Iisus, ca Dumnezeu Întrupat prin imaculata concepţie, nu putea fi evreu. A luat trup de om, dar nu îl are de la părinți, ci direct de la Dumnezeu

Iisus, ca Dumnezeu Întrupat prin imaculata concepţie, nu putea fi evreu. A luat trup de om, dar nu îl are de la părinți, ci direct de la Dumnezeu

Iisus Cristos nu era iudeu, automat, pentru că a fost născut de o Mama de „etnie evreiască“ (ce era dintre galileeni, de fapt, nu dintre iudei, ca neam, şi doar religios se putea încadra la „iudaism“). Iar „regula“ modernă, admisă şi de cele 3 secte majore de azi ale iudaismului – Ortodocși, Conservatori și Reformați – că etnia de „evreu“ e dată după etnia mamei, nici măcar nu există undeva explicit, ca atare, în vechile scripturi (în Vechiul Testament), care nu specifică nicăieri că trebuie folosită linia descendentă matriarhală pentru stabilirea identităţii etnico-matriarhale.
Mai mult, în Vechiul Testament avem exemple despre cum orice om îşi poate alege apartenenţa la iudaism, ceea ce înseamnă logic că poate şi renunţa la el. În scripturile vechi sunt câteva exemple de oameni care făceau parte dintre neamuri, care s-au convertit la iudaism (de exemplu Ruth, moabita; vezi Ruth 1.16, unde Ruth rostește dorința de a se converti) și sunt considerați în întregime „evrei“, de „etnie evreiască“.
Când „etnicitatea“ este de natură religioasă lucrurile, nu se mai poate vorbi strict de rasă sau de descendenţa biologică. Poţi veni dintr-o etnie şi să fii altceva apoi (cazul lui Ruth).
Asta subliniază şi pasajele din Noul Testament precum Evrei 7.14: „Căci este vădit că Domnul nostru a ieșit din Iuda” (din seminția lui Iuda), dar mesaul Lui religios e opus cu vehemenţă iudaismului (a se vedea critica Lui biciuitoare la adresa fariseilor şi cărturarilor). Chiar dacă obținem numele de „iudeu” de la seminţia lui Iuda, nu mai poţi fi iudeu sau „evreu“ din punct de vedere religios, dacă ai alte credinţe, care combat categoric pe cele iudaice.

Deşi Iisus a susținut totodată în mod continuu autoritatea Torei și a Profeţilor (Matei 5.17), chiar și în Împărăția cerurilor (Matei 5.19-20), El a contrazis modul cum le-a preschimbat şi răstălmăcit iudaismul, cu sensuri strâmbe, ci le-a reevocat conform unei tradiţii vechi, încă vie în popor, deşi ascunsă de clerul iudaic.
Legile ce i-au fost date lui Moise pentru „copiii lui Israel“ într-un legământ foarte sacru și special pe muntele Sinai, nu mai aveau legătură cu ceea ce a devenit iudaismul, zicea Iisus în diverse formulări.
Creștinii nu urmează astăzi iudaismul, pentru că legământul mozaic a fost împlinit în Hristos şi respins de iudei, care nu au mai respectat nici măcar mozaismul original.
Iisus Cristos nu era „evreu“, ci „ieşise“ din iudaism (Matei 5.19-20). A luat trup de om, dar nici acela nu îl are de la părinți ci direct de la Dumnezeu, conform Evangheliilor. Ori Dumnezeu (Avva, Tătăl ceresc menţionat de Iisus) nu poate fi „evreu“ sau de alt neam. Iisus a predicat în calitatea specială pe care o avea de Dumnezeu Întrupat și nu în calitatea de profet sau predicator iudeu.

Iisus, ni se arată în „Epistola către Evrei“, nu era, ca om, din linia preoţiei iudaice, ci din cea mult mai înaltă „din veac“: „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec“ – Evrei 7. Melcisedech era „preot al Dumnezeului Preaînalt“, care Îl prefigurează pe Iisus Hristos, iar expresia subliniază o preoție veșnică, superioară celei levitice a iudaismului „evreilor“.

