 CD1.847 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.149.12
HARARI LA DAVOS Harari vorbeste de AI-ul ideal, care poate fi liber arbitru, sa gandeasca de sine statator si sa fie creator. Ca sa nu se observa partea cu manipularea programata satanistul Harari ne spune ca orice inteligenta pe planeta, in ultimele 2 bilioane de ani, ca sa se adapteze si supravietuiasca au trebuit sa invete sa minta, ca jidanii De la inceput satanistul ne duce pe o cale falsa, cu premize distorsionate unde in final concluzia nu poate fi una adevarata. Cine are habar cat de cat de tehnica sofistilor de a distorsiona silogismul prin prezentarea de premize, ipoteze false isi poate da seama cat de parsiv este satanistul. Mi-a placut ca nenorocita care l-a prezentat, Tracey a venit la tribuna imbracata ca la piata, cu costumul de LBGTQ+ prafuit. botit si obosit, ca sa ne arate ca si persoane modeste – modest imbracate, desi profesor universitar/academic pot aprecia si lauda pe satanist. Cand se pune problema, reala de altfel, ca AI-ul pote descuraja pe copii sa gandeasca cu propria lor minte, sa faca un act de gandire critica, raspunsul satanistului este ca: „deocamdata noi mai gandim”. Dar, asa cum spuneam mai sus, ar trebui sa acceptam ca reale premizele ca AI-ul este nemanipulat si mai este si creator. Ceea ce inca nu s-a dovedir stiintific. AI-ul este ajutator si daca verificat empiric se dovedeste eficient poate fi aplicat, dar numai dupa o verificare de o comisie de experti in domeniu, o verificare empirica. Sub obsevatie atenta poate aduce Solutii optime inca ne intrevazute de om si tehnologia va avea un boom extraordinar. Manipularile sunt vizibile si nici un investitor privat nu va investi in AI daca Ai-ul nu poate fi programat/manipulat in asa fel incat sa le aduca investitorilor profituri si nu o noua concurenta superioara investitorilor. Atlanta 30/01/2026 Harari la Davos; https://www.youtube.com/watch?v=QxCpNpOV4Jo |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Interviu cu Valeriu Paloș, despre convertirea sa de la neoprotestantism la Ortodoxie
https://www.activenews.ro/scoala-in-familie/APEL-LA-SOLIDARITATE-de-la-Familia-Ortodoxa-Rugaciune-pentru-Valeriu-Palos-TATA-A-6-COPII.-Interviu-despre-convertirea-sa-de-la-neoprotestantism-la-Ortodoxie-In-Biserica-Ortodoxa-toate-au-un-rost-200444
„ÎN BISERICA ORTODOXĂ TOATE AU UN ROST”
Crescut de mic ȋn neoprotestantism, Valeriu a avut mai multe frămȃntări privind apariția creștinismului. Iubindu-L și crezȃnd cu sinceritate ȋn Hristos, nu s-a mulțumit cu ȋnvățăturile pe care le primea de la adunarea pe care o frecventa și a săpat mult pȃnă ce a găsit Adevărul. Astăzi Valeriu ȋmpreună cu soția sa, Antoaneta, și cu cei șase copii ai lor se bucură din plin de slujbele și de Tradiția Bisericii. (R.T.)
Valeriu, pentru început, povestește-ne cȃte ceva despre familia ta!
Provin dintr-o familie în care s-au născut opt copii. Am fost născuți și botezați în Biserica Ortodoxă, dar familia mea avea o credință formală. Nu mergea nimeni duminica la biserică, nu urmărea nimeni să pună în practică învățăturile credinței noastre. Însă, la un moment dat s-a întâmplat ceva care a făcut-o pe mama să aibă o reacție foarte dură împotriva Bisericii. Și atunci ea, nu știu cum, a ajuns la evangheliști, și de atunci ne-a crescut și ne-a educat pe toți în biserica evanghelică. De fapt, acum ei își spun „biserică”, atunci nu se spunea biserică, ci „adunare”.
Am avut o copilărie greuță, nu stăteam foarte bine cu banii, dar eram uniți, eram fericiți. Era frumos ȋntr-o familie cu mai mulți copii. Îmi amintesc că în fiecare duminică mama ne ducea la adunare. Nu era ușor pentru noi să stăm acolo câte patru ore, să auzim tot felul de predici, de cântări. Dar recunosc că erau anumite aspecte care m-au atras, ȋn special unul mi-a plăcut foarte mult. Uneori mergeam în așa numita adunare a copiilor, unde se vorbea și se discuta despre Vechiul Testament, lucru care m-a fascinat întotdeauna. Vechiul Testament este ceva ce m-a captivat cu totul. Însă, crescând, mi-am dat seama că în rândul acelei comunități nu puteai să pui prea multe întrebări incomode. Cȃnd am început să pun niște întrebări cu privire la istoricul comunității, ca de exemplu: Ce s-a întâmplat înainte de prima jumătate a secolului XX?, Când a apărut cultul evanghelic în Europa? Dar în America?, a sunat atât de discordant și deranjant.
