Virgil Maxim,  IMN PENTRU CRUCEA PURTATÃ – Vol. I, 1937-1948, Capitolul IV

Ianuarie 1941 (21-24)

Lovitura de stat antonesciană, zisă „rebeliune legionară”
În starea de efervescenţă sufletească creată după comemorarea Moţa-Marin din 13 Ianuarie 1941, Şeful de Grup FDC ţinu cu toate Frăţiile şedinţa din 20 Ianuarie. Ne comunică că la Bucureşti va avea loc a doua zi, 21 Ianuarie, o mare consfătuire la care sunt invitaţi să ia parte toţi comandanţii legionari, prefecţii, şefii de judeţe, de poliţie, pentru a discuta probleme de organizare şi administraţie a instituţiilor şi a ţării. Ne-a lăsat să înţelegem că elementele diversioniste provoacă nereguli şi tulburări pentru a învinui guvernul legionar că nu poate conduce ţara. Eram surprinşi şi aşteptam desfăşurarea consfătuirii.
Uciderea lui Iorga în Noiembrie 1940 tulburase conştiinţele noastre. Iorga avusese o contribuţie hotărâtoare la uciderea Căpitanului; se aştepta judecarea în urma unei recunoaşteri publice cu privire la implicarea lui. Aceasta ar fi fost o pedeapsă suficientă pentru el în faţa neamului. Cine-şi asumase răspunderea de a face dintr-un vinovat o victimă? Boieru, conducătorul celor ce-l pedepsiseră, nu s-a predat autorităţilor aşa cum făcuseră şi Nicadorii, şi Decemvirii, şi Răzbunătorii, după pedepsirea lui Duca, Stelescu şi Călinescu. O mână ocultă acţionase astfel pentru compromiterea Mişcării Legionare şi creării unei stări de confuzie şi neîncredere în autoritatea guvernului legionar. La acestea se adăugau noile îngrijorări care tulburau sensibilitatea şi curăţenia noastră sufletească.
În 21 Ianuarie un coleg de clasă ce dorea să intre în mănunchiul de prieteni, Dragomir Constantin, a plecat după amiaza în oraş după nişte cumpărături. S-a întors pe la 17-17,30 cu sufletul la gură.
– Măi Maxime, trupe militare cu arme, mitraliere, tunuri şi maşini s-au instalat pe bulevard, pe străzile care duc spre centru, chiar lângă şcoala noastră, în Crâng. Ici şi colo se văd ofiţeri şi ostaşi nemţi! Ce-o fi?
Nu ştiam nimic. Dar a doua zi, în ora a doua de curs (de la 9 la 10) a intrat în clasă Şeful Grupului FDC, Florin Stoian, palid la faţă. Salutându-l pe domnul profesor Ion Mihăilescu (de biologie) a vorbit cu dânsul ceva la catedră. După mimică şi expresia gravă era vorba de ceva deosebit. Stăpânindu-şi emoţia profesorul m-a întrebat:
– Maxime, îl cunoşti pe Şeful tău? Eşti la dispoziţia dânsului!
M-am prezentat Şefului de Grup.
– Ia câţiva băieţi cu tine, care crezi tu că pot face faţă unei încercări grele. Dar numai dacă şi ei acceptă. Am numit patru colegi:
– Vreţi să mergeţi cu mine?
– Da, au răspuns ei.
– Suficient, i-a oprit Şeful pe alţi doi.
Am ieşit din clasă îmbrăcându-ne mantalele de elevi. Pe coridor erau gata şi cei din clasa lui Marin Naidim, încă vreo 4-5 fraţi. Am ieşit din incinta şcolii, dispersaţi individual, ne-am strecurat printre liniile şi pichetele de soldaţi spre sediul FDC din spatele Bisericii din centrul oraşului. Palatul Comunal era înconjurat de armată, piaţa din faţă era plină de ostaşi înarmaţi, puşti-mitraliere şi mitraliere erau amplasate pentru tragere, pe străzile care intrau în piaţă erau instalate tunuri şi care blindate. La sediu, ordinul a fost scurt:
– Veţi intra în Palatul Comunal prin flancurile armatei!
