior de ruşi, iar din interior mai ales de proaspeţii cetăţeni evrei), soarta lui Ilariu Dobridor a fost pecetluită. Scăpat ca prin minune de primul val al terorii, este arestat abia în 1954, la Rîmnicu Vîlcea, unde ducea o existenţă marginală, şi închis mai întîi în penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la Jilava şi la Aiud. Cei zece ani de temniţă grea l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Ieşit în 1964 (cînd s-au lichidat închisorile politice), crucea libertăţii s-a dovedit încă şi mai grea decît cea a închisorii. Soţia l-a renegat, cum li s-a mai întîmplat şi altora din aceeaşi categorie (sînt „micile” tragedii personale de care istoria nu se sinchiseşte şi pe care numai Dumnezeu le ştie în toată sfîşietoarea lor realitate). Decepţiile şi marginalizarea socială l-au împins spre singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă modestă. A mai şi scris cîte ceva, dar fără vlaga şi entuziasmul de odinioară (se păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai îndeaproape). Locuia singur, într-o mansardă, pe strada Roma din Bucureşti, primind ajutor din partea surorii sale Elena, care i-a fost fiinţa cea mai apropiată a ultimilor ani. Putea fi adesea văzut în restaurantul „Feldioara” (mai mult o cîrciumă de cartier, din coasta spitalului de copii „Grigore Alexandrescu”), unde, aproape regulat, după cîteva pahare, le ţinea consumatorilor fulminante discursuri anticomuniste. Urmărit îndeaproape de Securitate, aceasta i-a închis gura mult prea slobodă, pe la începutul lui 1968, maltratîndu-l în mansarda sa din strada Romei şi încuindu-l apoi înăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămînă nu mai avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor şi l-a găsit mort, desfigurat în bătaie. A fost îngropat în cavoul familiei din cimitirul de lîngă piaţa „Leontin Sălăjan”. Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui avea să se mai reîntoarcă vreodată în sfera publică; regimul comunist părea de nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean ţineau de mirajul altei lumi, peste care prinsese deja să se aştearnă uitarea, atunci cînd nu se aşternuse oprobriul „proletar”…

Deşi alcătuit înainte de 1989, Dicţionarul scriitorilor români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu) îl consemnează totuşi. Reeditarea cărţii sale despre evrei, din 1999, deşi n-a avut cine ştie ce răspîndire şi ecou, a fost de ajuns ca să-i irite pe mulţi, cu sau fără dreptate (din cîte am auzit, chiar şi pe fiul său, distins medic stomatolog, ţinut departe de un tată atît de „politic incorect” de către o mamă bine orientată). Ilariu Dobridor îşi cîştigase însă dreptul la ea atît prin viaţa, cît şi prin moartea sa. Iar dacă a greşit într-o privinţă sau alta, să nu ne încruntăm prea tare: pînă şi mucenicii sînt supuşi omeneştilor greşeli…

Răzvan CODRESCU