Motto:
„Să nu vă aşteptaţi la recunoştinţă de la vreun Hohenzollern.”
(Otto von Bismarck către Ion C. Brătianu)
Niciunde aiurea, în vreo ţară ce a cunoscut instituţia monarhică, ca formă supremă în stat, monarhia nu s-a compromis, n-a coborât atât de jos ca în cele câteva decenii, cât cei din familia Hohenzollern-Sigmaringen s-au aflat în fruntea Statului Român. De ani buni, în absenţa unei memorii istorice consolidate, vii, unii sau alţii ne tot spun/scriu ce rol important au avut în devenirea noastră istorică cei patru regi şi cum au trudit din greu, nu-i aşa, pe rând, pentru binele şi propăşirea poporului român! Starea de fapt istorică contrazice violent susţinătorii acestor aserţiuni.
Desigur, pe durata lungă a istoriei, este dificil să judeci doar în alb şi negru o epocă istorică sau un personaj istoric. În cazul celor patru monarhi ce au avut privilegiul să-şi lege destinul de ţara noastră, fără teama de a greşi, dacă adunăm suma calităţilor şi defectelor întru slujirea interesului naţional, bilanţul este copleşitor negativ.
Carol I, taxat de Gheorghe Panu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, drept „omul periculos” (pentru România, desigur), în afara unei sobrietăţi reale în viaţa particulară, s-a dovedit a fi posedat de o arghirofilie ruşinoasă, precum şi de o loialitate reală, bine ascunsă, faţă de patria sa de origine, Germania, şi nu pentru ţara de adopţie, România. Că aşa stau lucrurile, n-am nicio îndoială. I se pun în seamă lui Carol modernizarea statului român, dobândirea Independenţei, precum şi edificarea sistemului politic „democratic” în ţara noastră. Nimic mai fals.
Carol I n-a fost un monarh constituţional decât pe hârtie. Puterea sa politică, reală l-a determinat pe Titu Maiorescu să noteze într-o scrisoare către botoşăneanul Canano, la 1898, că, în realitate, regele avea puterea unui monarh absolut. De o asemenea putere Carol I a abuzat nepermis de mult timp impunând la administraţia ţării două partide politice preocupate, în primul rând, de consolidarea poziţiilor sale economico-financiare, şi nu de modernizarea autentică a societăţii româneşti. A închis ochii la toate abuzurile politicienilor, abuzuri ce au devenit parte endemică din sistem, determinându-l pe Mihai Eminescu să-l numească „Carol Îngăduitorul”. Carol I a ajuns mare nu prin faptele sale, ci cu ajutorul politicienilor. Cu câteva zile înainte de a muri I. C. Brătianu (mai 1891), venind Carol I la Florica spre a-şi lua la revedere de la fostul său prim-ministru, marele om politic nu l-a primit, zicând celor din jurul său: „Staţi cu ochii pe rege! Prea l-am făcut noi mare!”. Într-adevăr, lui Carol I puterea i s-a urcat la cap. Deşi putea rezolva/lichida uriaşele discrepanţe social-economice din societate, n-a mişcat un deget în această direcţie. Deget înmănuşat, fireşte, şi pe care îl întindea cu un dispreţ mărturisit tuturor oamenilor politici români (cu excepţia lui I. C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, P. P. Carp). A avut obrăznicia să-şi aniverseze 40 de ani de domnie prin sărbători grandioase – o potemkiniadă autentică – în timp ce naţiunea română zăcea umilită, sărăcită, furată, batjocorită. N-au trecut decât câteva luni de la „grandiosul” jubileu şi ţara a luat foc la propriu, exasperată de atâta obrăznicie, abuzuri şi nedreptate. Vorbesc aici despre dramaticul an 1907, o pată ruşinoasă, de neşters de pe obrazul „marelui rege” Carol I, revoltă cu caracter unic în Europa începutului de secol XX.
