|
IESIREA DIN MATRIX Tranzactiile comerciale sunt conditionate in circuitul global de principii/obiective care vor să se impună ca limite in procesul de efectuare al acestor tranzactii. Pentru a studia compatibilitatea acestor principii regulatorii ne v’om limita la princiile unei tări mari producătoare de bunuri – China si ale unei uniuni cu o gamă diversă de produse – UE. Consultările UE-China privind comerțul și investițiile (TIC), lansate de Comisia Europeană și Ministerul Comerțului din China în iunie 2026, constituie un nou mecanism de dialog la nivel ministerial pentru gestionarea relației economice bilaterale. Principiile enuntate de UE si care isi propune să le urmaze fără abatere considerandu-le linii rosii/limite sunt următoarele: Autonomie strategică – Menținerea procesului decizional și a independenței în tehnologiile și infrastructura critice. Securitate națională și reziliență – Reducerea dependențelor excesive de materiile prime critice, tehnologie și lanțurile de aprovizionare. Valori și standarde – Sustenabilitatea drepturilor muncii, standarde de mediu și guvernanță a datelor. Reciprocitate și aplicare – Angajamente obligatorii, monitorizare, soluționarea litigiilor și aplicarea eficientă a legii. Pe de altă parte avem Obiectivele si Limitele Chinei: Dezvoltare corectă – Menținerea îndrumării și sprijinului statului în politica industrială pentru sectoarele cheie. Securitate naturală – Protejarea intereselor de securitate, controlul tehnologic și suveranitatea datelor. Interese principale – Taiwan, Xinjiang, Hong Kong, Marea Chinei de Sud non-negociabile. Constrângeri externe – Opoziții față de ceea ce China consideră a fi o restricționare și o decuplare conduse de SUA. Inainte de a trece la incompatibilitatile obiectivelor si limitelor dintre cel două entităti este bine să remarcăm modalitatea de definire a acestor limite cat si valoarea lor in ansmblu. Obiectivele si limitele UE sun definite intr-un mod quasi-diplomatic si nu unul logic, neplasand termenul într-o categorie sau clasă mai mare căreia îi aparține si neenumerand trăsăturile unice care fac acest termen diferit de orice altceva din același grup. Astfel pot fi depistate contradictii chiar in cadrul obiectivelor/limitelor UE, contradictii ce sunt păstrate asa cum sunt doar in scopul de a produce efectele/consecintele urmărite de UE, mai bine zis de elita bankara internatională. De exemplu se cere eliminarea Subventiilor destorsionante, a avantajelor statului și a transferurilor forțate de tehnologii dar in acelasi timp accept că fiecare stat are dreptul de Autonomie strategică – Menținerea procesului decizional și a independenței în tehnologiile și infrastructura critică. Autonomia strategică presupune neamestecul in procesul decisional si independent in tehnologie si infrastructură si aplicand acest principiu nu ar trebui ca tu să impui altui stat eliminarea subventiilor si a transferurilor de tehnologie, care afectează tocmai independența în tehnologiile și infrastructura critică. Privitor la primul obiectiv al UE, eliminarea subvențiilor, trebuie precizat că sitemul financiar progresist liberal nu admite ca statul sa stipendieze in nici un fel industria, tehnologia, cercetarea si isi doresta ca si invătămantul sa fie subventionat de grupuri de interese financiare si nu de stat. Astfel se ajunge ca toate investitiile să se realizeze exclusiv din imprumuturi de la băncile elitei financiare, economie bazată pe imprumut, controlul total al băncilor . Putem face o coloană cu incompatibilitătile dintre cele două entităti privite din puctul de vedere al UE: Riscuri de securitate tehnologică – Tehnologie cu dublă utilizare, securitate cibernetică, date și preocupări legate de proprietate intelectuală. Bariere la accesul pe piață – Acces limitat la servicii, achiziții publice, domeniul digital