Despre revizionism
De către Anonimus – 24 ianuarie, 20140163
Distribuiți pe Facebook Distribuiți pe Twitter
cu profesorul George Dănescu Pişcoci
– Domnule profesor, sunteţi cunoscut în calitate de director fondator al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris. Sunteţi traducătorul, editorul şi autorul câtorva cărţi ce au entuziasmat pe unii şi revoltat pe alţii. Aţi tradus şi publicat în franceză filosofia lui Lucian Blaga, dar şi Miturile fondatoare ale lui Israel şi altele asemenea. În mai multe rânduri, dumnevoastră şi librăria dumneavoastră aţi fost ţinta unor atacuri cu caracter terorist.
– Atacurile s-au produs după apariţia cărţii amintite, «Miturile fondatoare ale lui Israel», ce continuă să deranjeze oameni şi instituţii, inclusiv statul sionist israelian. Viaţa este o luptă pe toate planurile. A la guerre, comme à la guerre. Viaţa a fost şi rămâne o luptă. Aceasta însă trebuie dusă după anumite reguli, fără de care lumea civilizată decade în sălbăticie.
– Vreţi să spuneţi că Franţa, Elveţia sau Germania, unde s-au produs şi se produc astfel de atacuri teroriste contra unor cărţi, autori sau librari-editori, sunt ameninţate de sălbăticie?
– Aceste ţări au ceva de ascuns. Pentru a ascunde acest “ceva”, Franţa, Elveţia, Germania şi alte ţări sunt capabile astăzi de orice, inclusiv sacrificarea popoarelor respective, carne de tun nu tocmai “caşer”, s-ar putea spune! Rămâne de văzut dacă aceste popoare se vor lăsa căsăpite.
La vremea lor, guvernanţi mai vechi, precum Ceauşescu, au crezut şi ei aşa ceva.
Istoria nu s-a încheiat. Ea este în plină desfăşurare. Autorii cărţilor mincinoase din timpul lui Ceauşescu ar trebui puşi la stâlpul infamiei. Lucruri de nemărturisit, petrecute atunci în România şi în alte ţări, au devenit astăzi obiectul de studiu al unei noi ştiinţe sociale, pe care iniţiaţii o numesc infamologie.
Cele ce se petrec astăzi în Occident, faptul că în Franţa, Germania, Elveţia sau Statele Unite oamenii sunt persecutaţi şi închişi pentru ideile lor, reprezintă o cădere în barbarie ce nu poate fi nici explicată, nici atenuată, nici scuzată de relativa opulenţă materială. Occidentul va pieri, probabil, înaintea Orientului. Viitorul omului ca om necesită pieirea cadavrului de minciună şi putrefacţie care a devenit Occidentul. Bătălia constă nu în a săpa groapa Occidentului; dimpotrivă: acesta poate, trebuie şi merită să fie salvat. Ameninţarea însă este reală, efectivă şi imediată, traversând inima şi mintea fiecăruia dintre noi; numele ei este Minciună! Trăim într-o lume de minciună.
În ciuda eforturilor depuse, vreme de zeci de ani, de către nedemnii câştigători ai ultimului război mondial, de către multele guverne şi regimuri de maimuţoi Aliaţi, realitatea celor trei ani şi două luni de război românesc antisovietic just, de război antibolşevic şi anti-minciună nu a putut fi ştearsă din inima, nici din minţile românilor. Războiul nostru anti-minciună sovieto-franco-anglo-americană nu a încetat, de fapt, nicio clipă. El nu poate înceta decât prin dispariţia românilor ca popor de sine stătător. Ajungem astfel la problema revizionismului istoric contemporan.
– În ce constă revizionismul istoric? Cum aţi devenit dumneavoastră revizionist?
– Fiecare îşi are drumul lui în viaţă. În ordine materială, gravitaţională, câteva zeci de kilograme de om nu cântăresc mare lucru în faţa zecilor şi sutelor de tone de mârlănie iudeo-judiciară, gata să mă strivească. Adevărul însă nu se cântăreşte cu legea gravitaţiei, nici cu sistemul metric, sistemele judiciare, ordonanţele de urgentă şi tribunalele excepţionale.
Barbaria celor ce falsifică istoria constă în faptul că anulează relaţiile normale şi de drept dintre oameni, înlocuindu-le cu relaţii de violenţă, de forţă, de minciună! O lege precum OUG 31/2002, ce instituie obligativitatea idolatriei holocaustice şi transformă poporul român într-o bandă de asasini, este expresia minciunăriei instituite în lume de către nedemnii provocatori şi câştigători ai ultimului război mondial. A revizui aceste lucruri, a repune istoria pe făgaşul adevărului este de datoria oricărui om sănătos la minte. Cam asta ar fi revizionismul istoric la modul foarte general.
– Totuşi, cum poate cineva să devină revizionist?
– Orice om normal este un revizionist. Revizioniştii sunt oameni care vor să ştie dacă ceea ce se spune este adevărat sau neadevărat. În istorie, în ştiinţă, în viaţa de toate zilele problema adevărului nu se pune în termeni de dogmă, de credinţă oarbă şi necondiţionată. Revizionismul istoric nu este o religie, precum creştinismul, nicio ideologie, precum liberalismul! Este o metodă de observare a realităţii, metodă perfectibilă şi ajustabilă precum viaţa şi experienţa, cu care se cam confundă.
– Când a apărut cuvântul „revizionism”?
– Nu este vorba de un singur cuvânt, ci de un întreg grup – sau familie – având aceeaşi rădăcină. Există verbul „a revizui”. De când? Filologii ne-ar putea-o spune. Lucrul este însă secundar. Există substantivul ce desemnează acţiunea de a revizui, adică „revizuirea”. Au existat şi există oameni specializaţi în a revizui. Aceştia se numesc revizori. Gogol şi-a intitulat «Revizorul» una din faimoasele lui piese literare. La un moment dat, Eminescu a fost revizor şcolar. Orice revizor îşi are metoda lui „revizionistă” de revizuire a anumitor lucruri într-un anumit domeniu de activitate.
