D.D. Rujan
15:24 (acum 47 de minute)
către eu
Opiniile lui Hernry Kissinger pe acea … temă au fost uitate? 
„Ucraina este independentă de numai 23 de ani; a fost anterior sub un fel de stăpânire străină încă din secolul al XIV-lea. Partea vestică a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1939, când Stalin și Hitler au împărțit prada. Crimeea, a cărei populație este rusă în proporție de 60%, a devenit parte a Ucrainei abia în 1954, când Nikita Hrușciov, un ucrainean  nationalist din naștere, a acordat-o în cadrul sărbătoririi a 300 de ani a acordului rus cu cazacii”.
Există o hartă a României Mari la anul 1920.Întrebarea care o însoțește este:„Unde era Ucraina atunci?”. Este harta din care Hitler și Stalin au împărțit acea pradă la care se referă Kissinger.
.Parte din istoria Rusiei…
„Occidentul trebuie să înțeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină. 
Istoria Rusiei a început în ceea ce se numea Rusia Kieveană…De acolo s-a răspândit religia rusă. Ucraina facea parte din Rusia de secole, iar istoriile lor s-au împletit înainte de atunci. Unele dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei, începând cu Bătălia de la Poltava din 1709, s-au purtat pe pământul ucrainean. Flota Mării Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are la bază închirierea pe termen lung la Sevastopol, în Crimeea. Chiar și dizidenți renumiți precum Aleksandr Soljenițîn și Joseph Brodsky au insistat că Ucraina este o parte integrantă a istoriei Rusiei”.Am citat  din același articol al lui Kissinger.
Ucraina nu e în NATO, dar NATO e în Ucraina …
Relația dintre NATO, Rusia și Ucraina a atins linia roșie. La data aderării României la NATO, se vehicula cu insistență condiția de principiu a Alianței Nord-Atlantice potrivit căreia candidații la aderare trebuie musai să aibă încheiate tratate politice cu vecinii. Condiția avea și are o anume logică, întrucât o alianță militară nu poate risca să importe în rândurile sale membri care au diverse litigii bilaterale. Așa se explică de ce, morți-copți, a trebuit să… semnăm sub presiune  tratatele cu Ungaria (1996) și Ucraina (1997).
Însă, în cazul prezumtivei aderări a Ucrainei la NATO, o astfel de condiție e trecută sub tăcere. Pentru că, de jure, Ucraina nu este în NATO, dar NATO este în Ucraina de facto. Instructorii militari americani activează în Ucraina de aproape 8 ani, dar zilele trecute s-au retras (?) sub amenințarea războiului. Dna Nuland a fost mulți ani un fel de guvernator al țării, dând prețioase indicații despre cine să fie numit în diferite funcții, ambasada americană interferează masiv în justiția și treburile interne ale Ucrainei ș.a.m.d.
Putin a insistat ca NATO să nu se extindă spre est, adică să nu adreseze Ucrainei și Georgiei invitații de aderare. La summit-ul din 2008, găzduit de București, liderii NATO au făcut această promisiune, dar pe parcurs se pare că ea s-a prescris… În mod special pentru Ucraina, NATO a înlocuit condiția existenței unui tratat de vecinătate cu un fel de principiu: fiecare stat este liber să decidă cărei alianțe i se alătură. In felul acesta, Putin a fost lăsat la ofside.
O clarificare din partea Alianței s-ar impune: va lua sau nu în calcul candidaturi ale unor state care n-au încheiate tratate de bună vecinătate? Dacă da – atunci România a fost obligată la o clauză oarecum abuzivă. Dacă nu – atunci să-i răspundă în acest fel și Rusiei – că Ucraina nu va intra în NATO până nu va avea tratat cu Federația Rusă – și va fi pace.
Înțelegem, însă, că NATO e prea puternică pentru vocile noastre și dezinteresată de argumentele logice. Adică face ce vrea.
Birocrația UE n-a ajutat Ucraina la nevoie
La 20 de ani de la declararea independenței, în 1991, Ucraina era în pragul falimentului. Din ce motive – e altă discuție. Pentru a obține un ajutor necesar ca aerul, avea două variante: să semneze Acordul de Asociere și Acordul de Liber Schimb cu Uniunea Europeană sau să adere la Uniunea Vamală Rusia – Belarus-Kazahstan, conform unei propuneri venite de la Moscova…
Summit-ul UE din noiembrie 2012 a apreciat că în Ucraina există „deficite de democraţie tot mai pronunțate” și că asocierea nu e posibilă. Cea care a dat verdictul a fost cancelarul Angela Merkel: „Deocamdată, condiţiile în vederea semnării acordului nu sunt îndeplinite”.
De partea cealaltă, presa semnala că Rusia este gata să acorde Ucrainei un ajutor de 5 miliarde de dolari și reducerea prețului la gaze până la 200 de dolari americani, în schimbul aderării la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Refuzul Bruxelles-ului de a începe procedurile pentru asocierea Ucrainei l-a obligat pe președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Ianukovici, să anunțe suspendarea procesului de pregătire a asocierii cu UE.
