Holocaustul și inconsecvențele sale

Holocaustul, o afacere evreiască cu dublă măsură

Scris de: Marin Neacşu

Termenul Holocaust vine din greacă holókauston, care înseamnă sacrificarea unui animal prin incinerare. În ebraică există cuvântul Shoah care înseamnă catastrofă, distrugere, nenorocire şi care este folosit pentru a denumi ceea ce Holocaust este aproape unanim înţeles.

Căutând definiţia sau explicarea acestui cuvânt am găsit:
„1. Great destruction resulting in the extensive loss of life, especially by fire.
2. a. Holocaust The genocide of European Jews and others by the Nazis during World War II: „Israel emerged from the Holocaust and is defined in relation to that catastrophe” (Emanuel Litvinoff).
b. A massive slaughter: „an important document in the so-far sketchy annals of the Cambodian holocaust” (Rod Nordland).
3. A sacrificial offering that is consumed entirely by flames.”
În Wikipedia, explicaţia este mai simplă şi mai strictă, sau mai exclusivistă: „The Holocaust (from the Greek ὁλόκαυστος holókaustos: hólos, “whole” and kaustós, “burnt”)[2] also known as Shoah (Hebrew: השואה, HaShoah, “the catastrophe”; Yiddish: חורבן, Churben or Hurban, from the Hebrew for “destruction”), was the mass murder or genocide of approximately six million Jews during World War II.”
Astfel cuvântul Holocaust a fost restrâns la procesul de nimicire în masă a evreilor de către nazişti în cel de-al doilea Război Mondial, cuvântul Holocaust, fiind tradus acum aşa cum l-a răstâlmăcit o anumită propagandă, nu aşa cum îi era înţelesul original. De ce oare ?
Deşi termenul original al cuvântului şi definiţia iniţială se referă la distrugere în masă prin foc iar în unele definiţii se face referire chiar la armele de nimicire în masă, inclusiv armele nucleare şi deci la Holocaust Nuclear care este reprezentat de drama japonezilor de la Hiroşima şi Nagasaki, nimeni nu vorbeşte de Holocaustul Japonezilor, nimeni nu condamnă SUA pentru acel Holocaust, şi nici statele care au fost de acord cu programul nuclear şi distrugerea nu doar a celor două oraşe (cum se uzitează când se vorbeşte despre Hiroşima şi Nagasaki, ca şi cum cele două oraşe ar fi fost simple bucăţi de cărămidă puse una lângă alta fără viaţă în ele) ci şi omorârea a sute de mii de oameni nevinovaţi. De ce? Există unităţi de măsură diferite? Unii au voie să facă orice în numele Holocaustului, să ceară urmărirea, căutarea, pedepsirea până şi a celor care au fabricat cuiele cu care au fost bătuţi stâlpii din lagărele germane, iar altora, omorâţi, masacraţi, în America de Nord pe timpul expansiunii “civilizaţiei în vestul sălbatic” , de khmerii roşii în Cambodgia, de comunişti în Rusia şi ţările comuniste, de turci în Armenia, nici măcar nu li se dă voie să folosească termenul, pentru că termenul Holocaust a fost adjudecat de evrei? Mai trebuie să se dea o lege europeană care să spună clar că termenul Holocaust se va folosi numai legat de evrei şi cu asta va fi clar. Recent, foarte recent, au fost desecretizate unele documente şi astfel s-a aflat că „Guvernul britanic şi-a exprimat oficial sprijinul pentru bombardarea nucleară a Japoniei, în cadrul unei reuniuni a Comisiei politice mixte din 4 iulie 1945 de la Washington privind dezvoltarea şi controlul energiei nucleare, referindu-se la bombele atomice Tube Alloys (T.A.), nume de cod pentru programul armei nucleare britanice din timpul celui de-al doilea război mondial.”