și finanțe. Practici economice coercitive – Constrângere economică, restricții la export, condiționalitate politică. Geopolitică sensibilă – Taiwan, Marea Chinei de Sud, drepturile omului. Deci in pofida autonomiei UE incearcă să-si impună obiectivele sale partenerilor de tranzactii. Vrea sa impună eliminarea subvențiilor, etichetarea unor produse ca fiind de dublă utilizare, limitarea accesului la servicii digitale si finante. Totodată incearcă si o conditionare politică intervenind in Taiwan, nerespectand limitările Mării Chinei de Sud si incearcă să impună reglementări si proceduri proprii la drepturile omului. Evident că si China are obiective care din punctual ei de vedere sunt incompatibile cu obiectvele/limitele UE: Blocarea tehnologiei și controlul exporturilor – Limitarea accesului la tehnologii avansate și controlul semiconductorilor. Alinierea cu restricțiile impuse de SUA – Așteptarea de a se alătura restricțiilor impuse Chinei. Condiționalitatea privind valorile – Drepturile omului și condiționalitatea politică sunt percepute ca interferențe. Măsuri discriminatorii – Măsuri de salvgardare antidumping percepute ca protecționiste. Cu alte cuvinte China vede clar că obiectivele/limitele UE sunt formulate de asa natură ca să impedice direct dezvoltarea tehnologică si economică a Chinei prin restrictiile privind investitiile in China, limitarea accesului la tehnologii avansate, conditionalitatea politică si alăturarea UE la restrictiile impuse de SUA. După interpunerea acestor obiective si limite putem spune ca am rămas cu cateva obiective commune care sună foarte atrăgător: Creștere durabilă – Extinderea comerțului bilateral și a investițiilor. Îmbunătățirea accesului la piață – Deschidere treptată pentru bunuri, servicii și investiții. Transparență și previzibilitate în materie de reglementare – Reguli clare, notificări, consultări. Cooperare ecologică și climatică – Energie curată, piețe de carbon, finanțare durabilă. Stabilitatea lanțului de aprovizionare – Diversificare, reziliență și continuitate. Interpersonal și inovație – Schimb academic, cultural, științific și de afaceri. Aceste obiective commune sunt mai mult deziderate decat adevărate obiective care să atragă si să stimuleze relatiile economice intre cele două entităti tranzactionale. Este greu greu de crezut că se va putea vreodată ajunge la un set comun de obiectve fără ca nici una din părti să-si schimbe obiectivele. Si o va face partea care interesul cel mai presant de supravietuire oricat de mult ar fi controlată de finanta internatională. Uniunea Europeană și China se confruntă acum cu un paradox: o interdependență economică relativă, alături de o divergență tot mai mare între modelele lor politice și economice. Conform Eurostat, în 2025, comerțul UE-China a totalizat 759 de miliarde de euro, deficitul de bunuri al UE fiind de 359,8 miliarde de euro. China poate oferi importuri sporite, acces selectiv la piață, predictibilitate și stabilitate în materie de reglementare. Europa urmărește acces reciproc, o mai mare transparență și distorsiuni reduse cauzate de subvenții și supracapacitate industrială. Da, problema subventiilor pe care o pune mereu sub presiunea elitelor financiare, dar care se poate rezolva printr-un efect oglindă, să inceapă si statele din Europa să-si subventioneze industria si cercetările, ba chiar la un nivel mai mare decat China. Va avea vreodată UE posibilitatea să iasă de sub cuvantul marii finante? Există loc pentru un acord pragmatic, în ciuda dezechilibrului industrial și tehnologic dintre China și UE. China ar putea extinde generos accesul companiilor europene în anumite sectoare, ar putea îmbunătăți transparența și ar putea crește achizițiile de bunuri și servicii europene. Europa, la rândul ei, ar trebui să accepte modelul industrial al Chinei, ghidat si