Fiind galileean de origine, Iisus nu era iudeu din provincia Iudeea (Judaea) si nici adept al ‘iudaismului’, iar iudaismul era şi este o religie pe care Iisus a negat-o ca neconformă şi neautentică privind relaţia cu Tatăl ceresc (Dumnezeu), aducând printr-un „Nou Testament“ o nouă religie, de fraternitate, nu de „popor“ sau trib pretins superior altora.
În limbajul cotidian modern, termenii evreu şi iudeu sunt folosiţi forţat ca sinonime pentru a descrie o persoană care aparţine poporului religiei iudaice, dar Iisus Hristos nu a fost de acord cu această religie, fiind chiar fondatorul alteia, deci nu i se poate spune evreu sau iudeu, în sensul în care sunt îndeobşte înţelese aceste cuvinte.

Doar rătăciţii-rătăcitori văd tot timpul „evrei” mai ales acolo unde nu sunt.
Precum spun unii, iată, chiar şi despre Iisus, dărâmătorul iudaismului şi întemeietorul creştinismului, cum zice şi ’părintili suveranist’ Vasilică Militaru despre Iisus, că era de fapt unul „Joshua nazarineanul“ despre care, mai zice ’părintili vasilică’ că „textele biblice descriu tăierea prepuţului acestuia ca semn al legământului cu zeul sângeros denumit Iahweh. În acest sens, controversatul iudeu Joshua (grecizat sub numele de Ιησούς Χριστός – Iisus Hristos) a fost un om periculos pentru Provincia romană Iudeea…“.
Iată unde zice acestea ’părintili neamului’ vasilică, deşi Iisus n-a vorbit niciodată de Iahve, ci de „Avva“ / „Tatăl“ ceresc, în aramaica sa maternă, limbă apropiată şi de arabă, şi în aramaică şi în arabă Dumenezu fiind numit Alah(a):
https://dobrogealive.ro/exclusiv-document-ips-teodosie-sanctionat-de-sinod-cu-dojana-scrisa-desi-trebuia-deferit-consistoriului-arhieresc-cine-este-celalalt-ierarh-avertizat/#comment-1654

Acelaşi ’părinti’ vrea să-l lege musai pe Iisus Hristos de Yahve-Iehova, deşi limba sa şi învăţătura Sa a venit în aramaică, limbă ce e de ştiut cum a influenţa araba:
Aramaica și araba sunt limbi centrale din Levant strâns înrudite, care au un strămoș comun, nu o relație de descendență directă, deși s-au influențat reciproc timp de milenii. Aramaica a fost lingua franca a Orientului Apropiat, iar scrierea sa a evoluat în alfabetul arab modern, în timp ce araba a adoptat ulterior multe împrumuturi aramaice.
Legături și influențe cheie:
Evoluția scrierii: Scrierea arabă modernă a evoluat din scrierea nabateeană, care este o formă cursivă a aramaicei.
·Împrumuturi: Araba conține multe împrumuturi aramaice, în special în ceea ce privește viața de zi cu zi și religia, cum ar fi sˤalāh (rugăciune) din aramaica sˤlåθå.
Vocabular și gramatică: Ca limbi verișoare, au în comun sisteme de rădăcini și un vocabular similar, inclusiv numere și cuvântul pentru „Dumnezeu” (Alaha în aramaică, Allah în arabă).
Schimbare istorică: În antichitatea târzie, aramaica a fost principala limbă scrisă în regiunile în care araba era vorbită din ce în ce mai mult, ceea ce a dus la o influență semnificativă a substratului.
Rădăcini comune: Ambele limbi sunt ramuri ale aceleiaşi familii de „limbi semitice“, având în comun o gramatică similară, rădăcini triconsonantice și alfabete bazate pe consoane. Deși sunt distincte, aramaica vorbită (în special neo-aramaica sau siriaca) poate suna similar cu araba, deoarece a păstrat unele dintre sunetele guturale și literele emfatice pe care ebraica nu le are, cel puţin ebraică modernă, a aşkenazilor (khazari!?).
Alte opinii la https://www.reddit.com/r/asklinguistics/comments/1fhqc2z/aramaic_to_arabic/

(preluări adaptate de la comentariile din publicaţia Incorect Politic)