Câți ani aveai?
Eram în clasa a unsprezecea. Făceam parte din grupurile care organizau tabere și chiar mă implicam. Îmi plăcea ceea ce făcem. Cumva, în inima mea avea sens ideea că Dumnezeu există, că Dumnezeu mă iubește, și că rostul meu aici, pe pământ, este să Îl urmez. Măcar în termeni simpli, în mintea mea lucrul acesta era clar și îmi doream să Îl cunosc pe Dumnezeu; mi se părea ceva firesc. Nu puteam însă să țin pasul cu mulți dintre ei. Unii erau foarte religioși: făceau mult studiu biblic, eu însă – trebuie să recunosc – mai mult îmi urmam inima, încercând să-L caut pe Dumnezeu în exemplele Vechiului Testament.
Acolo există și obiceiul acesta, să te rogi cu glas tare, cu cuvintele tale, compunând în public niște rugăciuni și sigur, lucrul acesta, pot spune acum, devine un fel de manifestare artistică. Îmi venea greu să fac asta, mă străduiam, dar recunosc că mi se părea cam ciudat și nu înțelegeam rostul acestui obicei, și al multor astfel lucruri care se petreceau acolo. Nu înțelegeam toată atmosfera asta carismatică. Dar atunci nu știam să articulez lucrurile, nu știam să le dau glas sau să le explic. Le simțeam și atât.
„Fratele Valeriu are probleme!”
Ai încercat să cauți și în altă parte adevărul?
Într-adevăr, am început să pun întrebarea – nu la modul dacă adevărul este în altă parte, ci mi s-a trezit o curiozitate: Ce gândesc alți oameni? Cum și de ce alții cred altceva? Și în ce cred ei? Și așa am ajuns să investighez puțin, inclusiv să aflu în ce cred mormonii, martorii lui Iehova. Așadar mi s-a trezit această curiozitate și am început să investighez atât cât m-am priceput la vremea respectivă. Și parte din acest lucru a fost să pun întrebări, care au deranjat, multe dintre ele.
Ce răspunsuri ai primit?
Răspunsurile erau în general de tipul: „Fratele Valeriu are probleme!”, pentru că întrebările acestea au venit pe nepregătite. Cei care le-au auzit nu erau pregătiți să le răspundă cum trebuie, ca să închidă subiectul, și eu nu eram satisfăcut de răspunsuri. Și tot am căutat, tot săpam, tot săpam.
Perioada de „ucenicizare”
Țin minte că în perioada aceea, liderii adunării începuseră așa-zisa „ucenicizare” a mea. Așa se procedează cu adolescenții, prin liceu, li se face o „ucenicizare”. Este un fel de „curs intensiv” în care ești pregătit în mod special să faci misionariat, dar în timpul căruia ți se și impun niște răspunsuri pregătite care să-ți liniștească eventualele curiozități. Îți argumenteză ceva printr-o anecdotă sau printr-un exercițiu de gândire care sună bine, uneori chiar impresionant, dar care n-au nicio bază în realitate.
Spre exemplu, una dintre întrebările care mi-au fost puse la un moment dat, în timpul „ucenicizării”, a fost: „Valeriu, tu crezi că un om poate să-și piardă mântuirea?” Nu mă mai gândisem la aspectul acesta pȃnă atunci, dar am stat puțin și am răspus: „Măi… da! Eu cred că omul poate să-și piardă mântuirea!” „A, nu, nu! Stai să-ți explic!”
În rândul neo-protestanților există această teorie, este dogmă la ei: un om, odată ce a ajuns la credință, are garanția mântuirii, nu și-o poate pierde. Eu n-am știut lucrul acesta la momentul acelei întrebări. Și punându-mi mintea în mod sincer la contribuție, am stat să mă gândesc și am dat răspunsul care mi s-a părut mie logic: „Da, un om poate oricând să facă ceva și să o zbârcească grav de tot, pe românește spus”. Răspunsul a fost „Nu! Nu-i așa! Păi, un tată, atunci când copilul îi greșește, se supără iremediabil pe el, îl dă afară din casă? Nu! Îl iartă. El rămâne copilul lui indiferent ce face”. Acuma aș putea demonta ușor acel exemplu cu totul romanțat, idealizat, dar atunci, îmi era mai greu.