Desigur, „slăvitul” rege Carol I, spre „a salva” Ţara, a poruncit armatei, la 1907, să-i împuşte pe ţărani pentru tulburarea „ordinii publice” (câteva mii, va spune el cu dispreţ), iar după ce represiunea sălbatică a avut loc, a strâns toate actele/documentele privitoare la crimele comise într-un seif personal, pentru ca apoi să le distrugă. Nu-i aşa că a fost un autentic monarh constituţional? În realitate, pe toată durata domniei sale – faptul a fost subliniat în memoriile sale de Constantin Argetoianu – Carol I n-a făcut decât să pună umărul său greu la constituirea unui sistem social-economic nedrept, dominat de un rasism social unic în Europa acelor vremuri. Desigur, nu-i locul unde să pot inventaria toate „faptele” acestui monarh puse în „slujba” Naţiunii Române sau să subliniez marea sa „grijă” pentru ţara sa de adopţie, cum a fost, de exemplu, construcţia „drumurilor de fier” (vezi ruşinoasa afacere Strousberg din anii ’70 ai secolului XIX) sau acordarea unei pensii anuale de 3.000 de dolari (din 1882 şi până la moarte, în 1906) lui Mite Kremnitz, amanta sa secretă.
Nu pot, însă, a nu menţiona actul său de abdicare din 28 septembrie 1914, cu câteva zile înainte de a muri (10 octombrie 1914), act prin care Carol I renunţa la tronul României din cauză că, Consiliul de Coroană de la Peleş (3 august 1914) n-a fost de acord cu „măria sa” ca România să intre în primul război mondial de partea Germaniei şi Austro-Ungariei, după cum ar fi vrut! Acesta îi era „idealul” naţional la 1914: să implice România alături de patria de origine şi de Ungaria, asupritoare a câtorva milioane de români, şi nu Unitatea Naţională deplină.
Despre nepotul său, Ferdinand, ce i-a urmat la tron, şi care a rămas posterităţii ca cel „loial”, singura lui calitate a fost aceea că a acordat credit total lui I. I. C. Brătianu în a conduce Statul Român, neomiţând însă a nota că faptele sale mari nu sunt ale sale, ci ale poporului român întreg, pe a cărui luptă şi jertfă cutremurătoare, uriaşă s-a edificat unitatea noastră naţională. De altfel, Ferdinand, şi N. Iorga scrie despre acest fapt în O viaţă de om aşa cum a fost, n-a fost deloc convins că România a procedat corect înfruntând Puterile Centrale în războiul de întregire, fiind mai mult decât convins că acestea vor ieşi biruitoare din „marele război”. Iar după ce Rusia iese din război (martie 1918) şi când Puterile Centrale obligă România să semneze dictatul de la Buftea – Bucureşti (7 mai 1918), prin germanofilul Al. Marghiloman, Ferdinand n-a promulgat odiosul tratat (după cum avea intenţia) doar datorită opoziţiei înverşunate a reginei Maria, căreia posteritatea, pentru acest fapt, îi este obligată la veşnică recunoştinţă.
N-am să stăruiesc asupra fiului lui Ferdinand şi al Mariei, Carol II, decât în a sublinia totala sa iresponsabilitate, comportamentul său patologic, criminal, şi că individul a târât coroana României în noroiul cel mai abject, dovedindu-se autenticul gropar al României Mari. Menţionez, însă, că întreaga familie regală a României era percepută la dimensiunea sa reală, exactă de către opinia publică de la noi şi aiurea, de vreme ce fratele Elenei de Grecia (a doua soţie a lui Carol II), în deceniul trei al secolului XX, trăind o vreme la noi, nu s-a oferit să afirme despre aceasta: „Dacă familia regală a Greciei ar comite doar 10% din abuzurile, ilegalităţile înfăptuite de familia regală a României, grecii ne-ar scoate din palatul regal, ne-ar pune la zid şi ne-ar împuşca pe toţi.”. De acest fapt, adică de prestigiul cu totul compromis al Casei Regale a României, erau convinşi, la timpul lor, I. I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu; primul, înainte morţii (24 noiembrie 1927), iar al doilea înainte de „restauraţie” (6 – 8 iunie 1930), intenţionau să îndepărteze monarhia şi să proclame România republică. Împrejurările au fost mai tari ca cei doi mari oameni politici, iar intenţiile lor nu s-au realizat.