Cuvântul datează de multă vreme. Revizionismul s-a practicat şi se practică în ştiinţă, în artă, în literatură, în filosofie, în istorie, în toate domeniile de activitate. În sensul de revizionism istoric, termenul s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Învăţăm toată viaţa, adică revizuim permanent. Împăratul Nero a fost acuzat că a dat foc Romei, la o cercetare mai atentă, istoricii au descoperit că nu Nero este autorul acestui fapt, ci cu totul altcineva. La fel stau lucrurile cu împăratul francez Napoleon I, acuzat de a fi incendiat Moscova cu ocazia nefericitei campanii din 1812; istoricii au dovedit ulterior că nu împăratul Napoleon a dat foc Moscovei, ci contele rus Rostopcin.
Procesul lui Corneliu Zelea-Codreanu a fost revizuit. Oribila crimă iudeo-bolşevică a asasinării ultimului ţar rus a fost şi ea revizuită: ţarul Nicolae al II-lea a fost proclamat sfânt de Biserica Ortodoxă Rusă. Într-o bună zi va fi revizuit procesul mareşalului Antonescu.
– Totuşi, cine a folosit pentru prima oară cuvântul „revizionism”?
– Să nu fim mai catolici decât Papa. Mi-aţi putea spune cine a folosit pentru prima oară cuvinte precum „mamă”, „tată”, „apă”? În sensul istoric de care vorbim, termenul de „revizionism” s-a impus după Primul Război Mondial, când oamenii şi-au dat seama că propaganda anglo-franceză de război şi-a permis minciuni gogonate cu privire la comportamentul soldaţilor germani, sau al armatei austro-ungare în Serbia. Potrivit acestei propagande de război, soldaţii germani din Belgia se distrau tăind mâinile copiilor belgieni, iar armata austro-maghiară din Serbia transformase principalele biserici ortodoxe din Belgrad în “camere de gazare”! O altă minciună răspândită de propaganda Aliată de război a fost că nemţii ar fi construit uzine de transformare a cadavrelor omeneşti în îngrăşăminte chimice!
În contextul necesarelor puneri la punct din anii ′20 ai secolului trecut, termenul de revizionism istoric a sfârşit prin a se impune.
– Există istorici revizionişti ce se consacră altor perioade istorice decât ultimele două războaie mondiale?
– Revizionismul este prezent în orice domeniu de activitate. Istoria este prin excelenţă terenul pe care revizionismul este mai acasă decât oriunde. Istoricii, chiar cei “proşti” sau “mincinoşi”, fac un permanent revizionism. La sfârşitul anilor ′40, în prima perioadă a comunismului, se vorbea despre Stalin, Lenin, poporul rus care „libertate şi fericire ne-ar fi adus”… Către sfârşitul interminabilei epoci de masturbaţie iudeo-comunistă, toţi istoricii de meserie vorbeau de cei 45 de ani de activitate revoluţionară a „Dunării Gândirii”.
Revizionismul acesta – de faţadă însă – se practică chiar şi de Uniunea Scribălăilor sau de Institutul de Istorie Recentă, dar este mai curând un fel de “retuşism”. Nici politrucilor din diversele institute de Istorie, nici baronilor din Uniunea Scribălăilor nu le este caracteristică cinstea, corectitudinea, promptitudinea intelectuală. După o viaţă de ploconeli, piruete şi graţioase pupincurisme, nimeni nu devine campion revizionist.
– Domnule profesor, cu sau fără dreptate, sunteţi cunoscut ca un revizionist al celui de Al Doile Război Mondial.
– Mă cunoaşteţi mai mult din spusele detractorilor şi calomniatorilor mei. Am tradus şi publicat în franceză aproape întreaga filosofie a lui Lucian Blaga. M-am ocupat şi mă ocup de multe lucruri şi probleme în diverse domenii, inclusiv războaiele medice, punice sau mondiale.
M-am consacrat mai întâi revizionismului filosofic general: revizionismului medical, nutriţionist, cultural, general ştiinţific.
De când se încearcă incriminarea calomnioasă a poporului român de către aceia care vreme îndelungată au comis crime de genocid şi crime contra umanităţii în închisorile şi lagărele de exterminare din România comunistă, mi-am zis că aprofundarea revizionismului istoric este necesară şi urgentă.
Se impune o trezire a opiniei publice româneşti înecată sub valurile de Coca-Cola şi poşircă NATO ce ne-au inundat după 1989.
Se impune ca orice român responsabil, orice intelectual sau faţă bisericească să aprofundeze cele petrecute în anii ultimului război mondial.
Nici guvernele trădătoare de la Bucureşti, nici Europa prostitutantă, globalizantă, bastardizantă şi mulatrizantă nu ne vor putea convinge că prezenţa noastră la Stalingrad şi la Cotul Donului ar reprezenta o “crimă contra umanităţii”.
Părinţii şi bunicii noştri au pierdut războiul mai ales ca urmare a trădării de la 23 august 1944.
Am ajuns la convingerea că 23 august 1944 a reprezentat prima zi din sclavia ce continuă să apese pe umerii poporului român. Faptul că tovarăşii comisari ruşi de atunci, sau domnii comisari europo-americani de astăzi, ne indică ce trebuie să credem sau să nu credem despre ultimul război mondial, constituie pentru mine dovada clară că România şi poporul român traversează o perioadă de sclavie totală, materială şi spirituală. Aspectul material al acesteia nu constituie un secret pentru nimeni.