La fel se procedează și cu alte lucruri. De exemplu conceptul „sola Scriptura”. Tinerii erau copleșiți de ideea că „dacă nu este scris ȋn Sfȃnta Scriptură, nu e adevărat” și – deși nu știam nimic despre Sfânta Tradiție – totuși mă problematiza lipsa totală a tuturor exemplelor celor care au trăit de la Hristos încoace. Oare exemplul vieților lor nu e bun? Oare nu merită să știm despre niciunul? Unde este istoria? Și primeam câte un argument care să convingă pe moment și să mă descurajeze de la a săpa; iar un copil, care nu știe să-și articuleze mai departe gândurile, de obicei cam închide subiectul.
Slavă Domnului că eu, până la urmă, nu am putut să fac asta și am săpat mai departe!
„Acolo unde te duci tu este o sectă”
Cum s-a produs convertirea ta?
În paralel cu frământările mele, mi-am cunoscut și soția, Antoaneta. Eram colegi de școală din clasa a zecea. Eu m-am îndrăgostit de ea, dar am curtat-o după ce am absolvit liceul, deci în primul an de facultate, și prin ea l-am cunoscut pe cel care avea să fie primul nostru duhovnic.
Soția ta era în Biserică?
Făcea parte dintr-o familie care era ortodoxă însă, de la distanță. Dar un lucru s-a întâmplat în familia ei. Când tatăl ei a auzit că eu nu sunt ortodox, i-a spus: „Știi? Asta s-ar putea să fie o problemă!” El, care nu mergea deloc la biserică! Dar i-a spus totuși lucrul acesta. Și Antoaneta mi-a zis: „Este o problemă că tu nu ești ortodox?” Și i-am zis: „Hai să vedem ce spune preotul care i-a cununat pe părinții tăi!” Și așa am ajuns să vorbesc cu părintele acesta, care mi-a spus-o foarte franc: „Acolo unde te duci tu este o sectă”. Cuvântul acesta m-a deranjat. Cum adică, sectă? Ce ȋnseamnă asta? Pentru că eu credeam în Dumnezeu cu toată sinceritatea de care eram capabil.
Părintele mi-a spus: „Uite, vino la biserica ortodoxă. Te sfătuiesc să vii, ca să nu-ți fie greu, mai spre finalul slujbei, ca să nu faci vreun efort să stai la slujbe că poate nu înțelegi”. Cu siguranță nu înțelegeam la vremea respectivă. Și m-am dus la slujbă.
Primul lucru pe care l-am simțit când am intrat într-o biserică ortodoxă a fost o puternică senzație că toate au un rost. A fost o schimbare de la o trăire superficială, emotivă, bazată pe „carismă”, la o atmosferă de trăire autentică pe care am simțit-o în biserica din cartierul în care locuia soția mea. Cumva totul avea o greutate, o autenticitate, de la icoanele pictate pe pereți – dintre care unele redau tocmai istoria despre care întrebam – și până la predica părintelui care era atât de „secundară”, încât nu umplea 15 minute, eu venind din scenariul în care predica era tot – nu făceam altceva decât să predicăm acolo. Hai să vorbim până ne convingem!
În biserica ortodoxă la care mergeam puteam să nici nu vorbim deloc. Și senzația acesta puternică că toate au un rost m-a lovit, chiar dacă pe undeva mă deranjaseră cuvintele părintelui. Cum să-mi spui că sunt sectant, eretic? Cu toate acestea, m-a frapat mai tare celălalt aspect, pe care l-am simțit în momentul în care am participat la slujbe și mi-am dat seama că nimeni nu încerca să mă convingă de nimic. Și lucrul acesta m-a convins mai mult decât orice. M-a atras. Argumentele din rândul ortodoxiei stăteau singure în picioare. Oamenii nu căutau să te cucerească: Hai să-ți explic eu, ca să te conving! Hai să-ți fac evanghelizare, hai să-ți fac ucenicizare – toate cuvinte din modul de viață protestant. Și lucrul acesta m-a atras imediat. Cumva a rezonat puternic în mine.
