„Globalizarea nimicului”

3 mai 1997: 25 ani de la una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României: TRATATUL CU UCRAINA. Cum au fost cedate teritorii ale patriei-mamă la îndemnul lui Silviu Brucan – Bruckner și prin mâna lui Adrian Severin – Skvosnik, nepot al Anei Pauker
De Tudor Matei și Ștefania Brândușă

În urmă cu 25 ani, pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări. Au urmat apoi cei doi președinți, Emil Constantinescu și criminalul Leonid Kucima, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat.
La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman – Neulander, fiu de nomenklaturist NKVD-ist de origine ungaro-evreiască, potrivit Wikipedia, ministrul de Externe – Adrian Severin – Skvosnic, fost lector la „academia de cadre” a PCR „Ștefan Gheorghiu” și nepot al Anei Pauker, potrivit ambasadorului Aurel Preda, președinte al României – Emil Constantinescu, născut la Tighina în 1939 și revenit cu familia în țară în 1943 (nu în 1940 sau 1944).

Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică și inclusiv a Insulei Șerpilor, furată de KGB/NKVD ulterior.

Deși s-a spus în mod mincinos că semnarea Tratatului era condiționată de intrarea în NATO, documente secrete apărute ulterior arată că Severin și Constantinescu știau că nu este real dar au marșat în continuare pe această dezinformare pentru a forța impunerea Tratatului trădător.
„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scrie academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina, de Tiberiu Tudor, carte scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea și ratificarea tratatului cu Ucraina.
„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constatinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teitoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.

Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat. Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc. Iar actanții, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare națională, Petre Roman și Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească. Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000 de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud.

Când își poate înceta valabilitatea acest tratat

Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.
Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o. La fel și succesorul lui.
sursa: https://www.activenews.ro

DOUA SISTEME DE GANDIRE REZONANTE
Armonia culturilor de Est si Vest este o rezultanta a rezonantei gindirii celor doi luminati antici Confucius si Platon.
de CD

Confucianismul, cunoscut și sub numele de ruism este un sistem de gândire și comportament originar din China antică. Descris în mod diferit ca o tradiție, o filozofie, o religie, o religie umanistă sau raționalistă, un mod de a guverna sau pur și simplu un mod de viață,
Confucianismul s-a dezvoltat din ceea ce mai târziu s-a numit “Cele o sută de școli de gândire” din învățăturile filosofului chinez Confucius (551-479 î.Hr.).
Confucius s-a considerat un transmițător de valori culturale moștenite de la dinastiile Xia (c. 2070-1600 î.Hr.), Shang (c. 1600-1046 î.Hr.) și Zhou de Vest (c. 1046-771 î.Hr.)

Confucianismul transcende dihotomia dintre religie și umanism, considerând activitățile obișnuite ale vieții umane — și în special relațiile umane — ca o manifestare a sacrului, deoarece acestea sunt expresia naturii morale a umanității, care are o ancorare transcendentă în Cer.

Platonismul este filosofia lui Platon(424-347 î.Hr.).) și sistemele filosofice desprinse din ea, deși platoniștii contemporani nu acceptă neapărat toate doctrinele lui Platon. Platonismul a avut un efect profund asupra gândirii occidentale. Platonismul afirmă cel puțin existența unor obiecte abstracte, despre care se afirmă că există într-un al treilea tărâm distinct atât de lumea exterioară sensibilă, cât și de lumea interioară a conștiinței și este opusul nominalismului. Acest lucru se poate aplica proprietăților, tipologiilor, propunerilor, semnificațiilor, numerelor, seturilor, valorilor adevărului și așa mai departe.

Multe noțiuni platonice au fost adoptate de biserica creștină care a înțeles Formele lui Platon ca gânduri ale lui Dumnezeu, o poziție cunoscută și sub numele de conceptualism divin, în timp ce neoplatonismul a devenit o influență majoră asupra misticismului creștin în Occident prin Sfântul Augustin, doctor al Bisericii Catolice, care a fost puternic influențat de “Enneadele” lui Plotinus, care au fost fundamente pentru întreaga gândire creștină occidental de mai tarziu.

Aceste randuri sunt o incearcare de a se inlatura credința comună că Vestul și Estul sunt conduse de două paradigme fundamental opuse, pragmatismul confucianist pe de o parte, în opoziție cu idealismul platonician, pe de altă parte.