Dacă în decembrie 1989 Ceauşescu ar fi fost înlocuit cu un guvern românesc, unirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi chiar a Insulei Şerpilor cu România, ar fi fost o simplă formalitate. Astfel de ocazii se vor prezenta însă şi în viitor. În vederea acestui viitor trebuie să ne pregătim.
Istoria însă va fi scrisă într-o zi. Minciunile vor cădea la pământ. Ele nu vor cădea însă singure. Pentru ca acest lucru să aibă loc peste 20, 50 sau 100 de ani, ceva trebuie făcut de pe acum. Să nu lăsăm pe seama altora ceea ce putem face noi înşine, să nu lăsăm pe mâine ceea ce putem face azi.
Şcoala de istorie revizionistă reprezintă creierul şi coloana vertebrală a ceea ce a rezistat eroziunii semite, a ceea ce nu a putut fi corupt din cultura popoarelor Europei. Învăţământul, ştiinţa, arta, întreaga cultură şi viaţă publică actuală se concentrează în jurul unor monstruoase liturghii negre şi a altor servicii idolatrice pe altar holocaustic.
Legiunea a cultivat sfinţenia cu o mână şi eroismul cu cealaltă. În vremurile pe care le trăim nu putem fi ţârcovnici cuminţi printre sfinţi, pe pereţii bisericilor. Grija schitului las-o arhimandritului, spune Eminescu.
Duşmanul nu mai vine din Turcia. Trăieşte printre noi. Ne face legi, ne pune biruri, vorbeşte filosofie. Ne taie felie după felie.
Cu ochii şi cu gândul după salam şi plăcinte, popoarele Europei riscă să se confunde cu ele. Felie după felie, bucată după bucată, Europa toată este sfârtecată.
Până când vom murdări şi insulta strămoşii, amintirea unor căpetenii ca Ştefan sau Mihai, a Căpitanului, punându-le fotografia pe hârdăul televizual ce umple măţăraia circumvoluţională a creierelor degenerate, de dezmoşteniţi ai soartei ce am ajuns.
Când armata română ucide patrioţii afgani sau irakieni, «Deşteaptă-te, române!» nu poate suna ca pe vremea lui «Treceţi, batalioane române, Carpaţii»!
Trezirea se merită, se cucereşte prin luptă de fiecare clipă. Dumnezeu ne-o dă, dar nu ne-o bagă în traistă.
Suntem un popor care de peste şaptezeci de ani trăim în moarte, nu în viaţă: noaptea Sfântului Andrei 1938, 23 august 1944, Aiudul, Piteştii, Canalul, minciunile insultătoare ce ne îmbâcsesc minţile şi viaţa nu ne-au căzut din senin pe grumaz. Cozile topoarelor călinesciene, bengliene, ceauşiste şi băsiste cresc în fostele noastre păduri, ajunse pe mâna veneticilor.
– Sunteţi specializat mai ales în problemele privind holocaustul. De ce?
– Mare glumeaţă sunteţi! Cum aş putea fi specializat în nişte alegaţiuni fără cap şi fără coadă, lansate în context românesc mai ales după 1989?
În sensul care i se dă mai nou, cuvântul “holocaust” a apărut de câţiva ani în dicţionarele limbii române, după OUG 31/2002. Am putea să îl scriem nu cu un singur „h”, ci cu două, trei sau patru, dacă nu chiar şapte „h”, dar nu putem acorda orice, nici oricâte „h”-uri cer flămânzii ăştia.
Revizionismul istoric vine de departe şi are bătaie lungă. Oricine are dreptul să cerceteze orice problemă, orice perioadă a istoriei.
Tatăl meu şi o mulţime de oameni pe care i-am cunoscut în copilărie şi în tinereţe au luptat la Stalingrad, la Odesa, la Cotul Donului, în Crimeea.
Interesul generaţiei actuale şi al generaţiilor viitoare pentru epopeea glorioasă trăită de părinţii şi de bunicii lor în anii ultimului război mondial este normal. Este normal ca războiul antisovietic să ne preocupe mai mult decât războaiele lui Decebal, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul.
Uniunea Sovietică, Statele Unite, Anglia şi Franţa s-au dezonorat, au dezonorat justiţia. Pieirea lor este o chestiune de timp. Imperiul colonial englez ca şi cel francez au pierit.
Statele Unite vor cunoaşte o implozie similară celei sovietice. Chiar şi fără asta, puterea americană se sprijină pe buricul a 200 de milioane de obezi. Nu există nici computer, nici bombă atomică sau altă armă care să-i scape de deznodământul ce-i paşte încet şi sigur, ca destinul!
Revizionismul nu este o ideologie, de stânga sau de dreapta. El este o metodă. Este vorba de întoarcerea la metodele normale şi obişnuite, a căror valoare a fost demonstrată de-a lungul istoriei.
Procesul de la Nurnberg a avut loc în 1945-1946. În cadrul lui au fost judecaţi aşa-numiţii mari criminali de război: mareşalul Goering, amiralul Doenitz, ministrul de externe Ribbentrop, ziaristul independent Iulius Streicher şi alţii.
Se spune şi se repetă cu insistenţă că anumite adevăruri ar fi fost stabilite la Nurnberg. Oamenii informaţi nu cred în acestea. Vă voi spune de ce: oricine îşi poate da seama că procesul de la Nurnberg este judecata învinsului de către învingător. Am putea întreba pe orice om, din orice epocă, dacă judecata unui învins de către duşmanul şi învingătorul lui poate să fie dreaptă!
Tribunalul cuprindea patru judecători şi patru suplinitori: un judecător american, unul englez, un altul francez şi unul sovietic.
Statutul acestui tribunal de excepţie merită atenţia noastră, în special articolele 19 şi 21.
Iată art. 19: „Tribunalul nu este obligat să respecte regulile tehnice obişnuite cu privire la dovedirea acuzaţiilor. El va adopta şi aplica pe cât posibil o procedură expeditivă şi neformalistă. Tribunalul va admite orice i se va părea că dovedeşte ceva”.