Desigur, nu totul a fost perfect. spre exemplu, nu-mi pica bine când anumite persoane mai în vârstă din biserică ȋmi cereau socoteală: „De ce n-ai venit duminica trecută?” sau alte greșeli pe care le făcem. Au fost tot felul de suișuri și coborâșuri pe parcurs. Însă întotdeauna, chiar și acum, dacă dă Dumnezeu vreun moment în care să fiu singur într-o biserică, găsesc acea stare că toate își au rostul. Și dacă cumva sunt suișuri și coborâșuri, dacă cumva avem deraieri de la calea către Împărăția lui Dumnezeu, acestea sunt cauzate tot de slăbiciunile noastre, de neputințele noastre, de modul în care unii pe alții ne vedem poate într-un fel sau altul, dar ce am simțit atunci în acea biserică ortodoxă simt și azi. Știu că nu mai am altundeva unde să ajung. Sunt acasă. Senzația asta „de acasă” este foarte greu de explicat. Este foarte greu de redat în cuvinte.
Eu aveam ȋntrebările mele: Ce s a întâmplat de la apostoli și până la noi? Putem spune că este cineva care n-a avut dreptate sau de ce spunem noi acum că n-au ortodocșii dreptate? Sau nu neapărat ortodocșii, alte culte! De ce? Când puneam întrebările acestea și după aceea veneam în biserica ortodoxă și eram întâmpinat de două mii de ani de istorie pictată pe pereți, deci de o realitate pictată în adevărul ei atât de clar, pur și simplu nici nu mai aveau rost întrebările.
S-a întâmplat că primul nostru duhovnic avea și lucrarea de licență dată în studiul sectelor. Și în câteva cuvinte, a putut să-mi dea niște explicații. Între timp, am putut și eu să mă documentez mai bine cum a evoluat valul acesta de protestanți din biserica catolică, după aceea neo-protestanți, din rândul protestanților și așa mai departe.
„Hai să rămânem în țară!”
Când ai început să mergi să stai tot timpul la slujbă?
După primele vizite în biserica ortodoxă, am simțit ceva amândoi; am început să venim și eu și soția mea, care nici ea nu mergea la biserică. Acesta e motivul pentru care pot să spun că nu am venit la biserica ortodoxă ca să-mi conving soția să se mărite cu mine, cum mi-au reproșat unele persoane. Nicidecum! Însă cu siguranță soția mea a fost unul dintre mijloacele minunate prin care Dumnezeu m-a adus la Ortodoxie.
Se poate spune că s-a convertit și ea împreună cu tine.
Cu siguranță! Ne-am convertit împreună! Împreună am venit în Biserica Ortodoxă. Împreună am început să înțelegem, împreună am început să venim și să începem să ne schimbăm viețile. Am început amândoi să învățăm și să luăm decizii care să ne schimbe viețile în direcția care trebuie. Eu sunt informatician de profesie; aveam la vremea respectivă niște posibilități de a pleca din țară și de a lucra în toată lumea, în America chiar. Aveam tot felul de proiecte, oamenii mă chemau, îmi dădeau și casă și mașină și tot ce voiam, puteam ajunge ușor în Silicon Valley. Din punct de vedere financiar te aranjai pe viață, aveai tot ce voiai. Dar, una din deciziile pe care am luat-o ȋmpreună cu soția mea a fost să rămânem în țară.
De ce? Este foarte interesant, pentru că acum foarte mulți tineri pleacă.
Ne-am gândit că, dacă vom avea copii, cum îi vom crește? Dacă noi, fiind români și trăind în România, am fost atât departe de Ortodoxie, cum vor fi copiii noștri când noi îi vom duce acolo? Acesta a fost un argument: să ne creștem copii în Biserica Ortodoxă și să nu ne înstrăinam de Tradiția de care avem parte aici. Și aș puncta un lucru care, la momentul respectiv, atârna foarte greu în modul în care vedeam noi totul în jurul nostru. Din interiorul bisericii neo-protestante, toți ortodocșii erau văzuți ca niște oameni învechiți, foarte învechiți. Iar lucrul acesta, când noi începuserăm să luăm decizii de genul Hai să rămânem în țară!, făcea ca totul să fie mai greu pentru noi. Era un mers împotriva unui curent al normalității, văzut din locul în care eram noi, mai ales că gestul meu era cu totul o deraiere de la religia familiei mele.
Mai târziu, au urmat și alte decizii, cum a fost acela când soția mea mi-a spus că ea vrea să renunțe la serviciu. Începuse o carieră foarte bună, era director economic la o firmă destul de importantă; era plătită și apreciată, dar mai ales îi plăcea ceea ce făcea, era foarte pricepută. Însă – după câțiva ani – când a venit al doilea copil, și-a dat seama că educația lor este cea mai importantă carieră a ei. A fost în întregime dorința ei, însă m-am bucurat nespus, cu toate că lucrul acesta ne înhăma la niște greutăți.