Acum înţeleg de ce Angliei i se mai spune şi „perfidul Albion”. Aţi auzit pe cineva să condamne cele două state pentru Holocaustul japonezilor? Aţi auzit pe cineva să folosească oficial sau neoficial cuvântul Holocaust legat de ceea ce Anglia a aprobat, SUA a executat şi japonezii au simţit? Nu! Din când în când mai vin nişte piloţi americani în concediu prin Japonia cu lacrimi în colţul batistei şi “marchează momentul” regretelor eterne şi atât.

Am mai vorbit într-un articol despre unele ciudăţenii, coincidenţe şi forţări ale Holocaustului. Nu contest procesul sau faptele în sine indiferent unde s-au întâmplat, dar se pare că totuşi pe undeva se exagerează, iar unităţile de măsurare a actelor ca şi vinovăţiile se aplică diferit de la ţară la ţară, în funcţie de simpatii, interese, înţelegeri, politici şi politică. Dacă un stat este sortit pieirii, iar conducerea acestuia acceptă cei 40 de arginţi, atunci în spinarea acestui stat se pun toate relele lumii. Bineînţeles că nu se poate ajunge la gâtul neamului fără trădătorii din interior. „Holocaustul” evreilor din România are şi el parte de acelaşi tratament, fiind recunoscut, acceptat, declarat de un guvern şi un preşedinte pentru care nu există istorie, nu există probe, nu există mândrie, nu există ţară, există doar bani şi interese personale, scaune, funcţii, putere. Hai să vedem ce a însemnat Holocaust în alte ţări, ce s-a întâmplat acolo, care a fost contribuţia popoarelor şi guvernelor la exterminarea populaţiei evreişti, cum tratează acuma aceste ţări subiectul şi cum sunt văzuţi foştii conducători din timpul Holocaustului.

Ungaria
Aproape 600.000 de unguri de origine evreiasca au murit in timpul Holocaustului.
Din cei 825.000 de evrei care trăiau în Ungaria în 1941, aproximativ 63.000 au murit sau au fost asasinaţi înainte de ocupaţia germană din martie 1944. Sub ocupaţie, puţin peste 500.000 dintre ei au murit ca urmare a relelor tratamente, au fost asasinaţi sau deportaţi. Shoah-ului au supravieţuit doar 255.000 de evrei.
În 1938, în Ungaria condusă de Miklos Horthy au apărut o serie de măsuri antisemite care au limitat pentru evrei profesiile autorizate.
În aprilie şi mai 1944, când înfrângerea le-a apărut ca inevitabilă, germanii şi aliaţii lor în Ungaria au început să-i deporteze masiv pe evreii unguri în ritmul de 12.000 pe zi, în principal către Auschwitz. Horthy, cel care este responsabil de aceste deportări şi alte măsuri anti-semite, este încă declarat erou al Ungariei.

Polonia
Aici nu mai e nevoie de nici o prezentare, Polonia a fost împărţită şi ocupată de ruşi şi germani în totalitate, polonezii fiind decimaţi braţ la braţ cu evreii aproape mai ales că în Polonia se găsea centrul Diasporei evreieşti din întreaga lume şi cea mai mare comunitate de evrei. Deci nu e de mirare că au murit 6 milioane de polonezi şi evrei la un loc, dar mai mulţi polonezi. Unii polonezi au devenit vânătorii evreilor şi germanofili sau, mai rar, rusofoni. Antisemitismul s-a manifestat cu o mare virulenţă în Polonia. Polonezii le-au reproşat evreilor că au colaborat cu sovieticii precum şi faptul că evreii comunişti au jucat un rol de prim plan în acţiunile represive şi în deportările catolicilor polonezi. Dar au avut loc şi acţiuni de salvare a evreilor. Şi totuşi, Polonia nu s-a recunoscut vinovată de Holocaustul la adresa evreilor din Polonia, ba mai mult, nimeni nu le cere despăgubiri, deşi cele mai multe lagăre de exterminare au fost pe teritoriul Poloniei.