Filozofiile celor doi filozofi care au trăit momente similare din istoria lumii, în mijlocul unor circumstanțe geopolitice similare și înzestrați cu misiuni identice pentru a-și rupe societățile din cicluri autodistructive, cu accent pe crearea conducatorilor filozofi modelați de iubirea de înțelepciune mai mult decât dragostea de avantaj personal.

Falsa dihotomie a “practicii” și a “idealului”, care i-a orbit pe mulți cercetători să exploreze conținutul complet al personalității filozofului sau al lucrărilor sale pe deplin de-a lungul secolelor, este eliminată pe măsură ce teme comune legate de Justiție, Bunătate și Frumusețe sunt explorate în lucrările ambilor bărbați ai stiintei.
Conceptul vital al iubirii agapice a apărut în viața lui Platon și funcționează în tandem cu ideea confucianistă de ren.

În creștinism, agape – din greaca veche ἀγάπη – este iubirea necondiționată, „cea mai înaltă formă de iubire, caritate” și „dragostea lui Dumnezeu pentru om și a omului pentru Dumnezeu”. Acest lucru este în contrast cu filia, iubirea frățească sau filocalia, iubirea de sine, deoarece îmbrățișează o iubire universală, necondiționată, care transcende și persistă indiferent de circumstanță.
Homer o mentioneaza ca „afecțiune pentru morți”, iar alți autori antici au folosit forme ale cuvântului pentru a desemna iubirea unei familii sau afecțiunea pentru o anumită activitate, spre deosebire de eros (o afecțiune de natură sexuală).

Ren in chineză: 仁, „umanism”, „umanitate”, „bunătate”, „bunăvoință”, “empatie” sau „dragoste”, virtutea fundamentală a confucianismului. Ea caracterizează devotamentul și comportamentul pe care le manifestă o ființă umană paradigmatică pentru a promova o comunitate umană înfloritoare.

Acest concept dual nu numai că unește culturile din est cu vestul, dar este, de asemenea, vital dacă se dorește armonizarea interiorului cu universul exterior în căutarea adevăratei libertăți politice.

Conceptul win/win – o strategie de negociere în care ambele părți obțin un avantaj aproximativ egal. Părțile convin să acționeze atât în propriul lor interes, cât și în interesul grupului sau societatii. Baza pentru orice situație avantajoasă pentru ambele părți este că compromisul și cooperarea trebuie să fie mai mult sau cel puțin la fel de importante ca concurența.
Un concept greu de inghitit de capitalisti oricat de crestini s-ar pretinde ei si total ignorat de cei cu scoala Babilonului.

De ce ar trebui oare să credem că un stat național puternic ca China trebuie să egaleze sau sa copie un stat corupt/imperial? De ce o noua Pax Sinensis?
“The New Silk Road ” – “Noul drum al matasii”, prefigureaza caracterul Chinei ca o națiune puternică ce nu este ceva de temut așa cum și-ar dori sa credem anumiți analiști geopolitici occidentali.

În istoria filozofiei chineze conceptul de „cooperare win-win” și virtuțile confucianiste de bază sunt principii care au ghidat relația Chinei cu alte culturi și națiuni incepand de la explorările secolului al 15-lea ale admiralului Zheng He până în epoca modernă. Aceste valori fundamentale – iubirea/renul agapic, justiția, dreptul cuvenit, cunoașterea și integritatea nu au fost niciodată considerate „teorii ale turnului de fildeș”, ci principii călăuzitoare reale de comportament și diplomație în aliniere deplina cu cele mai mari tradiții umaniste creștine din vest.

În mod similar, atât paradigmele umaniste confucianiste, cât și cele creștine se află în opoziție puternică cu “filosofia imperială” a politicii britanice criminale a opiului, care a vizat strategic China pentru distrugere de-a lungul secolului al 19-lea și care, din păcate, a infestat paradigma occidentală de prea mult timp.

Aceasta “filozofie imperiala” apartine aceluiași sistem oligarhic care și-a menținut o existență continuă încă din zilele întunecate ale Babilonului antic și care este angajat într-o ordine mondială incapabilă de auto-perfecțiune în conformitate cu orice standard de principii universal.

Oligarhia de astăzi centrată pe axa New York – Londra știe, de asemenea, că noua paradigmă condusă de alianța multipolară, bazată pe gândirea în sistem deschis, cooperarea win-win, suveranitatea națională și creșterea constantă a puterilor productive ale muncii sunt incompatibile cu cerințele statice ale imperiului pentru umanitate și chiar pentru univers în ansamblu.