Poate sună ciudat, însă în toate aceste decizii, ne doream să rămânem aproape tocmai de libertatea aceea pe care o descoperiserăm la început în mijlocul Bisericii, al icoanelor, al sfinților. Și noi și copiii noștri.
Cum a fost să accepți cultul sfinților, al Maicii Domnului, al icoanelor?
Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte să-mi fi pus vreodată întrebarea: Dar de ce e așa? Toate aceste lucruri mi s-au părut imediat normale. De fapt, tocmai lipsa lor mă făcuse – fără să știu – să pun acele întrebări incomode în rândul comunității din care plecasem. Sfinții, mulți dintre ei au fost simpli. Maica Domnului, care nu a fost niciodată academică, m-a copleșit prin simplitatea și curăția ei. Pentru mine tot ce vedeam pictat pe pereții bisericii era normal, din același fir de istorie cu ceea ce știam de mic, de la Eva până la Maica Domnului și mai departe.
APEL LA SOLIDARITATE!
Dragi prieteni,
Vin astăzi în fața voastră nu doar ca un om aflat în suferință, ci ca un tată care își privește copiii și se roagă pentru a le fi alături și mâine. Recent, viața familiei noastre a luat o întorsătură neașteptată: am fost diagnosticat cu sindrom mielodisplazic, o afecțiune gravă a sângelui care necesită un tratament complex, costisitor și de lungă durată, care se va concretiza cu transplant medular – o procedură riscantă și dificilă.
În familia noastră, eu sunt singurul care aduce venituri. Soția mea își dedică întreaga energie creșterii și educării celor șase copii ai noștri, iar acum, în fața acestei boli, echilibrul nostru financiar se clatină. Tratamentul actual este costisitor, însă ne îngrijorează nu numai facturile medicale de astăzi, ci și greutățile ce vor urma pentru familia noastră.
Urmează o perioadă dificilă de spitalizări și proceduri care mă vor împiedica să muncesc. Deși nu pot înainta o sumă fixă necesară – deoarece evoluția bolii este imprevizibilă – știu că fără sprijinul vostru, povara va fi foarte greu de dus pentru soția și copiii mei.
Vă scriu acum, rugându-vă să ne fiți alături în această luptă. Orice sprijin, cât de mic, reprezintă pentru noi o speranță în plus că vom putea trece peste această încercare fără ca familia să ducă lipsă de cele necesare.
Vă suntem recunoscători pentru fiecare gând, pentru fiecare rugăciune și pentru generozitatea voastră. Domnul să vă răsplătească bunătatea!
Cu mulțumiri,
Valeriu Paloș
Cum puteți ajuta:
Donații în:
– Lei : RO60INGB0000999903394152 (ING)
– Euro : RO40INGB0000999918949335 (ING)
– ID Revolut : @antoanetapalos
– Link: revolut.me/antoanetapalos
La detaliile transferului scrieți: „DONAȚIE ”
Titular cont: Paloș Antoaneta (soția mea)
Contact: 0775.399.102
Rugăciune pentru Valeriu Paloș
Dragi prieteni,
Valeriu are în continuare nevoie de sprijinul nostru în rugăciune și dărnicie.
Tratamentul urmat până acum nu a dat rezultatele dorite.
Între timp, Valeriu trebuie să se interneze la fiecare 10 zile pentru transfuzii, iar familia lucrează în paralel la dosarul de transplant de măduvă, frații săi fiind chemați pe rând pentru testele de compatibilitate.
Valeriu are mare nevoie de rugăciune – pentru răbdare, putere și pentru ca Dumnezeu să lucreze prin mâinile medicilor – cât și de sprijin financiar.
Mulțumim tuturor celor care sunt alături de el cu gândul, cuvântul și inima!
Să ne rugăm împreună pentru vindecarea lui Valeriu Paloș și să-i ajutăm familia cu oricât de puțin putem!
Doamne ajută!
Familia Ortodoxă
EVANGHELISMUL PRAGMATIC
De CD
Evanghelismul, numit și creștinism evanghelic sau protestantism evanghelic, este o mișcare interdenominațională mondială în cadrul creștinismului protestant, care pune accentul pe evanghelizare sau predicarea și răspândirea evangheliei creștine.
Alianța Evanghelică Mondială susține că în 2025 existau 600 de milioane de cevanghelisti, reprezentând aproximativ unul din patru creștini. În Statele Unite, evanghelicii reprezintă aproximativ un sfert din populație și cel mai mare grup religios. Un număr tot mai mare de persoane, adesea denumite exevanghelici, au părăsit evanghelismul din cauza discriminării, abuzului sau deziluziei teologice.