subsidiat de stat, asta să rămână o condiție a cooperării economice. Scopul ar fi reciprocitatea gestionată, nu convergența sistemică. Două sisteme care nu interferează in afacerile lor interne. Dacă disputele privind subvențiile, tehnologia, accesul pe piață, securitatea și concurența industrială rămân nerezolvate, UE ar putea extinde măsurile defensive și strategiile de reducere a riscurilor. China ar putea răspunde cu propriile restricții. Interdependența ar persista oarecum, dar ar deveni din ce în ce mai politizată. Consumatorii europeni și companiile europene competitive la nivel internațional ar putea beneficia de un acces mai mare la piața chineză și de lanțuri de aprovizionare mai ieftine și mai diversificate. Exportatorii și investitorii chinezi ar beneficia de o certitudine mai mare pe piața europeană. Insă industriile europene care nu pot concura cu avantajele de scară și costuri ale Chinei s-ar putea însă confrunta cu o presiune intensificată. Între timp, China ar beneficia de accesul continuu la piața și la tehnologiile Europei. In perspectivă piata europeană cu o putere de cumpărare tot mai redusă, dacă nu produci nu poti mentine puterea de cumpărare, nu va mai fi o piata dezirabilă si certă. Aici trebuie să intervină creativitatea popoarelor europene să se reinventeze din nou, după ce vor iesi din matrita strictă impusă de marea finantă satanistă. Cu un invătămant si cercetare bine subsidiate de stat si cu o noua gandire eliberată din cenzura progresistă sunt sanse mari de a ajunge la paritate su China. Întrebarea decisivă este politică: poate Europa să înțeleagă China fără a cere ca aceasta să devină mai europeană? Europa nu poate negocia în mod credibil cu China dacă fiecare decizie economică majoră este filtrată prin prisma rivalității dintre China și SUA. Relația UE-SUA rămâne indispensabilă, dar prioritățile strategice ale Washingtonului si ale elitelor financiare nu sunt neapărat identice cu interesele vitale ale Europei. Nivelul ideal, pe care Europa ar trebui să îl urmărească, UE nu trebuie să aleagă între Washington și Beijing sau să caute binecuvântarea Washingtonului atunci când sunt în joc interesele sale strategice. Are nevoie de suficientă autonomie pentru a negocia cu ambele părți în funcție de propriile interese, depășind o viziune exclusiv ghidată de elita finaciară a Atlanticului de Nord și acționând ca o putere economică autonomă într-o lume din ce în ce mai multipolară. Atlanta 28/08/2026 |
|---|
CDDistribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
DISPERAREA CARE VREA SĂ CREEZE PANICĂ
De CD
Operation ”Economic Outcast” – Operațiunea „Proscris Economic” o campanie amplă a guvernului SUA a fost lansată pe 24 august 2026, pentru a izola complet Iranul de sistemul financiar global și a tăia liniile de apărare economice ale acestuia, un nou plan “D Day” economic, cum l-a botezat Bessent, de a distruge Iranul, de a-l face un proscris al lumii.
In epoca Trump asemenea declaratii fulminante nu sunt o raritate si nimeni nu mai stă să analizeze valabilitatea declaratiilor in raport cu realitatea din teren.
Este o declaratie menită să sperie, să inducă panică in randul guvernului Iranian si al guvernelor ce incă ii mai ajută pe iranieni si mai au tranzactii cu ei.
In primul rand că statura si figura lui Bessent nu il ajutau si nu dădeau declaratiei nici o grandoare sau semnificatie, totul suna fals si neconvinăgtor, desi mai sclipea din cand in cand in discursul său, o dantură bine intretinută in zimbetul fortat si neincrezător ce si-l impunea trezorierul. S-a vrut să fie o amenintare care să paralizeze, să inducă panică in randul celor din anturajul iranian.
Totodată departamentul Trezoreriei Statelor Unite a anunțat după o săptămâna că va dubla achiziționarea propriilor obligațiuni.
Aceastea este într-adevăr o măsura disperată.