În acest moment s-a produs flama. O țară cu importante zăcăminte naturale și cu o poziție geostrategică esențială pentru anumite interese risca să scape printre degete occidentalilor. Și, ca la un semn, brusc și dintr-o dată, s-a deschis vocația democratică a tinerilor frumoși și liberi din Kiev: în noaptea de 21 noiembrie 2013, au început să se adune protesteze în Piața Independenței-Maidan, protestând împotriva suspendării asocierii la UE deși habar n-aveau ce ar fi presupus acel proiect de acord. Fenomenul Maidan, care a durat până la lovitura de stat din 21 februarie 2014, perpetuându-și metodele până în ziua de astăzi, reprezintă actul de naștere al dezastrului ucrainian.
.Exceptată de la regulile UE cu privire la minorități ;Rusia a atacat Ucraina în 23 februarie 2022.
Coincidență sau nu, cu fix 8 ani în urmă, în 23 februarie 2014, puterea din Ucraina este preluată in  stradă, de protestatarii din Piața Maidan. Președintele ales Ianukovici este pus pe fugă, iar puterea totală este preluată de un cetățean, Oleksandr Turcinov, care deține simultan funcțiile de președinte interimar, președinte al Radei (parlamentul) și, pentru câteva zile, premier interimar.
Prima lege a noii puteri a fost aceea de a abroga legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferea limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei și care prevedea drepturi specifice pentru membrii comunităților etnice în care reprezentau mai mult de 10% din populație. Deși măsura era îndreptată contra cetățenilor de naționalitate rusă, aceasta a afectat și zonele în care erau majoritari cetățenii de origine română și maghiară.
De atunci, de la Maidan, drepturile minorităților care viețuiesc în Ucraina sunt zero.Școli zero, manuale zero, drept de a folosi limba maternă în public sau în instituții zero.
De atunci, UE a intrat în tot felul de discuții și negocieri cu Ucraina, dar niciodată birocrația bruxeleză n-a fost interesată să verifice dacă Ucraina respectă deciziile politice ale comunității europene cu privire la minorități.
Mai e valabilă faimoasa R 1201?
celebrul articol 11 din Recomandarea 1201 emisă de Consiliul Europei ,precizează că: ,,În regiunile în care sunt majoritare persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, acestea au dreptul de a dispune de autorităţi locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzător cu situaţia istorică şi teritorială specifică, conform cu legislaţia internă a statului”.
Chiar și după 15 ani de la aderare, României tot i se arată pisica „criteriilor politice de la Copenhaga”, la care a aderat încă din 29 iunie 1990, a doua zi după instalarea guvernului FSN condus de Petre Roman. Documentele Reuniunii de la Copenhaga cuprindeau menţiuni explicite cu privire la drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale.
Primul lucru al luft-inspectorilor europeni care ajungeau la Kiev era să deschidă cartea UE cu regulile pentru minorități și să verifice dacă ele sunt respectate.De ce oare Ucraina, care tot târcolea cancelariile europene, a fost scutită total de astfel de obligații?
După Maidan, Ucraina a fost mângâiată pe cap de dna Nuland, a fost gazdă bună pentru afacerile lui Biden jr, a beneficiat de tot felul de ajutoare de la Bruxelles, a fost primită în saloane de onoare ale marilor puteri, a fost răsfățată în fel și chip. Dar bănuim că nu pentru trecutul ei nazist (a se vedea Enciclopedia Britanică), ci doar pentru că putea fi un ghimpe în coasta Rusiei.
În România există o industrie propagandistică agresivă dar foarte profitabilă, care acreditează ideea că țara noastră ar fi fost un leagăn al antisemitismului, dar n-am auzit – chiar în aceaste zile de război – nici un cuvânt despre ucrainianul Stepan Bandera și urmașii săi ideologici, grupați în formațiuni precum Sectorul de Dreapta, Patrioții Ucrainei și Batalioanele de Apărare Teritorială, c. Sau despre așa-numitul Batalion Azov, născut în mai 2014 la Mariupol de Andriy Biletsky, un soldat cunoscut sub porecla de „Führerul Alb”, susținător al purității rasiale a națiunii ucrainene.
De ce oare vestita comunitate euro-atlantică n-a solicitat niciodată Ucrainei, cu acte și fapte, garanții legale și constituționale pentru cetățenii de alte naționalități care sunt majoritari în diferite regiuni – cazul rușilor în Crimeea, al românilor în zona Cernăuți și Bucovina de Nord și al maghiarilor în Transcarpatia?
Dacă astfel de garanții erau asigurate, războiul de acum n-ar fi avut loc.
Rădăcina acestui război se află în eterna și sensibila problemă a minorităților, pe care Ucraina a stropșit-o sub cizma vechilor instincte naziste. (Index text)