Evanghelismul este o mișcare transdenominațională întâlnită în multe confesiuni protestante, inclusiv în tradiții reformate precum presbiterianismul și congregaționalismul, anglicanismul, baptiștii, metodismul, luteranismul, moravienii, organismele Bisericii Libere, menoniții, quakerii, mișcările penticostale și carismatice și diverse biserici nedenominaționale.
În secolul XXI, termenul „evanghelic” a continuat să fie folosit ca sinonim pentru protestantul “principal” în Europa continentală.
Bisericile protestante tradiționale au pus accentul pe justiția socială și mântuirea personală și, atât din punct de vedere politic, cât și teologic, tind să fie mai liberale decât bisericile protestante non-tradiționale.
Bisericile protestante tradiționale au o abordare comună care duce adesea la colaborarea în cadrul unor organizații precum Consiliul Național al Bisericilor și, datorită implicării lor în mișcarea ecumenică, li se atribuie uneori eticheta alternativă de protestantism ecumenic (în special în afara Statelor Unite).
În timp ce în 1970 bisericile protestante tradiționale revendicau majoritatea protestanților și peste 30% din populația americană ca membri, începând cu 2009 acestea erau doar o minoritate printre protestanții americani, revendicând aproximativ doar 15% dintre adulții americani.
Comunitățile de romi evanghelici penticostali din România care au fost evanghelizate de misionarii americani, care aparțin în mare parte grupurilor de romi Kalderash[Caldarari] și Muchwaya și care au aparținut cândva Bisericii Creștine Ortodoxe de Est, nu îi văd pe romii musulmani Xoraxane drept romi și îi numesc țigani sau pur și simplu muzzi, atâta timp cât aceștia aparțin islamului.
Între 1950 și 2000 s-a dezvoltat un consens evanghelic general care a căutat să fie mai incluziv și mai relevant din punct de vedere cultural decât fundamentalismul, menținând în același timp învățătura protestantă teologic conservatoare.
In acest amalgam denominational, Penticostalii s-au remarcat ca cei mai vehementi si dedicati.
Penticostalismul, cunoscut și sub numele de penticostalism clasic sau tradițional, este o mișcare din cadrul aripii evanghelice a creștinismului protestant, care pune accentul pe experiența personală directă a lui Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfânt.
Termenul penticostal derivă din Rusalii, un eveniment care comemorează coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor și a altor urmași ai lui Isus Hristos în timp ce se aflau la Ierusalim pentru a celebra Sărbătoarea Săptămânilor, așa cum este descris în Faptele Apostolilor.
Asemenea altor forme de protestantism evanghelic, penticostalismul aderă la ineranța/perfectiunea Bibliei și la necesitatea nașterii din nou: un individ care se pocăiește de păcatul său și „îl acceptă pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor personal”, de unde si numele de Pocăiti ce li se atribuie.
Penticostalismul se distinge prin credința atât în „botezul în Duhul Sfânt”, cât și în botezul cu apă, care permite unui creștin să „trăiască o viață plină de Duh și împuternicită”. Această împuternicire include utilizarea darurilor spirituale: cum ar fi vorbirea în limbi[glosolalie – limbaj neinteligibil în unele boli mintale, alcătuit din silabe și cuvinte fără sens] cat și vindecarea divină.
Penticostalismul sfințeniei a apărut la începutul secolului al XX-lea printre adepții mișcării wesleyan-holiness, care erau energizați de renașterea creștină și de așteptarea iminentei celei de a Doua Veniri a lui Hristos.
Crezând că trăiesc în vremurile din urmă, ei se așteptau ca Dumnezeu să reînnoiască spiritual Biserica Creștină și să realizeze restaurarea darurilor spirituale și evanghelizarea lumii.
În 1900, Charles Parham, un evanghelist și vindecător american, a început să propovăduiască faptul că vorbirea în limbi era dovada biblică a botezului cu Duhul Sfânt.
Cuprinzând peste 700 de confesiuni și multe biserici independente, penticostalismul este extrem de descentralizat. Nu există o autoritate centrală, dar multe confesiuni sunt afiliate la organizatia Penticostal World Fellowship. Se spune că penticostalismul este mișcarea religioasă cu cea mai rapidă creștere din lume.
Parham, care a fost crescut ca metodist, a înființat o școală spirituală lângă Topeka, Kansas, în 1900, pe care a numit-o Școala Biblică Bethel. Acolo a învățat că vorbirea în limbi era dovada scripturală pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt. Pe 1 ianuarie 1901, după o slujbă de priveghi, studenții s-au rugat pentru și au primit botezul cu Duhul Sfânt, având dovada vorbirii în limbi.