S-a făcut planul de rupere a barierei de ostaşi. În grupuri de 10-12 persoane (eram în total vreo 100-120 FDC-işti de la toate şcolile) am înconjurat trupele militare în marş cu cântec; la un semnal ne-am aruncat în mijlocul lor, din mai multe puncte deodată, dezorganizându-i, şi am pătruns până la poarta principală a Palatului. Ostaşii n-au reacţionat. Parcă ne făceau loc, deşi câţiva ofiţeri nemţi se zborşeau la ofiţerii români, care se făceau că sunt supăraţi pe ostaşi. De la balconul Palatului comunal Alexandru Murea, comandant ajutor legionar, Şeful judeţului, s-a adresat militarilor:
– Ofiţeri şi ostaşi români! Sunteţi fraţii şi copiii noştri?! Duşmanii vor să transforme pământul ţării într-un noian de morminte, provocându-ne să ne ucidem unii pe alţii. Aceasta pentru a ne putea stăpâni şi a ne lua toate bunurile, pentru a-şi face interesele. Nu trageţi! Nu executaţi comenzile celor străini de neam. Să nu facem un război fratricid.
Ce a mai spus domnul Murea n-am mai auzit; pe două ferestre de la parter, porţile fiind baricadate, am intrat în Palat. Am fost repartizaţi la câte un grup care apăra intrările şi ferestrele parterului. Nu aveam şi nici nu ni s-au dat arme. Şefii punctelor de pază ţineau ferestrele deschise. Imediat după noi un grup mare de fete conduse de sora lui Nicu Cojocaru au adus mâncare, hrană rece, apoi au plecat. Subofiţerii postaţi în apropierea ferestrelor, pe treptele Palatului, vorbeau cu noi când nemţii nu-i observau:
– Fiţi liniştiţi, camarazi! Nu se va trage nici un foc de armă. Ordin de la domnul colonel. Era vorba de colonelul Jugănaru, om înţelept, iubit de ostaşi.
Spre seară s-a distribuit câte o bucată de pâine, o felie de brânză şi fructe şi ne-am aprovizionat cu apă. Ne-am odihnit cu schimbul până a doua zi. Ostaşii au fost schimbaţi după miezul nopţii. Spre dimineaţa zilei de 23 Ianuarie s-a produs rumoare printre noi. O parte din cei ce dirijau punctele de pază erau chemaţi la etaj. Se întorceau zâmbind. Peste noapte, un grup de legionari care făceau de pază în podul Palatului, au observat mişcări suspecte la lucarnele de pe acoperişul magazinelor care înconjurau piaţa. Au raportat domnului Murea, care a organizat trei echipe.
Ajungând la punctele indicate au luat prin surprindere 3 sau 4 grupe a câte 2-3 oameni, îmbrăcaţi în cămăşi verzi – uniforma legionară – înarmaţi cu pistoale, care încercau să amplaseze două puşti-mitraliere. Arestaţi şi duşi la Palat, s-a constatat că erau evrei. La primele întrebări n-au vrut să răspundă nimic. Dar constrânşi şi ameninţaţi au declarat că trebuiau să creeze o diversiune, trăgând mai întâi în armată pentru a declanşa riposta militară, ei având asigurată calea de retragere. Cu privire la cei de la care primiseră ordinele n-au declarat nimic şi au fost supuşi la măsuri mai drastice de anchetă. Domnul Murea i-a scos pe evreii în cămăşi verzi în balconul Palatului şi i-a pus să mărturisească intenţia criminală în faţa militarilor. Au fost apoi băgaţi într-un beci. După 24 Ianuarie li s-a dat drumul de noua administraţie antonesciană. Am aflat mai târziu că BBC-ul a făcut „clăbuci la gură”, acuzându-i pe legionari că Murea a maltratat şi a ucis evrei la Buzău şi trebuie condamnat la moarte.
La radio ascultam veşti din toată ţara; instituţiile fuseseră ocupate de armată şi numiţi Prefecţi militari. Curieri speciali sosiţi de la Bucureşti au comunicat din partea Comandantului Horia Sima că pentru a nu da naştere unui război civil fratricid vom ceda, retrăgându-ne de la conducere.
În ziua Unirii am ieşit în piaţa Palatului. Domnul Murea a vorbit ostaşilor şi legionarilor despre această zi naţională, ziua Unirii Principatelor, în care toată suflarea românească şi-a dat mâna pentru crearea unui stat puternic, pregătind Marea Unire din 1918 a tuturor provinciilor româneşti. Iar acum duşmanii neamului vor să facă din această zi o zi a dezbinării şi a morţii. Ca un semn că nu vor înşela sufletele noastre ne-a chemat să cinstim această zi într-o horă a dragostei de unitate sufletească şi trupească. Din toate piepturile a izbucnit Hora Unirii. Ostaşi şi legionari, ne-am prins în horă, piaţa devenind o platformă a dragostei româneşti.