Poporul român este un popor nobil, iar celor din fruntea sa le-a arătat respect, bunăvoinţă şi generozitate. Aşa şi în cazul fostului rege Mihai. De ani buni, acesta a reintrat în posesia proprietăţilor avute înainte de 30 decembrie 1947, este lăudat de cei ce împărtăşesc ideea monarhică, i se ridică osanale ca unuia ce a adus mari servicii patriei, iar nu de mult bustul său tronează şi într-o piaţă în Bucureşti! Mai mult, ca al patrulea mareşal al României şi ca un ultim conducător de stat din ultimul război mondial, fostului rege Mihai i se recunosc mari merite întru slujirea Naţiunii Române, avansându-se ideea că o revenire a sa, sau a urmaşilor săi, în fruntea Statului Român, ar fi mai mult decât benefică pentru România!
Iarăşi, ca de atâtea ori în istoria noastră, s-ar părea că uitarea, amnezia au pus stăpânire pe noi. S-a uitat că Mihai nu l-a lăsat pe Ion Antonescu să semneze ieşirea din război a României, în august 1944, după cum intenţiona acesta, şi a ordonat capitularea necondiţionată Armatei Române în faţa armatei sovietice, minţind poporul cu neruşinare că a încheiat armistiţiul! S-au uitat cei 150.000 de soldaţi şi ofiţeri români luaţi prizonieri de sovietici şi trimişi în Siberia, tocmai ca urmare a „armistiţiului” anunţat de „Majestatea Sa” în seara de 23 august 1944! S-a uitat că a purtat pe pieptu-i „patriotic” odioasa decoraţie de război sovietică „Pobeda”, şi pe care Stalin i-a oferit-o drept recompensă pentru că l-a ajutat să ocupe mai repede România, cât şi pentru că i-a dat în mână elita militară a poporului român! S-a uitat că, deşi rege, aflat în exerciţiul puterii reale, a întărit sentinţa dictatorului de la Kremlin, dând pe mâna plutonului de execuţie pe mareşalul Ion Antonescu şi profesorul Gheorghe Alexianu, doi mari oameni de stat ai României, scornind, cu neruşinare specifică mincinoşilor patologici, motivaţii ireale. S-a uitat că, la 23 august 1944, fostul rege Mihai a comis o triplă crimă de înaltă trădare: faţă de Naţiune/Ţară, faţă de Armată şi faţă de conducătorul acesteia pe care, caz unic în istorie, după ce îl arestează, îl predă inamicului de moarte al României, Uniunea Sovietică! S-a uitat că, în noiembrie 1947, plecând în Anglia, şi-a umplut portbagajul maşinii personale cu tablouri de mare valoare aflate nu în proprietatea Casei Regale, ci a Statului Român, şi care, şi astăzi, zac ascunse în seifuri ale unor bănci elveţiene! S-a uitat de declaraţia trădătoare, din iulie 1989, de la Budapesta, când n-a ezitat să pună sub semnul întrebării apartenenţa Transilvaniei la Patria Mamă, România, cântând în strună iredentiştilor maghiari şi nu numai!
Desigur, n-am să susţin că abdicarea fostului rege Mihai, la 30 decembrie 1947, a fost un act voluntar. A fost o abdicare impusă de împrejurările istorice noi, de comunişti, şi la care el, cât şi „scumpa lui mamă”, Elena, au consimţit, de vreme ce-şi pune semnătura pe un act care conţine negru pe alb formularea: „…în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat…”, şi că abdică pentru el, „şi pentru urmaşii mei la tron…” (vezi textul integral al abdicării lui Mihai, în România – Viaţa politică în documente – 1947, coordonator: Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, pp. 289 – 290).
Actul de abdicare al fostului rege Mihai, de la 30 decembrie 1947, a fost unul definitiv şi irevocabil. Toate justificările aceluiaşi fost rege, de după 1989, în legătură cu actul abdicării sunt pledoarii mincinoase, pro domo, devreme ce până în acest an n-a suflat o vorbă cum şi de ce a părăsit tronul României, ca şi cum s-ar fi înţeles cu domnii comunişti (o înţelegere plătită, se înţelege) să nu facă agitaţie în legătură cu cele întâmplate la 30 decembrie 1947!