Prima generație de credincioși penticostali s-a confruntat cu critici imense și ostracizare din partea altor creștini, cel mai vehement chiar din partea mișcării Holiness din care proveneau.
Li s-a reprosat trădarea si labilitatea pragmatică.
La începutul anilor 1940, această respingere a penticostalilor a cedat locul unei noi cooperări între aceștia și liderii „noului evanghelism”, iar penticostalii americani au fost implicați în fondarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din 1942.
Anii 1960 au marcat dezvoltarea unui nou model în care un număr mare de creștini botezați cu Duhul Sfânt din bisericile principale din SUA, Europa și alte părți ale lumii au ales să rămână și să lucreze pentru reînnoirea spirituală în cadrul bisericilor lor tradiționale.
Aceasta a devenit inițial cunoscută sub numele de Neo-Pentecostalism, spre deosebire de penticostalismul clasic mai vechi, dar în cele din urmă a devenit cunoscută sub numele de Mișcarea Carismatică.
Deși a fost susținută din plin, dar cu prudență de fortele de interese anti crestine, ascunse si care lucreaza prin intermediari, Mișcarea Carismatică a fost demascată ca o miscare fals crestină. Eșecul carismaticilor de a îmbrățișa învățăturile tradiționale si obiceiurile tipic penticostale, cum ar fi interzicerea dansului, abstinența de la alcool și alte droguri, cum ar fi tutunul, precum și restricțiile privind îmbrăcămintea și aspectul fizic, urmând doctrina sfințeniei exterioare, a inițiat o criză de identitate pentru penticostalii clasici, care au fost forțați să reexamineze presupunerile de mult timp despre ce înseamnă să fii plin de Duhul Sfânt.
Influența „liberalizatoare” a Mișcării Carismatice asupra penticostalismului clasic poate fi observată în dispariția multora dintre aceste bune obiceiuri, tabuuri începând cu anii 1960, cu excepția anumitor denominațiuni penticostale Holiness, cum ar fi Biserica Credinței Apostolice, care mențin totusi aceste standarde de sfințenie exterioară. Totusi diferențele culturale dintre penticostalii clasici și carismatici s-au diminuat în timp.
Pentru penticostali, „fiecare moment este escatologic”, deoarece în orice moment Hristos se poate întoarce. Această a Doua Venire „personală și iminentă” este pentru penticostali motivația pentru o viață creștină practică, inclusiv: sfințenia personală, întâlnirea pentru închinare, slujirea creștină credincioasă și evanghelizarea, atât personală, cât și mondială.
Penticostalii sunt de acord cu principiul protestant al “sola Scriptura”. Biblia este „regula suficientă pentru credință și practică”; este „revelație fixă, desăvârșită și obiectivă”. Alături de această înaltă stimă pentru autoritatea Scripturii, există credința că darul profeției continuă să funcționeze puternic in cadrul Bisericii.
În mod normal, în lucrarea darului profeției, Duhul îl unge puternic pe credincios să rostească trupului nu cuvinte premeditate, ci cuvinte pe care Duhul le furnizează spontan pentru a înălța și încuraja, a incita la ascultare și slujire credincioasă și pentru a aduce alinare și consolare.
Vorbitul în limbi este o comunicare profetică.(!)
Un credincios penticostal aflat într-o experiență spirituală poate vocaliza rostiri fluente, neinteligibile – glosolalie, sau poate articula un limbaj natural necunoscut anterior – xenoglosie – limbaj străin. Denumit în mod obișnuit „vorbire în limbi”, acest fenomen vocal este considerat de penticostali ca incluzând o varietate nesfârșită de limbi.
Conform teologiei penticostale, limba vorbită poate fi un limbaj uman neînvățat, cum ar fi cel despre care Biblia susține că s-a întâmplat în Ziua Rusaliilor, sau ar putea fi de origine cerească (angelică).
Această utilizare a glosolaliei este văzută ca o formă acceptabilă de rugăciune și, prin urmare, nu necesită interpretare. Congregațiile pot, de asemenea, să cânte în mod colectiv în limbi, un fenomen cunoscut sub numele de cântatul în Duh. Asa au ajuns formatii de muzica Rock in bisericile evanghelice.
Conform diverșilor cercetători și surse, penticostalismul este mișcarea religioasă cu cea mai rapidă creștere din lume; această creștere se datorează în principal conversiei religioase la creștinismul penticostal și charismatic.
Conform Centrului Pulitzer, 35.000 de oameni devin penticostali sau „născuți din nou” în fiecare zi. Dar Centrul Pulitzer si-a pierdut de mult credibilitatea.