Art. 21 este şi mai certat cu justiţia: „Tribunalul nu va cere dovedirea cu probe a acuzaţiilor de notorietate publică, ci le va considera deja dovedite”. Cu alte cuvinte, la Nurnberg multe lucruri nu au fost stabilite în niciun fel. În virtutea Statutului Tribunalului, acestea au fost considerate ca stabilite! Când auzim pe cineva că cutare lucru a fost stabilit la Nurnberg, este bine să-l întrebăm: Nu cumva este vorba de un lucru considerat doar ca stabilit, în care caz, de fapt, este vorba de ceva care rămâne să fie stabilit?!
Tribunalul Militar Internaţional comporta aceste trei cuvinte ce erau şi rămân deopotrivă trei minciuni:
1. Nu a fost vorba de un tribunal, întrucât, prin chiar Statutul său, încălca toate regulile de administrare a justiţiei;
2. Singurul militar era judecătorul sovietic Nikitcenko, un politruc cu epoleţi, ilustrat în cadrul proceselor staliniste ce avuseseră loc cu 10 ani mai înainte, despre care actualmente lumea consideră că au fost un fel de banditism judiciar;
3. Aşa-numitul tribunal nu a fost internaţional, ci inter-Aliat!
Acest ne-tribunal a introdus inovaţiile nemaivăzute ale retroactivităţii legilor şi a responsabilităţii colective.
Să luăm exemplul unui tânăr care în 1933 aderă la o organizaţie, SS, sau un corp oarecare al administraţiei germane, al poliţiei etc.; în 1946 tânărului respectiv i se aduce la cunoştinţă că încă din 1933 face parte dintr-o organizaţie criminală! El nu va putea dovedi că este nevinovat, întrucât vinovăţia organizaţiei din care a făcut parte este un fapt „de notorietate publică” (art. 21).
Statutul caricaturii de tribunal a fost aprobat la 8 augugust 1945, o dată ce merită atenţia noastră. În acea zi Aliaţii îndrăznesc să pretindă că germanii ar fi comis trei tipuri de crime:
1. Crime contra păcii: responsabilitatea războiului cade în seama lor, ei au pregătit războiul, au complotat contra păcii, au provocat războiul;
2. Crime de război;
3. Crime contra umanităţii – care înseamnă, de fapt, crimă contra evreilor!
– Războiul a fost declarat de Anglia, apoi Franţa s-a declarat solidară cu aceasta!
– Exact.
Ce se întâmplase însă în lume cu 48 de ore înainte de 8 august 1945? La 6 august 1945, americanii au aruncat prima lor bombă atomică asupra Hiroshimei. După alte 24 de ore, aveau să arunce cea de a doua lor bombă, la Nagasaki. Ce făceau ruşii la 8 august 1945? Atacau Japonia, care era distrusă în întregime, care primise în plin prima bombă atomică din istorie. Cinismul banditesc inter-Aliat de la 8 august 1945 nu va putea fi şters nicicum din istorie! Iar modul în care a decurs ulterior procesul de la Nurnberg rămâne o ruşine pentru omenire şi o palmă teribilă pe obrazul justiţiei!
– Care a fost scopul acestui proces?
– Scopul procesului a fost de a justifica ceea ce Aliaţii făcuseră deja.
Aliaţii, vezi Doamne, luptaseră pentru un ideal, în vreme ce germanii erau un fel de sub-oameni primitivi. Dar pe parcursul procesului de la Nurnberg Aliaţii au procedat la cea mai vastă operaţiune de deportare din istorie: 14 sau 15 milioane de germani au fost deportaţi din Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia. Unde? În Siberia! Tot acolo au fost deportaţi câteva milioane de tătari din Crimeia, un milion (poate chiar mai mult) de moldoveni din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa.
Polonezii au internat nemţii ce le-au căzut în mână în peste 1.000-1.200 de lagăre de concentrare improvizate, precum şi în toate cele aproximativ 600 de închisori de care dispuneau. Era vorba de copii, de femei, de mulţi bătrâni. Toţi purtau o banderolă cu litera „N” (nazist), pe mână.
În aceeaşi perioadă, Aliaţii occidentali livrau Uniunii Sovietice nu numai soldaţii ruşi sau ucrainieni ce combătuseră alături de germani, ci chiar refugiaţii politici ce părăsiseră Rusia după 1917.
Alte mii şi zeci de mii de procese model Nurnberg au avut şi au încă loc astăzi în Germania şi nu numai, inclusiv contra unor oameni ce s-au născut la 40 de ani după război!
Mania judiciară demenţială de la Nurnberg serveşte la îndoctrinarea sau tăierea cerebrală planetară împrejur a întregii omeniri.
În cadrul unui proces penal nu interesează opiniile politice ale celui acuzat. El nu poate fi judecat decât pentru ceea ce a făcut.
Problema proceselor din galaxia judiciară Nurnberg este că ele sunt procese politice, nu penale. Toate procesele politice din România comunistă şi toate procesele nurnbergiene din Europa de după război sunt pline de elemente de mârşăvie şi de infamii incredibile.
Infamologia este noua ştiinţă pe cale să se constituie pentru studiul unor astfel de fenomene. Lectura proceselor staliniste, lectura proceselor legionare începând cu cel al lui Codreanu din 1938, lectura proceselor Nurnberg până la ultimele pe rol într-o ţară sau alta din Europa, inclusiv România, constituie o bună introducere în ştiinţa infamologiei. La Nurnberg, vreme de o zi şi aproape trei sferturi, s-a discutat despre asasinarea chipurile, de către nemţi, a ofiţerilor polonezi de la Katyn. Toată lumea ştia de pe atunci că adevăraţii autori ai acestei crime sunt ruşii, după cum Gorbaciov a recunoscut la 45 de ani după proces. Acuzaţii germani nu au avut la Nurnberg dreptul de a utiliza pentru disculparea lor concluziile Comisiei Internaţionale ce examinase la faţa locului cum stau lucrurile cu asasinarea miilor de ofiţeri polonezi.