Dacă Mihai îşi iubea atât de mult Ţara precum şi „scumpul lui popor”, n-ar fi trebuit, cu niciun chip, să semneze actul de abdicare cu atâta uşurinţă, îndeosebi că s-au exercitat presiuni asupra sa, şi ar fi trebuit să meargă în puşcăriile comuniste, unde tocmai începuse exterminarea elitei neamului nostru. Alegând soluţia abdicării, pe care a supervizat-o prin propria semnătură, indiferent de circumstanţele istorice ale momentului, fostul rege Mihai a închis definitiv capitolul monarhie în istoria României. Aşadar, abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost una definitivă, irevocabilă, iar gargara regalistă din ultima vreme, de un ridicol absolut, dovedeşte obrăznicia unei familii, pe care poporul român a înnobilat-o nemeritat de lung timp cu respect, mărinimie şi loialitate.
Dr. Gică Manole
*******************************************************
Chișinău, 25 Februarie 2015,
Aula Magna a Universității de Stat
– Spicuiri din discursul Președintelui României, Klaus Johannis Unionistul.
http://cuget-liber.md/despre-unire-fara-patima/item/601-un-discurs-de-milioane-al-presedintelui-nostru-iohannis-marea-iazbanda-a-lui-stefan-reprezinta-o-lectie-pentru-noi-cei-din-secolul-xxi.html
1.
Apropierea centenarului Marii Uniri este un moment foarte important pentru ambele state românești. Actul istoric, „cel mai profund și mai frumos proiect de țară al istoriei moderne”, a fost posibil pentru că „cei care au făurit Unirea nu erau nici mai buni, nici mai harnici decât noi, dar aveau un sentiment al înaltei datorii pe care noi, azi, nu îl mai avem”. Astăzi, colaborarea dintre București și Chișinău, bazată pe identitatea comună, este una inedită pentru Uniunea Europeana, românii se vor regăsi „nu doar în Uniune, ci și în Comuniune. Solidaritatea noastră de neam nu doar că poate doborî garduri de sârma ghimpată, dar poate construi și un viitor comun pentru noi”.
2.
„Cine ajunge la statuia lui Ștefan cel Mare de la Chișinau poate vedea măreția lui prin însemnele puterii medievale pe care le redă această sculptură din perioada interbelică: coroană, paloș și cruce, dar un străin poate rata ceva foarte important dacă s-ar multumi cu atât. Ștefan este un simbol al identității noastre comune, faptele lui au contribuit decisiv la solidaritatea unui neam, cel românesc, iar marea izbândă a vieții sale reprezintă o lecție pentru noi, cei din secolul XXI”.
3.
„Pentru noi obiectivul este mult mai mult decât acela ca moldovenii să devină cetățeni comunitari, pentru că, de la Timișoara la Orhei se aude o singura limbă, cea română, iar trecutul nostru încape, între coperțile aceleiasi cărți de istorie”.
Discursul lupului in fata oilor zapacite si spalate pe creier de atitea „valori” occidentale.
Adica, pervertirea valorilor nationale, a constiintei istorice pentru dezbinarea, destramarea natiunii in babilonia comunista anticristica iudeomasonica : ue !
Pai ce exemplu de pervertire, de viclenie diabolica mai vrem, cand lupul alatura imaginea unui Voievod ortodox luptator pentru apararea crestinatatii : Sf. Vv. Stefan cel Mare, de imaginea unei Europe „unite” in faradaelegi, unite impotriva lui Hristos, impotriva crestinatatii, prin promovarea unor principii iudeomasonice : multiculturalism, promovarea islamului, promovarea ateismului prin scoaterea religiei din scoli, promovarea homosexualitatii, femei cu barba, lacomia banului, eutanasia, avortul….si alte blestematii anticrestine, impotriva carora a luptat Sf. Stefan cel Mare aparand crestinatatea in fata paganilor ! Si care a ajuns la concluzia dupa 47 de ani de lupte impotriva paganilor, ca acestia erau mai de incredere, mai de cuvant decat occidentul „crestin” :
“Nu credeti in Occident, mereu gata de tradari si de vanzari! Eu am crezut in el si m-am inselat”
UNIRE DA !!! DAR FARA UE !!!
Profesorul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica, referindu-se la participarea lui Carol I la
complotul împotriva lui Eminescu, l-a citat pe Nietzsche: „Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii!”
Daca e sa luam la bani marunti si sa fim carcotasi putem sa incepem cu Imparatul Traian ( cel mai mare si iubit imparat al Romei ),continuam cu Ioan Asan,Mircea cel Batran,Iancu de Hunedoara,Vlad Teprs,Stefan cel Mare,Mihai Viteazul si Cuza si vom gasi la fiecare motive ca sa ii compromitem.