Anunțul făcut de Scott Bessent, vine ca răspuns la o vânzare masivă de obligațiuni de trezorerie americane pe termen lung (datorie guvernamentală), care a dus randamentele (ratele dobânzilor) obligațiunilor pe 30 de ani la cel mai înalt nivel din 2007 – ajunul crizei financiare.
Randamentele obligațiunilor cresc pe măsură ce prețurile scad. Și prețurile obligațiunilor scad atunci când investitorii nu vor să cumpere datorie guvernamentală.
Pentru a încerca să oprească criza în spirală, Bessent a anunțat că va răscumpăra obligațiunile pe 30 de ani de la investitori, care evident nu mai sunt dorite de investitorii.
Trezoreria va dubla acum cel puțin suma răscumpărărilor pe care le face pe perioadă, de la 2 miliarde de dolari la 4 miliarde de dolari, ceea ce ar putea duce răscumpărările totale la 66 de miliarde de dolari pe an.
De unde va obține Bessent 66 de miliarde de dolari in plus pe an?
El intenționează să emită mai multe obligațiuni pe termen scurt pentru a le răscumpăra pe cele pe termen lung. Aceasta este echivalentul împrumutului de bani cu propriul card de credit și apoi al împrumutului de la bankerii private cu dobanzi mari pe termen scurt pentru a achita datoria de pe cardul de credit.
Problema este simpăl si fără multă gandire, doar dintr-un reflex sănătos anulezi cele două declaratii ca nerealiste. Una nu poate paraliza, induce panică, un regim impotent financiar nu poate avansa amenintări valabile.
Iar cea de a doua privind autocumpărarea actiunilor proprii demonstrează o disperare financiară ineluctabilă ce aduce statul la un nivel la care nu mai poate exista credibilitate si nici forta financiară in stare să pună in pericol sau panică pe cineva.
Aceste măsuri nu vor rezolva nimic. Dar vor crea probleme mai profunde pentru finanțele publice ale SUA. Acestea pot încetini temporar scăderea liberă a prețurilor obligațiunilor prin reducerea decalajului dintre excesul de ofertă și scăderea cererii, dar acest lucru nu va opri tendința generală către un cost mai mare al împrumuturilor pentru guvernul SUA.
Oamenii cumpără obligațiuni ca investiție – un loc sigur, stabil unde să-și pună banii, unde pot acumula dobânzi și pot obține profituri. Obligațiunile guvernamentale pe termen lung obișnuiau să fie cel mai sigur loc pentru a face acest lucru – în special obligațiunile guvernamentale americane, care sunt numite „titluri/bonuri de trezorerie”.
Motivele pentru aceasta au fost că guvernul SUA își putea oricând plăti datoriile – și dacă obligațiunea trebuie plătită integral, cu dobândă, la termen în 2 ani, 10 ani sau 30 de ani, credibilitatea financiara a guvernului SUA nu era pus la îndoială.
Însă acum, conform pieței mondiale, această stabilitate si credibilitate nu mai este considerată a fi cazul. Investitorii nu consideră obligațiunile de trezorerie americane pe termen lung o investiție bună din cauza unei convergențe haotice a mai multor factori.
În primul rând, există bula bursieră a inteligenței artificiale. Enormele companii de tehnologie au un apetit insațiabil pentru împrumuturi și chiar emit propriile obligațiuni, investitorii privați împrumutându-le sute de miliarde.
Pe măsură ce prețurile acțiunilor continuă să crească, acestea devin aparent investiții mai atractive decât obligațiunile guvernamentale pentru cei care doresc să obțină profit.
În al doilea rând, obligațiunile pe termen lung devin investiții mai riscante din cauza inflației. Pe măsură ce valoarea monedei scade, scade și valoarea împrumuturilor, erodând profitabilitatea randamentelor obligațiunilor pe termen lung.