La 16 decembrie 1987, Tribunalul din Paris a recunoscut că expozeul tezelor revizioniste în revista «Annales d’Histoire révisionniste» şi controversele pe această temă ţin de libera expresie a ideilor şi opiniilor, de o dezbatere publică între istorici. Justiţia nu poate şi nu trebuie să controleze sau să se amestece în această dezbatere ştiinţifică.
Că vrem sau că nu vrem să o recunoaştem, această dezbatere există. Ea are loc între istorici, cercetători ştiinţifici, ziarişti, profesori, studenţi.
Între timp au fost adoptate pretutindeni în lume legi speciale, excepţionale, de urgenţă întru nimic justificată, ce prelungesc în contemporaneitate Acordul din 8 august 1945, al celor patru câştigători ai ultimului război mondial.
Franţa este prima ţară în care a fost adoptată o astfel de lege, în 1990; 12 ani mai târziu, guvernul Năstase a recurs la stratagema unei OUG.
Cine caută adevărul trebuie să ştie un lucru teribil: într-o zi, va sfârşi prin a-l găsi. Este el pregătit să plătească preţul, să suporte acest adevăr? Adevărul ne va face liberi, spune Christos. Suntem pregătiţi să suportăm libertatea, să zburăm cu propriile aripi? Nu cumva suntem fluturaşi de noapte, ce ne ardem aripioarele la lumina orbitoare a felinarelor stinse, a cutărui comisar european de la Bruxelles, a domnului ambasador american şi poponar, a tovarăşului Wiesel în persoană, comisar mondial al întreprinderilor şi mişmaşurilor prezente, trecute şi viitoare?
– Credeţi că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat va avea loc în lume o dezbatere pe această temă ?
– Revizionismul a făcut progrese importante în ultimii 20 de ani, adică în perioada de după promulgarea legilor liberticide şi non-constituţionale de tipul OUG 31/2002. Revizionismul nu va putea fi oprit, deşi revizioniştii sunt extrem de vulnerabili ca oamenii.
Preluare: Arhiva românilor ⁄ Pagini realizate de Nicoleta Codrin
Stiati ce inseamna habiru conform Wikipedia ???
dece n-o spune nimeni ???
traducerea asta primeaza in cioclopedie ,
HABIRU = BANDIT
Habiru – Wikipedia
https://en.wikipedia.org/wiki/Habiru
Habiru or Apiru (Egyptian: ˁpr.w) was the name given by various Sumerian, Egyptian, … Some scholars identify them with the early Hebrews although this is disputed. The names Habiru and … transcribed as SA.GAZ, which is equated with the West Semitic hapiru and the Akkadian habbatu meaning bandit, robber or raider.
Sources · Sumerian records · Early Mesopotamian … · Canaanite sources
sanatate multa !
Cititi-i si apararea luata de domnul colonel Vasile Zarnescu contra infamiei oficialitatilor romane exercitata fata de extraordinarul profesor George Piscoci Danescu . :
http://monitorsri.blogspot.be/2013/05/in-apararea-lui-george-piscoci-danescu.html
In apararea lui George Piscoci-Danescu
de Colonel Vasile Zarnescu
Subscriu!
REMEMBER
NICADOR ZELEA-CODREANU
GORNISTUL SUNĂ DEGEABA
Publicat pe Aprilie 9, 2012
Prin tradiție, sfârșitul unui an și începutul altuia prilejuiesc pentru foarte mulți timpul socotelilor sau altfel spus, evaluarea activității „vechiului” an și planurile pentru anul viitor.
Avem motive să ne bucurăm?
Prea puține, dar nu atât de puține încât să ne demobilizeze: în împrejurările de față, când un pensionar de 90 de ani din București condiționează expedierea abonamentului la publicația noastră într-un plic „sigilat”, de frica „autorităților”, în condiţiile în care din cele câteva sute de abonați doar câţiva sunt sub 20 de ani, repet, în aceste condiții te întrebi ce cataclism ar trebui să se producă pentru a trezi românul din „somnul cel de moarte”?!
Se poate pune întrebarea: „trezirea” ar trebui să se manifeste prin „adeziuni” la Mișcarea Legionară?
Pentru noi și pentru toți acei români care sunt capabili, datorită actului de cunoaștere a Mișcării, să facă o diferență netă între „ofertele” probate în ultimii 20 de ani ale partidelor participante la
jefuirea țării, și realitate, răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Nu mergem cu „exagerările” până acolo încât să luăm în calcul manifestarea –absolut normală – la multe popoare, a demnității individului și, prin consecință, a națiunii.
Putem constata că iudeo-democrația, deci forma de desfășurare a vieții politice acceptate (dar, de fapt, impuse) în România – și nu numai – produce în final o restrângere a ariei preocupărilor a 95% din populație la necesitățile reprezentate de supraviețuire în sensul strict material.
În această situație, la prima vedere pare exagerată ideea de a pretinde românilor o alegere potrivită; chiar cuvântul „alegere” este fals având în vedere limitarea la un anumit spectru al manifestării politice.
Chiar și în această situație suntem conștienți că așteptările multor români de la noi depășesc posibilitățile normale/logice de evoluție.
Pentru noi pare din ce în ce mai de neînțeles poziția adoptată de cei care ne cunosc.