Dacă stăm să ne gândim bine, practic evreii ar trebui să plătească despăgubiri Poloniei, pentru că din cauza numărului mare de evrei din Polonia, au suferit polonezii. Dar polonezii nu cer despăgubiri. La fel ar trebui să ceară şi românii despăgubiri Israelului pentru genocidul la care au fost supuşi românii sub conducerea evreilor care au adus comunismul în România. Păi dacă Polonia nu este învinuită de Holocaust cu toate lagărele ei de exterminare, pe motiv că germanii sunt cei care sunt responsabili, de ce ar fi învinuită România pentru pogromul de la Iaşi sau deportările din Transnistria şi asasinatele comise de horthyşti în Transilvania sau de armata germană pe teritoriul Basarabiei si Transnistriei, când este ştiut ca toate actele au fost făptuite de germani şi ucrainieni?
Franţa
În Franţa, au fost victime ale Holocaustului 76.000 din 300.000 de evrei care se găseau în această ţară. Doar 3% din deportaţii evrei din Franţa au supravieţuit. Arestările evreilor din Franţa au început din 1940 şi masiv în 1941, iar „deportarea evreilor începe la 27 martie 1942, data plecării din Paris pentru Auschwitz a primului convoi”. Mareşalul Petain, cel care a condus guvernul pro german sau mai bine spus a ales calea colaborării cu nemţii în schimbul desfiinţării Franţei, a încercat să îndulcească condiţiile impuse de germani. În zona ocupată de hitlerişti, între 16 şi 17 iulie 1942 au fost arestaţi de către poliţia franceză şi predaţi germanilor 13.000 de evrei. În Franţa, au fost victime ale Shoah 76.000 din 300.000 de evrei care se găseau în această ţară. A recunoscut Franţa acest “holocaust”? Cum tratează Franţa subiectul?
În 2012, preşedintele francez Francois Hollande a recunoscut rolul Franţei în Holocaust, la o ceremonie organizată pentru a marca 70 de ani de la deportarea evreilor din Franţa, dar colaborarea ţării cu ocupanţii nazişti, în vremea războiului, a fost foarte multă vreme un subiect tabu. „Adevărul este că aceste crime au fost comise de Franţa, în Franţa”, a spus Hollande, dar a refuzat să ceară iertare evreilor pentru rolul pe care l-a jucat Franţa în acest episod tragic. De sesizat şi expresia folosită “aceste crime au fost comise de Franţa, în Franţa”. Deci ÎN FRANŢA, NU DE FRANŢA. Şi uite că Franţa încă mai trăieşte deşi în Franţa şi în zilele astea au loc acţiuni anti-Semite. Mareşalul Petain, eroul de la Verdun dar şi colaboraţionistul care a acceptat să lucreze cu germanii decât să îi lase să distrugă Parisul, după război a fost judecat, condamnat la moarte, dar apoi pedeapsa i-a fost comutată şi a fost întemniţat pe viaţă. A murit la 95 de ani. Între timp, Franţa îşi reconsideră propria istorie, iar Petain nu mai este văzut ca un trădător de ţară ci aproape ca un salvator. În niciun caz nu a fost declarat criminal de război şi nu a fost învinuit pentru Holocaust, a fost judecat pentru fapte comise împotriva cetăţenilor francezi nu la ordinul altora. În zilele noastre memoria lui Petain este reevaluată, ca să folosesc un termen la modă.

Italia
În Italia nu au avut loc deportări masive sau progromuri, acestea erau apanajul celor aflaţi mai la est, pogromul ca termen aparţine ruşilor, popoarelor slave. Deşi foarte apropiat şi prieten al lui Hitler, Mussolini, Il Duce, deşi a dat şi el legi anti-Semite, ca toate ţările din sfera germană de influenţă, aliate sau ocupate de germani, acţiunile făţişe, agresive au fost neînsemnate. Una din cauze a fost obsesia lui Mussolini faţă de evreice. Printre ele se numără Margherita Sarafatti, care şi-a cheltuit o parte din avere pentru eroul ei şi Angelica Balabanoff, primul său mentor politic.Sarafatti a fost amanta şi consiliera politică a lui Mussolini.