Este foarte usor sa improscam cu noroi ori sa luam de bune anumite pareri.
Dupa intrarea Romaniei in razboi Casa regala poarta numele de Romania:Ferninand de Romania,Carol al. II lea de Romania si Mihai de Romania.Carol si Mihai sunt nascuti si crescuti in Romania,deci au avut si au atat virtutile cat si slabiciunile romanilor.
Carol I trage cu tunurile in tarani la 1907 si dumneata numesti asta ” slabiciunile romanilor ” ? Se pare ca cunoasteti .
Se pare ca nu ai citit cu atentie…m- am referit la Carol al II lea si Mihai .
Referitor la ‘907 ar fi bine un subiect pe aceasta tema pentru a afla adevarul.
La scoala am avut mereu de pus intrebari la istorie: cum se face ca Mircea cel Batran dupa Rovine se confrunta cu un uzurpator,Stefan cel Mare ataca Chilia lui Vlad Tepes pe uscat in timp ce flota otomana o ataca pe mare iar Vlad Tepes se lupta cu Mehmet al II lea,razboaiele intre munteni si moldoveni,cum este posibil ca in ‘907 sa avem 11000 de morti,nu se stie cati raniti,cati disparuti in doar cateva luni in timp ce in Razboiul di ’77-’78 armata romana a avut ~10000 de morti,raniti si disparuti.
Uneori primeam raspunsuri la intrebari alteori mi se spunea ceva de genul nu crede si nu cerceta.Asa ca am inceput sa caut eu si sa aflu lucruri interesante.
Bineinteles ca ce s- a intamplat in ‘907 este o tragedie,ca au murit oameni,unii fiind eroii de la ‘ 77-’78 dar adevarul este ca exista si multa minciuna,manipulare asa cum a fost cu cei 60000 de la revolutie.
Multa minciuna si manipulare este si in privinta monarhiei si in privinta maresalului.
Insa nu se sufla nimic de victimile grevelor din 1977 din Valea Jiului si 1987 din Brasov,bineinteles se vor gasi unii sa spuna ca muncitorii erau manipulati devKGB,CIA,Mossad , maghiari, iudeo- masoni, papuasi si martieni si vor face apologia regimului ceausist,ce patriot,ce nationalist si cum a regresat Romania in timpul capcaunilor de monarhisti.
Dar cum ramane cu Codreanu si Sima pentru ca erau pentru monarhie ca institutie?
Surena, ce are sustinerea monarhiei cu familia regala Hohenzollern? Nu se poate concepe monarhia si fara ei? Nu sunt destule familii regale cinstite, necompromise, cu mare grija de reputatia lor, care au vlastare care ar putea, daca va fi cazul, sa ajunga regi ai Romaniei? Eu nu vad absolut nicio contradictie intre optiunile monarhiste ale lui Codreanu si Sima si intre negarea oricarui dept a familiei de Hohenzillern de a mai ocupa tronul tarii.
Nu putem alatura strainii de neam, veneticii, de adevaratii eroi ai neamului. E o blasfemie.
Strainii de neam ne-au vandut occidentului, eroii neamului ca Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare au aparat neamul cu pretul sangelui. Daca erau intr-adevar patrioti, acesti venetici occidentali, ar fi dat dovada in fata comunistilor sovietici cu pretul vietii, asa cum a facut Antonescu. E foarte simplu.
Degeaba-i aparati pe straini, pe veneticii occidentali, numai rau ne-au adus, forma fara fond atunci, clocita in lupanarele occidentului iudeomason ( cum bine constata marele Eminescu, ucis de ei)si statul de „drept” acum, tot din aceleasi lupanare, mai modernizate si sofisticate….in care neamul se stinge, virtutile dispar, omenia piere…datorita „valorilor” occidentului iudeomason( cum constatam si noi acum pe pielea noastra).