În economia SUA există o inflație persistentă de decenii. Și, în ciuda faptului că principala prioritate a Rezervei Federale, a Trezoreriei și a Casei Albe este reducerea inflației – a fost una dintre principalele promisiuni de campanie la cele de-a doua alegeri ale lui Donald Trump – acestea nu au reușit să o aducă sub control.
Dimpotrivă, războiul din Iran a dus la închiderea Strâmtorii Hormuz, blocând rutele comerciale și creând inflație la combustibili și îngrășăminte. Prețurile la alimente și la orice altceva vor urma probabil exemplul în curând. Aceasta a fost o gafă impusă de elitele bankare administrației Trump, care nu îmbunătățește încrederea celor care luau în considerare să împrumute bani guvernului.
În al treilea rând, regimul politic din SUA pare să piardă controlul asupra situației financiare, datoria guvernamentală este cu siguranță scăpată de sub control.
Săptămâna aceasta, datoria guvernamentală totală a depășit 40 de trilioane de dolari. Numai în ultimul an s-au adăugat 3 trilioane de dolari, iar 15% din cheltuielile guvernamentale sunt direcționate către deservirea acestei găuri negre supermasive în continuă creștere – mai mult decât se cheltuiește pentru asistență socială sau apărare.
Politici precum războiul din Iran și acum această mișcare disperată, fără precedent a Trezoreriei de a-si cumpara propriile emisiuni de bonuri de trezorerie, nu vor face decât să submineze și mai mult încrederea.
Financial Times a scris săptămâna aceasta:
„Unii cred, de asemenea, că optica intervenției directe a lui Bessent pe piața Trezoreriei pentru a influența costurile de împrumut ar putea determina ea însăși o vânzare suplimentară a datoriei, crescând și mai mult randamentele.”
Când a fost întrebat dacă este îngrijorat de implicații, Trump a spus „Nu, deoarece restul economiei noastre merge atât de bine”. Noul său numit în cadrul Rezervei Federale, Kevin Warsh, nu este perceput nici el ca luând inflația suficient de în serios de către investitori.
Potrivit Reuters: „aparenta reticență de a accepta creșteri ale ratelor dobânzilor, cu o inflație peste ținta de 2% a Fed-ului pentru cinci ani și numărând mai multe, nu a fost bine primită.”
Atitudinea nesăbuită și indiferentă a acestei administrații și negarea lor delirantă a realităților economice subminează și mai mult încrederea deținătorilor de obligațiuni.
Dar această criză se datorează mai mult decât incompetenței lui Trump.
Trump a crescut datoria de stat cu mai mult decât orice alt președinte dinaintea lui. Dar înainte de Trump, deținătorul recordului a fost Obama, care a supravegheat o mare parte din salvarea băncilor de către stat după criza financiară din 2007-2008.
La sfârșitul celui de-al doilea mandat al lui Obama și începutul primului mandat al lui Trump în 2016, datoria publică totală a SUA era de aproximativ 20 de trilioane de dolari. De atunci, aceasta s-a dublat într-un deceniu. Președintele care a crescut cel mai mult datoria publică într-un singur mandat a fost Joe Biden.
Ideea este clară. Oricine se află la volan – democrat sau republican, și indiferent de ideile sau promisiunile sale din campanie – este obligat să găsească soluții pe improvizate pe termen scurt, sub forma unei datorii paralizante, pentru a repara o criză profundă și insolubilă a capitalismului american.
Guvernul SUA nu poate continua să cheltuiască așa cum o face fără a se împrumuta mai mult, iar împrumuturile suplimentare nu vor face decât să coste guvernul mai mult. Este un cerc vicios al dezastrului.
Reduceri enorme ale cheltuielilor publice sunt la ordinea zilei, dar americanii de rând sunt deja în punctul de fierbere. Actuala „rebeliune a pieței de obligațiuni” face ca amenintarile si declaratiile lui Bessent sa fie privite cu maximă indoială si oarecare milă.
Atlanta 31/08/2026