Presa din data de 28.01.2013 anunţa că fostul premier italian, Silvio Berlusconi, a dat naştere unei noi controverse, pentru că l-a lăudat pe Benito Mussolini, în Ziua Holocaustului, în ciuda legilor anti-evrei adoptate de Il Duce. „Mussolini a greşit când a adoptat legile împotriva evreilor, dar în alte privinţe a fost un lider bun. În mod evident, guvernul de pe timpul lui Mussolini, de teamă că puterea din Germania ar putea ajunge la o victorie completă, a preferat să se alieze cu Germania lui Hitler decât să i se opună”, a spus Berlusconi. Pentru unii declaraţia lui Berlusconi poate constitui o gafă, sau una din nebuniile cu care a obişnuit lumea, dar în fapt a exprimat realitatea şi a dat un exemplu de cum trebuiesc interpretate şi acceptate faptele predecesorilor. Pentru o ţară, importantă este supravieţuirea sa ca stat, ca naţiune şi popor, şi uneori pentru salvarea ţării, unii conducători sunt nevoiţi să ia şi unele măsuri mai neplăcute, mai ales pentru alţii. Istoria medievală este plină de asasinate, măceluri, crime comise împotriva unor categorii sociale, familii de domnitori, boieri, nobili care prezentau un pericol pentru un anumit conducător sau regim la un moment dat. Nu spun că aceste acţiuni sunt justificate sau e bine că s-au petrecut, spun doar că în judecarea unui moment istoric, a faptelor unui regim sau conducător trebuiesc luate în calcul toate aspectele, toţi factorii, intenţiile, scopurile ca şi variantele sau opţiunile şi apoi pusă eticheta. Mussolini este încă respectat în Italia, patriotismul său nu este pus la îndoială, Il Duce încă impune respect italienilor, chiar dacă a pus ţara la dispoziţia lui Hitler, dar a avut măcar un statut privilegiat, fiind aproape partener al lui Hitler, nu supus. Când italienii au vrut să iasă din parteneriat, au ieşit. Dar Il Duce nu a fost scos din manualele de istorie, cum a fost scos Antonescu la noi, deşi Antonescu a făcut mai puţin rău României decât Mussolini Italiei.
De cele mai multe ori la români eticheta o pun alţii iar noi doar luăm măsurile, forţaţi de cei care au pus eticheta, în interesul lor, nu al românilor. Aşa se face că SUA face presiuni ca România să redea posesiunile bisericii catolice şi evreilor din Transilvania, fără a se întreba cum au fost obţinute acele terenuri de către cei care le reclamă acuma, aşa se face că moştenitorii unui groff întră în posesia unui sat întreg şi lasă un sat întreg fără case şi pământuri, aşa se face că unii maghiari vin cu documente de proprietate falsificate sau obţinute sub regimul horthyst cu forţa sau prin abuz şi cer să li se dea pământul înapoi, iar justiţia română, conducerea politică, samsarii care conduc ţara, dau tot pretextând că nu au ce face, sunt obligaţi de .. legile europene. Legile româneşti, legile pământului, legile bunului simţ, legile dreptăţii nu mai au nicio valoare. Este foarte curios, nu am auzit pe nimeni din CSM să se plângă că prin declaraţiile SUA privind aceste retrocedări, justiţia română se simte ameninţată, presată, stresată, forţată să ia decizii. Nimeni nu constată că se fac presiuni la adresa guvernului sau justiţiei pentru a lua decizii în acest sens. Dar dacă un ziar spune că unii procurori şi judecători fac şi rezolvă dosare la comandă, CSM prin doamna Oana Smith Hăineală sare în sus ca şi când ar fi nimerit cu partea dorsală în urzici.