Eu mi-am spus deja public parerea despre aceasta familie regala, al carei rol istoric s-a incheiat deja. Preferatul meu insa a fost si este Carol al II-lea. Nici un alt membru al familiei regale nu mi-a dat atatea prilejuri sa-l iau in teleguta, ca acest vlastar regal. Cum sa nu-i fiu recunoscator? Iata ce minunate prilejuri mi-a oferit, ca sa-l fac personaj al unei carti pe care am scris-o de curand:
Toate aceste acţiuni porneau din preajma regelui Carol al II‑lea, din
ungherele din care camarila regală sub conducerea Lupeascăi, îşi începuse frenetica ei activitate. Pe plan politic, ţelul ei era de a anihila Garda de Fier şi pe Codreanu prin orice mijloace. Dar camarila avea grijă şi de propriile ei buzunare, prin acţiuni pe scară tot mai mare, pe măsură ce puterile ei creşteau. Au început cu potlogării, precum a fost afacerea batistelor. Ce le‑a dat lor prin cap? Au imprimat pe un lot de batiste portretul regelui Carol al II‑lea şi apoi le‑au distribuit armatei, obligându‑i pe soldaţi să le cumpere. Ce putea bietul soldat să facă, când sergentul îi ordona să cumpere o batistă? Nu l‑ar fi aşteptat pe el corvezi inimaginabile dacă ar fi refuzat? Aşa, cumpăra o batistă din puţinii lui bani ca să‑şi asigure o cătănie mai liniştită, rămânând măcar cu satisfacţia platonică de a putea să‑şi sufle mucii pe chipul regelui.
După astfel de găinării, camarila prinde curaj şi începe, harnică, să născocească alte şi alte afaceri care erau menite să aducă tot mai mulţi bani. Astfel Ernest Urdăreanu, ajuns secretarul particular al Regelui Carol, juca şi rolul de portărel al acestuia, refuzând orice audienţă solicitanţilor, dacă aceştia nu treceau mai întâi pe la casieria camarilei. Urdăreanu era însă util şi regelui, prin aceea că executa cu foarte mult zel treburile murdare cu care‑l însărcina suveranul. Motiv pentru care va fi cunoscut în epocă sub porecla de Murdăreanu. El de fapt fusese şi rămăsese amantul Elenei Lupescu, relaţie de care avea şi Carol cunoştinţă, fără să‑l deranjeze. Gavrilă Marinescu, prefect al poliţiei capitalei şi un bun cunoscător al mediului din jurul lui Carol îi va şopti lui Argetoianu, omul care le ştia pe toate, că regele, Lupeasca şi cu Urdăreanu aveau momente tandre, când făceau figuri în trei.
Carol, mai spunea camarila lui, a fost un mare susţinător al economiei
româneşti, mai ales al industriei, care a înflorit în timpul celor 10 ani de domnie, ca o iasomie. Iată câteva extrase din jurnalul lui Carol, care pe lângă un mare talent literar, ne dezvăluie preocupările, dar şi grija părintească a suveranului pentru industria română:
18 martie 1937: „partidă de pocher cu Urdăreanu, cu Max Auschnitt şi Malaxa“.
21 martie 1937: „la joc de pocher/Gavrilă Marinescu/Max Auschnitt şi Urdăreanu“.
29 martie 1837: „joc de pocher cu Max, Ghandi şi Urdăreanu“.
29 aprilie 1937: „După masă la Duduia/pocher cu Urdăreanu, Max şi Nicu
Condeescu“.
8 iunie 1938: „Pocher cu D, Malaxa, Max şi Urdăreanu“.
19 martie 1939: „pocher cu Nicu Condeescu, Ernest/Urdăreanu/şi Max.
Malaxa s‑a scuzat, trebuind să aibă o întrevedere cu Wolthat“.
2 aprilie 1939: „Pocheraşul obişnuit cu D, Malaxa, Auschnitt, Urdăreanu şi, mai târziu, Condeescu“.
23 aprilie 1939: „Obişnuitul pocher cu D, Urdăreanu, Nicu Condeescu şi Max Auschnitt“.
7 mai 1939: „După masă, pocher cu Malaxa, Max, D şi Ernest“.
11 mai 1939: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Nicu Condeescu“.
18 mai 1939: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Rusescu“.