Disonantele filozofiei impotente imperiale apartin sistemului oligarhic cat și angajamentelor și impulsurilor sale ideologice asociate, care sfidează “dreptul natural”.
Condițiile Legii Naturale sunt cele pe care orice stat național suveran adevărat demn de nume trebuie să le respecte si chiar sa le protejeze, pentru a avea capacitatea morală de a supraviețui și de a se auto-perfecționa.

Drepturile naturale, dreptul la viata si dreptul la libertate nu trebuiesc confundate si amestecate cu drepturile contractuale ce exista intre cetatean si guvernul sau prin Constitutie unde se stabilesc drepturile generale si responsabilitatile si datoriile, asigurandu-se totodata si protejarea drepturilor naturale.
Statul în sine nu este niciodată scopul, el este doar o condiție în care scopul omenirii poate fi îndeplinit, iar acest scop al omenirii nu este altul decât dezvoltarea tuturor puterilor oamenilor, adică progresul.

Dacă constituția unui stat împiedică progresul minții, ea este disprețuitoare și dăunătoare. În general, putem stabili o regulă pentru judecarea instituțiilor politice, că acestea sunt bune și lăudabile, numai în măsura în care aduc toate forțele inerente persoanelor să înflorească, în măsura în care promovează progresul culturii sau cel puțin nu îl împiedică. Această regulă se aplică si legilor religioase, precum și celor politice: ambele sunt disprețuitoare dacă impun minții orice fel de stagnare.

Suntem prea des atrași de pierdantul obicei de a crede ca gânditori greci antici precum Platon și maestrul său Socrate ca fiind “filosofi ai turnului de fildeș”, pierduți în tărâmul abstract al „ideilor” și idealurilor utopice detașate de toată realitatea și lupta umană de pe pământ.

În aceaste randuri se incearca a se spulbera această fantezie prin introducerea dinamicii geopolitice în care au trăit atât Socrate, Platon, cât și o rețea de gânditori străluciți și au luptat pentru binele societatii pe o multitudine de niveluri: militar, cultural, științific și politic.

Platon a creat o vastă rețea internațională de aliați care au fost coordonați din ce în ce mai mult prin academia sa ca sa lupte efficient impotriva fortelor sofiste oculte orientale.
Cultul lui Marduk din Babilon a fost folosit isidios de forțele persane pentru a încerca să subjuge întreaga lume cunoscută pe atunci și s-a transplantat acest Cult în Grecia odată cu crearea cultului lui Apollo de la Delphi.

Aceste culte au controlat marea strategie imperială, finanțele, religia și chiar strategia militară pentru nenumărate generații.
Iar filozofi, autori si legislatori si figuri atât de mari precum Solon, dătătorul legii, Eschil și aliații lor au lucrat pentru a submina operațiunile persane – Delphi.
Acest proces a dus direct la decizia lui Alexandru cel Mare de a-l concedia pe tutorul său Aristotel și de a adopta o mare strategie platonică care l-a răsturnat pe Filip al Macedoniei, a învins forțele oligarhice ale culturii, asigurând în același timp crearea Bibliotecii din Alexandria.

Dacă societatea umană este capabilă să se elibereze de capcanele ciclice ale colapsului care au caracterizat fiecare încercare de ordine socială umană din punct de vedere istoric, atunci trebuie să se raporteze la nevoia de reguli, lege și govern, la câștigurile decente ale fiecărei unități individuale de guvernare (adică: cetățeanul) pentru a fi liberă – LEGEA PROTEJEAZA/GARANTEAZA LIBERTATEA.

Înțelegerea acestei istorii oferă cititorilor moderni doza minima intelectuală necesară pentru a desfiinta minciunile și a recunoaște soluțiile la probleme despre care prea mulți cred că sunt de nerezolvat.

Aceste capcane lovesc chiar în centrul istoriei universale și sunt tratate pe larg de Platon în cursul dialogurilor sale și mai ales de celebra sa “Republică”.
În plus, comparăm lecțiile lui Platon și dinamica geopolitică a Atenei din vremea lui Solon cu Platon cu „soluția” tulburătoare propusă în prezent pentru a crea o nouă ordine globală a sclavilor în urma unui plan arogant pus la punct de Klaus Schwab și Yuval Harari de la Forumul Economic Mondial, în urma unei interpretări pervertite a Alegoriei peșterii a lui Platon.