Spania
Spaniolii nu prea au avut timp de Holocaustul evreilor, ei au avut propriul lor Holocaust dar nu îi pot spune aşa pentru că nu e voie, termenul este rechiziţionat de evrei aşa că ceea ce s-a întâmplat în Spania pe timpul războiului civil şi după 1939 până prin 1950, deşi are toate ingredientele unei nenorociri sau dezastru pentru a anumită parte a populaţiei, nu va fi acceptat de „lumea bună” ca şi Holocaust. Fiind prea ocupaţi cu propriul lor război, spaniolii nu au avut timp de evrei. Cu toate astea, s-a descoperit recent că Franco a dat totuşi o mână de ajutor lui Hitler în problema evreilor. Generalul Francisco Franco le-a ordonat oficialilor spanioli să realizeze liste cu numele a 6.000 de evrei pe care le-a aşezat într-o arhivă secretă cu date despre evreii din Spania. Lista finală a fost înmânată lui Heinrich Himmler însuşi, şeful SS care este considerat creierul din spatele “soluţiei finale”, în timpul discuţiilor privind posibilitatea ca Spania să se alăture Axei din care făceau deja parte Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Până la urmă, din cauza pretenţiilor lui Franco pe care Hitler le considera exagerate, Spania a rămas în afara conflictului mondial. Acuma înţeleg eu de unde a apărut moda asta cu datul bileţelelor la momentele şi întâlnirile oficiale, la investiri, cu ocazia numirilor în funcţie. Orice s-ar spune, la Cotroceni se cunoaşte istoria Germaniei foarte bine. Şi a Spaniei.
În 1996, la cererea evreilor, Spania, ca şi alte ţări, a adoptat o lege care interzicea negarea Holocaustului faţă de evrei. În 2011, s-a revenit şi printr-o decizia din 3 iunie, Curtea Constitutionala din Spania a declarat că nicio persoană nu va mai putea fi persecutată pentru exprimarea opiniilor sale faţă de holocaust. Anterior, orice critică expusă la acest subiect istoric era considerata o crimă.
Spre deosebire de ei, Ungaria în februarie 2010 aproba un proiect de lege prin care negarea Holocaustului a devenit ilegală în Ungaria şi este pasibilă de trei ani de detenţie.
La noi, nu există încă o lege sau o exista şi este secretă, ca şi HG-S-1019/2010, dar cei care „se dau” la evrei şi Holocaust sunt daţi afară din serviciu. În martie 2010, profesorul Vladimir Iliescu a negat existenţa holocaustului în România şi a fost dat afară de la o universitate din Germania unde preda. Domnia sa susţinea că „da, este adevărat că au murit 20000 de evrei în România, dar asta nu este Holocaust.” Subiectul este foarte sensibil atâta vreme cât definiţia Holocaustului este tranformată de fiecare aşa cum vrea. Dacă evreii consideră că „sacrificarea unui animal prin ardere” este egal cu termenul calamitate, iar aceasta se aplică numai când este vorba de evrei, atunci oricine are dreptul să considere ce vrea, să dea orice definiţie vrea Holocaustului.
În 2010, şeful diplomatiei române, Teodor Baconschi, împreună cu omologii săi din Cehia, Lituania, Letonia, Ungaria şi Bulgaria au iniţiat un demers cerând să se pună sub semnul egalităţii genocidul practicat de regimurile totalitare comuniste cu Holocaustul, astfel încât persoanele care neagă atrocitatile comise de călăii comunişti să răspundă în faţa unei legi comunitare similare cu cea referitoare la Holocaust.
După analizarea “scrisorii celor şase”, Comisia Europeană pentru Justiţie a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru legiferare cu privire la crimele atribuite comunistilor, dar problema trebuie păstrată în studiu. Acestea sunt cuvintele cuprinse în raportul trimis Parlamentului European şi guvernelor celor 27 de state membre UE. S-a justificat prin aceea că ororile comise de comunişti nu au fost îndreptate împotriva unei minorităţi entice. Trebuiau să spună că nu au fost îndreptate împotriva evreilor, ca să fie şi mai clar de ce nu se aprobă. Ar fi fost şi culmea să fie îndreptate împotriva evreilor atâta vreme cât toată lumea ştie că comunismul este opera evreilor.