Camil Petrescu a fost un mare admirator al lui Carol al II‑lea. Ca să arate regelui că nu‑i muriseră lăudătorii, a ţinut şi el ca să fie printre ei. Portretul pe care i l‑a făcut lui Carol a rămas de poveste:
„…o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii… Nervi tari, o răbdare fără margini, luciditate, calm, atenţie când supraveghează, dar şi o putere de hotărâre fulgerătoare şi sigură când e nevoie.“
Nu există nici cel mai mic dubiu că marele romancier a scris aceste rânduri memorabile după ce a chibiţat pe lângă Carol la partidele de poker. Pokerul este un joc strategic, unde inteligenţa genială este absolut obligatorie. Puterea de muncă fabuloasă e necesară ca să stai de dimineaţa până seara, şi apoi de seara până dimineaţa, cu fundul lipit de scaun, fără să te faci covrig sau să te înmoi, dar şi ca să amesteci cărţile cu vioiciune. Nervi tari, dar şi răbdarea fără margini e necesară când filezi cărţile. Luciditatea, calmul şi atenţia pot decide câştigătorul, atunci când supraveghezi feţele celorlalţi jucători ca să le ghiceşti intenţiile, dar şi hotărârea fulgerătoare şi sigură, când decartezi. Aceste mari calităţi, frecându‑se de Carol, au trecut ca râia şi la Max Auschnitt şi Malaxa. Datorită acestei iluminări carolingiene au ajuns cei doi cartofori mari magnaţi ai industriei constructoare de maşini antebelice.
Dar Carol era şi un mare mecena al culturii româneşti pe care a încercat s‑o reprezinte cu cinste chiar şi peste hotare. Una dintre cele mai generoase acţiuni a fost cea din anul 1939 când regele a luat la bordul yachtului Luceafărul – cu destinaţia Istanbul – pe metresa lui, nelipsita Lupească, pe Livia, nevasta lui Max Auschnitt şi o minoră, Irina, fiica lui Malaxa, în vârstă de numai 17 ani. Scriitorul Petre Pandrea descrie orgiile care au avut loc
în acest cadru, cu cele două femei trecute prin ciur şi prin dârmon, dar şi a neiniţiatei în tainele culturii, Irina, care va fi deflorată de Carol în această croazieră de neuitat.
Datorită Regelui, care era din cale‑afară de modest, scopul cultural al
acestei croaziere a rămas total necunoscut opiniei publice, el fiind unul de mare profunzime spirituală: Carol voia să‑i înveţe pe turci cum se ţine un harem. N‑a reuşit pentru că codobaturile îmbătrânite în rele s‑au luat la harţă pentru alt amant de‑al lor, Ernest Urdăreanu, pe care şi‑l împărţeau cu rândul. Împuţindu‑se atmosfera între cele două hoaşte, bietul Carol, pierzându‑şi încrederea în forţele proprii, n‑a mai îndrăznit să‑şi prezinte conferinţa pregătită cu atâta migală pentru fanarioţii Istanbulului. Ajunsese la concluzia că mai trebuia să aprofundeze subiectul. Titlul conferinţei ar fi fost, dac‑o ţinea: „Păstrarea armoniei în sânul haremului.“
Tot de la această croazieră a pornit şi animozitatea lui Carol pentru Auschnitt. Pe când Malaxa a adus ca ofrandă pe altarul culturii pe însăşi neprihănita lui fiică – dacă n‑o fi prins‑o mai înainte vre‑un Grande de Giuleşti la înghesuială –, zgârcitul de Max, – vorba lui Carol din jurnal, că jidanul tot jidan! – i‑a servit‑o pe soţia lui, o roşcovă uscată, cu seminţele şi dulceaţa supte deja de alţii. Desigur, lezmajestate la pătrat, pe care Auschnitt avea s‑o plătească scump, cu ani de închisoare.
Şi fiindcă la Jilava tot nu mai avea ce face cu nişte acţiuni care‑l interesau pe Carol nespus, Max a fost rugat prieteneşte să le cedeze Malaxei şi Majestăţii Sale. Auschnitt, care avea cultură economică şi ştia încă din familie că fondurile de capital trebuie să circule ca economia să prospere, a cedat acele acţiuni, cu speranţa că va obţine şi el dreptul de liberă circulaţie. Dar, după cedarea acţiunilor, a avut dreptul tot ca înainte, de a se plimba doar prin curtea închisorii Jilava. Asta se numea la Carol recunoştinţă regală!
Paul Goma despre principesa cu ‘barbatul vietii mele’, „principele” DUDA:
„DUDA pateaza camasa de nu mai iese la spalat!”
Familia Hohenzollern-Sigmaringen sint niste capuse grase producatoare doar de manure .