Dădeam exemplu cu pensionarul de 90 de ani; oameni în vârstă marcați de zecile de ani de teroare iudeo-comunistă sau poate numai conștienți de faptul că au de a face cu „aceeași Mărie cu altă pălărie”. La o privire superficială s-ar părea că au dreptate; totuși, faptul că pot să îmi fac publice constatările în cazul de față sau credințele și speranțele arată că există posibilități de manifestare anti-regim și pro interese naționale, fără să „ni se taie capul”.
Oricum, abonatul nostru de 90 de ani nu reprezintă ținta activității noastre.
Tineretul studios, care a reprezentat întotdeauna pepiniera de bază a Mișcării Legionare, este atât de derutat de manevrele și diversiunile create și „servite” cu generozitate conform planurilor de anesteziere a sentimentelor direcționate spre interesul național, încât pur și simplu ignoră total rolul lui de observator și contestatar organizat al vieții politice.
Analizând problema prin comparație cu perioada în care tineretul juca un rol activ de „exprimare” și de furnizare a viitorilor luptători, te întrebi ce a făcut atunci Mișcarea Legionară în acest caz; vei putea să constați că rolul Mișcării a fost pur și simplu de a organiza afluxul de tineri. Exprimarea unui bilanț nesatisfăcător în acest caz, te duce cu gândul la capacitatea de informare a tinerilor; ce poți să faci altceva?
Se poate presupune, pe bună dreptate, că următorul pas ar trebui să fie al tânărului ”informat”. Aici rolul nostru ia sfârșit.
Pe de altă parte, ești pus în fața unui alt aspect aparent inexplicabil: generațiile de descendenți din familii de trădători comuniști sau securiști, sunt continuatori ai ideilor moștenite, iar descendenții din familii de legionari – și, slavă Domnului, sunt destui – fac jocul iudeo-democrației, adoptând ”poziția mutului”.
Referindu-ne însă la românii de vârste între cele două extreme și cel puțin la cei care, într-o formă sau alta, sunt în contact cu noi, nu putem să nu ne exprimăm o oarecare dezamăgire:
Foarte mulți sunt aceea cărora nici nu le trece prin cap că ar putea să mai facă un pas și anume să înceapă să se organizeze conform sistemului pus la dispoziție de doctrina și practica legionară; toți așteaptă să li se prezinte o formă organizată, ca de exemplu „filiale” la care, eventual, să depună o oarecare activitate.
Dar aceste „filiale”, pentru Dumnezeu, te aștepți să existe prin ce miracol?
Păi tu, care ne cunoști, care știi ce am vrea în țara asta, care sub o formă sau alta te simți legat de Mișcare, de la cine aștepți organizare în orașul tău??!
Poate cei care gândesc la fel ar fi de acord să facă primul pas spre organizare.
Noi nu am avut și nu avem bani pentru sedii (filiale) și de aceea am adoptat sistemul de organizare în cuiburi: cuiburile, grupuri mici de viitori legionari, nu au nevoie decât de înțelegerea că nu poți să aderi la o grupare politică, la o idee, nu îți poți manifesta grija pentru țară în curs de transformare într-o colonie iudaică, decât organizându-te.
Dacă în localitatea ta nu există organizare în acest sens, fă-o tu!
Dacă ai suspiciuni în legătură cu legalitatea, te informez că nici nu îți pui firmă la poartă, nici nu complotezi, ci, pur și simplu, îți faci un cerc de prieteni cu care ești liber să discuți orice, să crezi în ce vrei.
Nu suntem decât parțial în situația creștinismului din catacombe; momentul intrării noastre în viața politică în sens juridic nu a venit încă.
Apariția unui partid legionar poate fi urmarea unui „prea plin” de organizații locale, de „cuiburi” care și-au însușit condițiile de viață și luptă legionare.
Vedeți dumneavoastră, aceasta este diferența sau specificul Mișcării Legionare: nu facem partid ca să adunăm oameni sub steag, facem partid când am strâns sub steagul năzuințelor noastre destui luptători hotărâți, convinși de dreptatea noastră și de rolul nostru în viața țării!
În perioada de înflorire, de dezvoltare a Mișcării Legionare, exsitau în țară zeci de mii de cuiburi la 500.000 de membrii și 500.000 de simpatizanți.
Toți cei care iau contact cu noi în vederea participării directe la activitatea Mișcării, trebuie să înțeleagă și să accepte această structură de organizare: cuiburile sunt zecile de mii de camarazi, care, „adunate”, puse într-o anumită ordine, dau naștere unei construcții trainice.
Un partid legionar în sensul înțelegerii curente a cuvântului, nu există – și nu a existat – decât ca urmare a necesității de exprimare politică a sute de mii de români.
Partide care de la o legislatură la alta se muncesc din greu să strângă numărul de ”adeziuni” pentru supraviețuire, chiar dacă se declară de sorginte legionară, nu sunt decât formații politice care își caută o justificare a existenței, apelând la o doctrină și la o ideologie pe care nu au înțeles-o, pe care nu o aplică, simțindu-se obligați să își declare filiația aceasta în scopul unei justificări existențiale.
Toate considerentele exprimate mai sus vă vor duce, desigur, cu gândul la ținta activităților noastre în anul care vine; este obligatorie extinderea activităților specific legionare.
Situația actuală este total nemulțumitoare și speranțele noastre pe care le considerăm justificate având în vedere dezastrul național în care partidele existente au adus țara, se îndreaptă spre un anumit segment al poporului român, care nu a fost contaminat de gândirea și practica
politicianismului de sorginte iudaică, spre aceia care suferă văzând situația în care am ajuns.
Departe de a fi o figură de stil, simțim o durere aproape zilnică când suntem în situația de a constata că milioane de români suferă de foame și de frig, ajung pe drumuri la o vârstă la care nimeni nu îi mai angajează, sunt dați afară din casele oricât de modeste ar fi, pentru datorii la utilități; aflăm cu groază în fiecare zi cum sunt distruse pădurile noastre, cum în zone strict protejate un criminal își trântește o proprietate pe multe hectare.