De ce trebuie să răspundă România, poporul român pentru actele guvernului horthyst în Transilvania şi ale germanilor şi ucrainienilor şi ruşilor în Basarabia? Nu există dovezi că guvernul român al lui Antonescu, armata română, populaţia civilă română (exceptând unele elemente pro nazist, sau membrii ai Gărzii de Fier sau altor organizaţii extremiste sau progermane, din care unele si-au recâştigat posesiunile recent prin Forumul Democrat German) au organizat, participat sau săvârşit pogromuri sau acte de violenţă la adresa evreilor în România. Unele documente vorbesc despre directive privind deportarea evreilor, Antonescu, ca şi Petain a fost nevoit să dea curs cererilor unei Germanii care nu numai că ştia dar avea şi cu ce să îşi impună părerea, dar aceasta s-a făcut la un alt nivel şi o altă scară decât dacă s-ar fi făcut sub directa coordonare sau conducere a SS-ului sau Gestapou-lui. Există însă probe că Antonescu s-a opus atât diplomatic cât şi practic cerinţelor Germaniei în ceea ce priveşte politica evreiască. Pe teritoriul românesc controlat de guvernul lui Antonescu în drept şi în fapt, nu au avut loc niciun fel de acţiuni antisemnite. Dacă s-au manifestat, acestea s-au manifestat în zonele în care conducerea administerativă sau militară era efectiv în responsabilitatea germanilor, a hortyştilor sau cum era în Basarabia, Transnistria, acţionau diferite grupuri naţionaliste aparţinând altor etnii.
În Ungaria de exemplu, populaţia conlocuitoare, în special evreii din teritoriile primite prin Diktat au suferit de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial abuzuri şi crime comise de autorităţile ungare. În special evreii au fost deportaţi masiv către lagărele de concentrare în perioada ocupării Ungariei de către Germania nazistă. Aşa ceva nu s-a întâmplat în România. Poate guvernul Antonescu poate fi învinuit că a înlesnit repatrierea evreilor în loc să lupte cu armata germană pentru apărarea lor. Antonescu ar putea fi învinuit că nu a fost destul de dur cu Hitler şi a urmărit mai mult interesele românilor decât ale altor etnii conlocuitoare, sau nu a pedepsit personal abuzurile făcute de trupele germane care tratau România ca pe un stat vasal nu aliat, (dar în nici un caz ca ruşii după 23 august 44 care au tratat România ca pe o ţară cucerită, ocupată, nu ca pe o parteneră) dar pentru păstrarea unităţii statale, şi chiar reîntregirea teritoriului, Antonescu a fost nevoit să facă unele sacrificii. Între supravieţuirea unui popor şi a unui stat şi apărarea cu preţul transformării ţării într-o altă Polonie a unor naţionalităţi conlocuitoare, Antonescu a ales să apere unitatea statului fără însă a ordona sau comite acte de violenţă sau crime împotriva altora. Nimeni nu poate nici măcar susţine, dar să mai şi dovedească, că guvernul României, armata sau locuitorii săi, se fac vinovaţi de aşa ceva. Şi atunci, de ce din toate statele din care evreii au fost deportaţi, România, românii sunt cei care sunt consideraţi responsabili de holocaust? De ce trebuie să ne cerem noi scuze pentru faptele comise de alţii? Pentru că în loc să îi trimită în lagăre pe evrei le-au dat voie să plece în Israel împotriva cererilor exprese ale lui Hitler de a-i trimite în lagăre? De ce din toţi foştii conducători ai ţărilor satelite ale Germaniei doar Antonescu este declarat criminal de război, doar România îl reneagă, şi nu mai este voie să fie afişate sau postate tablouri şi busturi sculptate ale Mareşalului? De ce din toate naţiile lumii trebuie să fim noi cei mai necruţători cu eroii nemului? Pentru că aşa a comandat Marele Licurici? De ce trebuie să ne slăvim trădătorii de neam aflaţi sub orizonturi înstelate şi să ne batem joc de adevăraţii patrioţi?