Potrivit cercetătorului Keith Smith de la Universitatea de Stat din Georgia, Atlanta, mulți cercetători susțin că penticostalismul este fenomenul religios cu cea mai rapidă creștere din istoria omenirii”, iar, potrivit cercetătorului Peter L. Berger de la Universitatea din Boston, „răspândirea creștinismului penticostal poate fi mișcarea cu cea mai rapidă creștere din istoria religiei”.
Aceste aprecieri sunt facute de cei care sunt parte in această miscare religioasă si trebuiesc privite cu prudentă.
Printre cele peste 700 de confesiuni penticostale, 240 sunt clasificate ca făcând parte din penticostalismul wesleyan, Holiness sau „metodist”.
Pe lângă bisericile penticostale denominaționale, există multe biserici penticostale care aleg să existe independent de supravegherea denominațională. Unele dintre aceste biserici pot fi identice din punct de vedere doctrinal cu diversele confesiuni penticostale, în timp ce altele pot adopta credințe și practici ce diferă considerabil de penticostalismul clasic, cum ar fi învățăturile Cuvântului Credinței sau teologia Împărăției de Acum. Unele dintre aceste grupuri au avut succes în utilizarea mass-media, în special televiziunea și radioul, pentru a-și răspândi mesajul.
Diverse grupuri creștine au criticat mișcarea penticostală și carismatică pentru prea multă atenție acordată manifestărilor mistice, cum ar fi glosolalia – care, pentru un credincios, ar fi semnul obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt; alături de căderi la pământ, gemete și strigăte în timpul slujbelor de închinare, precum și atitudinea anti-intelectualistă.
O doctrină deosebit de controversată în Bisericile Evanghelice este cea a teologiei prosperității/profitului, care s-a răspândit în anii 1970 și 1980 în Statele Unite, în principal prin intermediul penticostalilor și televangheliștilor carismatici.
Evanghelicii au fost descriși în mod divers ca evanghelici progresiști, evanghelici postconservatori, evanghelici deschiși și postevanghelici.
Evanghelicii progresiști, cunoscuți și sub numele de stânga evanghelică, împărtășesc opinii teologice sau sociale cu alți “creștini” progresiști, identificându-se totodată și cu evanghelicismul. Evanghelicii progresiști defilează în mod obișnuit cu perimatele lozinci pentru egalitatea femeilor, pacifism și justiție socială.
Au devenit foarte stridenti si predictibili in insistenta lor de a se alinia in orientările politice urmărind profitul cu orice pret, chiat compromitand statutele de bază ale crestinismului.
Privitii si identificatii, căci acum stiti bine cine sunt si cum trădează totul, pană si credinta sfantă pentru “prosperitate”- de fapt un profit parazitic.
S-au dovedit de-a lungul secolelor ca trădători si aliniati social si politic cu progresismul liberal.
Au ajuns să se trădeze si singuri, atat de usor si respigător.
Dacă se vorbeste de sionismul crestin, trebuie stiut că pocăitii/penticostalii sunt cei mai vehementi, mai sionisti decat insusi Theodor Hertzel, părintele sionismului.
In general evanghelistii au fost formati/de fapt malformati prin educatie să devină scule, slugi ale iudaismului pragmatic.
Evanghelistii, din care fac parte si pocăitii sunt convinsi că evreii sunt alesii Domnului si restul omenirii trebuie să ii respecte si să li se inchine evreilor, ceea ce ei o fac cu multă ardoare.
Asa se explica implicarea americană in toate războaiele din ultimele secole si chiar in genocidul actual din Gaza.
Promovarea agendei LGTBQ+ in bisericile evangheliste si investirea ca preoti sau predicatori a femeilor este o practică comună si generală, una din alinierile progresiste. Asa s-au dovedit a fi inamici ai familiei crestine asa cum a lasat-o bunul Dumnezeu.
Indiferent ce pretend zelotii evenghelisti, numărul evanghelistilor este in scădere dramatică si prin aceasta si a crestinilor sionisti
Multi evanghelisti sătui de aberatiile sectante si ritualnice caută acum credinta in bisericile ortodoxe si catolice. Iar altii merg mai departe nimerind in islam. Un număr tot mai mare de exevanghelici, au părăsit evanghelismul din cauza discriminării, abuzului sau deziluziei teologice.
Timpurile apokaliptice sunt peste noi si trebuie să ne informăm si să verificăm tot ce aflăm si se intamplă in jurul nostru.
Să ne ajute Dumnezeu.
Atlanta 01’02/2026