Bogății de o dimensiune economică mondială, ca Roșia Montană sau Roșia Poeni, sunt vândute pe a suta parte din valoarea lor, enormele zăcăminte de petrol și gaze din Câmpia Jimboliei sunt neexploatate în așteptarea unei oferte care să ne facă mai săraci și mai dependenți.
Învățământul este distrus, asistența medicală la fel, având ca țintă de perspectivă omniprezența spitalelor și clinicilor private, „afacere” luată în antrepriză după acordurile „bilaterale” cu Israelul.
Aș încheia cu o evocare a unor timpuri de mult apuse: în vara lui 1941, când România a declarat război Rusiei bolșevice, în momentul anunțării evenimentului la radio, milioane de români din toată țara s-au așezat în genunchi, „în praful drumului” și au spus un „Tatăl nostru” pentru România și armata română.
În iarna lui 1942 eram în clasa a doua primară și la serbarea pomului de Crăciun am fost desemnat să spun o poezie patriotică; erau de fapt versurile unui cântec:„Frați români din regimentul 10, gornistul sună să mergem la război, ostașii se adună cu inimi de eroi.
Nimic din lume nu-i mai sfânt, și mai frumos pe-acest pământ, decât să mori ca luptător învăluit de tricolor.”
O spuneam, o cântam, o credeam cu sfințenie și o cred și acum, după zeci de ani.
Domniile voastre, cititori obișnuiți sau ocazionali ai acestor rânduri, închipuiți-vă că ar suna gornistul acum, sau asimilați-l cu publicația noastră.
Ați ghicit: gornistul din poveste nu ar reuși, după cum puteți să constatați, decât să trezească amintiri sau să stârnească curiozitatea.
Ar rămâne mai departe un personaj de poveste! Trist, dar adevărat!
Să facem un final optimist?
„Bilanț 2012: cele 100 de cuiburi legionare din București și din provincie salută cu încredere noul an!”
Dumnezeu e mare!
NICADOR ZELEA-CODREANU – Cuvântul Legionar, decembrie 2011
autorul nu cunoaste realitatile istorice si putin cam exagereaza. Fara actul de la 23 august 1944 eram rasi de pe harta ca si tarile baltice Lituania Letona Estonia care au ajuns in paradisul sovietic rase de pe harta si trimise ,,acasa,, in Siberia sa fie mancate de ursi in padure, sau mai bine zis in jungla.
Actul de la 23 august si armistitiul semnat in 12 septembrie 44 ne-a adus la putere dupa 14 ani NATIONAL-COMUNISMUL prin retragerea sovietica din Romania, a armatei USSR. Fara 23 august 1944 sovieticii nu plecau nici macar in anii 90 ! deci Regele Mihai practic a adus la putere national-comunismul dupa 1958, semnand armistitiul din 1944 care ne-a garantat retragerea trupelor sovietice din Romania. Fapt de care a profitat DEJ si Ceausescu.
Nu armistiţiul ţi-a garantat retragerea trupelor sovietice. Mai studiază, dar nu pe saitul cnsas, studiază Tratatul de pace de la Paris, retragerea trupelor sovietice din România este pusă în legătură cu retragerea trupelor sovietice din Austria, s-a mai comentat pe sait, o să caut să-ţi indic sursa. Nu aveam cum să fim raşi, eventual ne mai micşorau, Maramureşul,nu cel istoric, cel din 1919, este la noi fiindcă s-au mobilizat ţăranii şi au venit la oraş peste comunişti, mai ţinteau şi delta, posibil Dobrogea şi încă o parte din Bucovina. Nu se face istorie cu dacă, dacă nu era 23 august, Mareşalul avea şanse să-i oprească pe ruşi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Asta fiindcă strategia lor nu presupunea ofensiva spre Bucureşti, ci atingerea culmilor Carpaţilor Orientali, din cauza asta au ajuns aşa târziu în Bucureşti, nu ca să ne lase să luptăm cu nemţii. O să-ţi mai dau nişte amănunte lămuritoare dar nu în acest moment, fiindcă voiam să postez altceva, dar ţi-am citit comentariul şi m-ai deturnat.
Aşa păţesc de multe ori, când intru să scriu ceva, scriu ce nici nu gândeam că voi scrie.
Antonescu putea sa-i opreasca pe rusi la Focsani numai daca dezvolta bomba atomica. A fost singura sansa reala, restul sunt speculatii. Noi aveam 600.000 soldari romani si nemti pe front, impotriva la peste 2 milioane de rusi, inarmati pana in dinti cu rachete Katyusha, tancuri, artilerie etc in timp ce noi nu aveam aproape nimic pe masura lor ca sa le dam o replica. Asa arata frontul din Moldova, mai rau decat la Stalingrad, pentru ca Hitler retrasese dupa 5 august toate blindatele si Panzer-ele germane din Romania pentru a starpi rebeliunea poloneza din Varsovia cu ele.
Sovieticii nici nu visau la o depășire a liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. Planurile lor se opreau exact acolo. Dacă, cineva era în stare să pună un zăgaz acolo, acela era Mareşalul, şi era timp, ruşii s-ar fi oprit în faţa acelei apărări organizate. Concepţia militară sovietică presupunea atimgerea unei superiorităţi de cel puţin 3 la 1, pe toate categoriile de arme, infanterie, artilerie, blindate, aviaţie. Aceasta în sectoarele de rupere, în sectoarele de fixare puteau să meargă la paritate, (în sectoarele de fixare, aşa le-am numit, aveau loc acele atacuri de fixare a trupelor inamice, care trebuiau să rămână pe loc ca să nu poată fi folosite în sectoarele de rupere, acolo unde avea loc ofensiva propriu-zisă, în sectoarele de fixare ofensiva era doar mimată). Realizarea superiorităţii în sectorul de rupere se făcea inclusiv prin aducerea de trupe şi tehnică de luptă din sectoarele de fixare. Odată breşa realizată, se trecea la largirea ei, dar nu puteau înainta oricât de mult, fiindcă trebuiau să se ocupe de închiderea pungilor, rezultau nişte pungi de trupe inamice care trebuiau încercuite şi anihilate, nu puteau să le ignore şi să meargă hai-hui înainte(cum se zicea de „soldatul rus că ar merge înainte un kilometru fără cap”).