Pe timpul lui Horty, Ungaria a fost printre primele state din Europa interbelică ce a legiferat măsuri antisemite. Încă din 1920 a adoptat legea privind reglementarea admiterii în învăţământul superior, scopul declarat al legii fiind „contingentarea cu înţeleaptă chibzuinţă a numărului studenţilor”. În realitate, era vorba de limitarea la anumite procente a studenţilor aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare. Începând din 1938, s-au luat o serie de măsuri antievreieşti. Legea numită „Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieţii sociale şi economice” limita accesul evreimii la viaţa economică şi socială din Ungaria. Circa 250.000 de evrei şi-au pierdut locurile de muncă. Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antisemită, care stabilea că trebuiau consideraţi evrei, alături de cei de religie iudaică, toţi cei cu un părinte ori doi bunici de religie iudaică în momentul, ori înaintea, intrării în vigoare a legii. Noţiunea de evreu a fost extinsă ulterior prin legea din 1941, privind „apărarea rasei”. „A treia lege evreiască” interzicea căsătoriile mixte. Dar asta nu i-a împiedicat pe unguri să îl slăvească, să îl comemoreze pe Horthy, americanii nu cer ca acesta să fie declarat criminal de război, evreii nu cer să studieze arhiva Ministerului Apărării Ungar ca să o interpreteze cum vor ei sau să o „cureţe” de „inexactităţi” . Asta se întâmplă doar în România.
Cine poate explica logic, lingvistic, politic sau oricum ar dori el, de ce Holocaust înseamnă numai evrei, sau numai oropsirea indiferent cât de mică ar fi, a evreilor, de ce alte categorii de oameni, categorii religioase, profesionale, politice, etnice sau economice nu pot beneficia de sintagma Holocaust? A pus cumva poporul evreu monopol pe Holocaust? Dar despre exterminarea a sute de triburi de indieni de către Naţiunea Naţiunilor ce se poate spune? A fost în mod cert o exterminare, au fost ucise milioane de persoane, avem de a face cu o etnie, de fapt mai multe şi totuşi nu îl recunoaşte nimeni. De ce nu sunt băgaţi în puşcărie cei care nu recunosc Holocaustul împotriva indienilor din America de Nord? De ce se folosesc mai multe măsuri în măsurarea dreptăţii ? Şi totuşi cine explică ce înseamnă Holocaust, de la ce cifră în sus vorbim de Holocaust, care este diferenţa între holocaust şi cataclism, dezastru, decimare, nimicire, exterminare, ucidere, accident, deces? Dacă se prăbuşeşte un autocar sau avion cu turişti evrei se numeşte Holocaust iar dacă în autocar sunt români este accident, întâmplare nefericită, neglijenţă sau voia lui Dumnezeu? Cine ne poate explica unde se termină războiul şi începe Holocaustul, cine se poate plânge de Holocaust şi cine are parte doar de accidente şi de la ce număr de victime în sus trecem de la victime la Holocaust? Oare copilaşii care au murit arşi la maternitatea din Bucureşti au murit în Holocaust? Ar trebui să spunem aşa, pentru că au fost sacrificaţi prin ardere pe altarul nesimţirii ministeriale şi a indiferenţei faţă de cetăţean a guvernanţilor. Cine stabileşte regulile, cine decide cum sunt judecate acţiunile şi de ce aceste reguli nu se aplică uniform?
Când se vor aplica aceleaşi legi tuturor, fie conform Comisiei de la Veneţia, fie conform codului lui Barroso?
De ce unii sparg oalele şi alţii le plătesc?