Nemţii priveau cu ciudă euforia îmbrăţişărilor dintre ostaşi şi legionari. După ce entuziasmul s-a mai potolit, printr-o porta-voce ne-au anunţat să părăsim piaţa. Ne-au trecut printr-un coridor format de ostaşii nemţi, făcându-ne percheziţie, spunându-ne în prealabil să predăm armele. S-au depus vreo 10 pistoale şi câteva sute de cartuşe, vreo două puşti şi vreo 4 grenade fumigene, armament care aparţinea corpului de poliţie.
Plecam printre ultimii de la această confruntare, căreia Antonescu şi acoliţii săi aveau să-i spună „rebeliune legionară”. Pe seama ei fac afirmaţii calomnioase, compromiţătoare, speculaţii politice şi psihologice asupra maselor, denaturând lucrurile. Căci orice crimă, orice faptă reprobabilă este aruncată în spatele legionarilor, exponenţi ai răului din ţară şi de pe pământ.
Am ajuns la şcoală obosiţi şi flămânzi, cu gustul amar al trădării săvârşite de Antonescu pentru dorinţa sa de slavă deşartă, lumească. Părintele Morărescu a dat dispoziţie la bucătărie să ni se aducă ceai cald şi să ni se deschidă dormitoarele. Picioarele ne erau îngheţate şi ude. Ne-am schimbat hainele şi ne-am băgat în paturi. Am dormit până seara; la masă ne-a sculat elevul de serviciu. După masă, în sala de meditaţie, ce era şi sală de clasă, colegii ne-au asaltat cu întrebări. Neputând şi neştiind ce să răspundem, lăsam să se înţeleagă că viitorul, apropiat sau mai îndepărtat, va da răspuns nedumeririlor noastre.
Se auzeau veşti despre arestări masive de legionari în Bucureşti. Brigăzi speciale ale Siguranţei operau peste tot în ţară arestări şi maltratări ale fraţilor de cruce, condamnări anticipate şi în contumacie la muncă silnică pe viaţă, la moarte, urmărirea şefilor legionari şi condamnarea în lipsă. Intrasem într-o nouă prigoană, sub auspicii naţionaliste. Vorba proverbului:
– Cine ţi-a scos ochiul?
– Frate-meu.
– A, de-aia ţi l-a scos aşa adânc!
Nemţii îşi ajunseseră scopul. Puteau să-l şantajeze pe Antonescu pentru a subjuga armata şi economia românească în susţinerea frontului. Scopul lor ultim nu era înlăturarea comunismului şi instaurarea credinţei şi dragostei creştine, ci a ideii rasiale a pangermanismului.

*
* *
Aşteptam din zi în zi să fim arestaţi şi trimişi în faţa instanţelor militare. Antonescu declarase stare de război, punând în funcţie tribunalele militare. Toate instituţiile au fost militarizate. Curţile marţiale ale Corpurilor Teritoriale condamnau zi şi noapte, cu pedepse groaznice (de la un an până la moarte) cele mai simple infracţiuni. S-a făcut şi un plebiscit cu da şi nu, pentru Antonescu. DA însemna pentru oricine, civil sau militar, rămânerea în funcţie şi în viaţă. NU, fie scoaterea din funcţie şi condamnarea pe termen, (pentru circumstanţe atenuante), fie condamnarea la moarte, mascată prin trimiterea pe front, în batalioanele de reabilitare constituite în Basarabia (Sărata), în care condamnatul, ţinut numai pe linia I, putea fi reabilitat post-mortem. „Aşa ceva mai rar, bobocule”, ar fi zis Caragiale. La Buzău corpul de poliţie nu era devotat cauzei antonesciene, de aceea operau arestări brigăzile speciale. În cursul anului 1941 arestările şi condamnările legionarilor buzoieni au fost mai mult simbolice.
S-au operat multe schimbări de sedii şi de personal: Corpul 5 armată, a fost mutat de la Braşov la Ploieşti (era aproape de graniţa nouă cu Ungaria), colonelul Manea, duşman al legionarilor, om corupt, slugarnic şi afemeiat, a fost numit preşedinte al Curţii marţiale Ploieşti, fostele brigăzi antilegionare carliste au devenit antonesciene şi erau conduse de Eugen Cristescu şi generalul Petrescu – primul, o vulpe vicleană, al doilea, un sadic.

preluare de la Dan Culcer, Asymetria