Deci, în urma spargerii frontului obţin două aripi (nu de pui), cea din stâmga şi cea din dreapta, centrul pe unde s-a produs ruperea se retrage opunând rezistenţă, eventual, dacă poate, contraatacă pentru reocuparea poziţiilor pierdute, pentru a nu lăsa inamicul să-i înconjoare flancurile, lucru greu de făcut când în sectorul de rupere atacatorul are o superioritate de 3 până la 6 ori faţă de tine, aşa că te retragi dar nu numai cu centru, trebuie să retragi şi flancurile ca să nu fie învăluite, ca să nu permiţi formarea acelor pungi care vor fi luchidate ulterior, dar aceste lucruri sunt la mintea găinii, n-ai nevoie să treci printr-o academie militară ca să le gândeşti, deci poate te plictisesc aşa că o scurtez. Scopul era atingerea Prutului pentru tăierea legăturii cu trupele din Basarabia, grupul de armate Dumitrescu(Armata 3 română, Armata 6 germană și Corpul 2 armată român) şi atingerea Carpaţilor, în condiţiile fixării frontului pe Focşani, Galaţi. Puterea ofensivei se diminuează pe măsură ce te întinzi de la Iaşi către Focşani, spre Prut şi spre Carpaţii Orientali, sunt nişte distanţe şi suprafeţe de acoperit, rezistenţe ale inamicului depăşit care trebuie lichidate, tancurile merg cu motorină, artileria trage cu proiectile, care trebuie asigurate.
Dacă ridicam cât de cât o stavila pe acel aliniament, ruşii se opreau pe loc şi după curăţirea teritoriului din spatele lor şi atingerea obiectivelor strategice de care am pomenit, s-ar fi gândit pe unde vor realiza superioritatea în sectorul sau sectoarele de rupere.
Ca o părere, cred că logic ar fi fost ca direcţia ofensivă să fie spre Ardeal, nu spre Bucureşti, drumul lor era spre Berlin, Bucureştiul puteau să-l culeagă mai pe urmă.
Totuşi, ni s-a recunoscut meritul scurtării războiului cu şase luni, inclusiv de către ruşi, de ce oare? Frontul din Moldova nu arăta ca la Stalingrad şi Cotul Donului, situaţia se putea stabiliza, dar trebuia să fie cineva care s-o facă, şi n-a mai fost să fie. Armata a 4 a era într-o stare combativă destul de bună.
Nu retrăsese Hitler toate diviziile de blindate, din unele surse retrăsese 7 divizii din 11, (am mai citit şi varianta cu 7 din 8 divizii germane). Antonescu pregătise desprinderea de germani, dar aceasta nu putea să se producă cu diviziile blindate germane în preajmă, şi o ştia, că doar nu trecea degeaba avionul care îl ducea la întâlnirile cu Hitler pe deasupra Varşoviei, de fiecare dată. Paradoxal, tocmai mutarea divizilor de blindate pentru stăvilirea ofensivei frontului bielorus face posibil succesul încercării de desprindere de nemţi, altfel Bucureştiul avea soarta Varşoviei, ruşii ar fi stat să se uite cum ne luptăm cu nemţii, că tot au mai făcut-o. Şi de ce nu, şi nemţii au stat să se uite cum ne luptam de zor cu foşti aliaţi ruşi ţn primul război.
Dotarea cu armament a trupelor române era mult peste cea de la Cotul Donului, e vorba de armament eficient, tunuri antitanc care puteau să distrugă blindatele ruseşti. Şi se producea în ţară, atât tunul, cât şi muniţia.
Când îţi dai cu părerea despre istoria acelui 1944, până la urma aceea istorie fiind şi istoria unui conflict militar, trebuie şă cunoşti şi ceva despre istoria militară, şase sute de mii şi două milioane nu sunt bune, să nu facem precum nişte urechişti fripturişti care se dau şi istorici. Lăutărismul nu face bine la cerebrel, cel mult la portofel, şi în cazul nostru nu e cazul.
dar din Ungaria Polonia Cehoslovacia de ce nu s-au retras cu trupele sovietice si dupa dezarmarea din Austria? Americanii si rusii au hotarat demilitarizarea in Europa si in 1955 retragerea concomitent a trupelor sovietice si americane din Austria ca sa lase o zona libera intre marile puteri: intre NATO si Pactul de la Varsovia. Cum putea Romania sa apeleze la rusi prin Bodnaras sa-si retraga trupele si din Romania atata vreme cat nu am fi avut 23 august-ul in spate, si un tratat de alianta semnat cu URSS-ul? Ungaria care a fost stat fascist pana la finalul razboiului a fost un stat OCUPAT militar de trupele sovietice pana in atentie….. 1993!! si dupa prabusirea URSS se mai retrageau consilieri sovietici din Ungaria…..a fost ultima tara din Europa din care se retrageau ( evident in afara URSS-ului )
mai pe scurt, sovieticii si-au retras trupele din Berlin si din Ungaria abia prin 1989, 1992 si 1993 !! pentru ca aceste state RDR respectiv Ungaria au fost state FASCISTE ocupate militar de sovietici. Nu a fost cazul Romaniei din care s-au retras in 1958, si care a fost aliat cu aliatii gratie Regelui care moare zilele astea si e in coma la spital.