Dr. Alex Berca
S.U.A.
Naziștii și alte creaturi similare au constituit o epocă prin care sperau să schimbe întreaga lume.
Nu de mult timp unii cercetători ai istoriei au scos la lumină unele documente mai puțin cunoscute dar care trebuie aflate, știute de toată lumea și apreciate sau din contra condamnate pentru gravitatea lor.
De multe ori s-a dovedit că unele grupuri sau diverse organizații au comis și continuă să comită crime ceeace nu înseamnă că ele trebuie să fie ținute secret. Ele trebuie cunoscute de întreaga lume, analizate, calificate și sancționate în consecință.
Istoria nu întotdeauna reflectă realitatea întrucât a fost și continua să fie scrisă și prezentată în funție de interesele personale ale unor conducători sau al unor grupuri care susțineau sau făceau jocul unor personalități politicei. Exemplele unor astfel de situații au avut loc dealungul istoriei și continuă să existe și în prezent.
Idei false cu vechime milenară
Cu mii de ani în urmă s-au lansat tot felul de idei care au provocat multiple discuții în controversă și chiar au luat forme mai grave ale un ciocniri violente. Asemenea idei s-au extins și au fost folosite drept pretexte pentru tot felul de manifestări ale unor răzbunări bazate pe tot felul de idei false.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă istoria omorârii lui Isus Hristos.
Controversele continuă și astăzi după 2000 de ani și nici până în prezent nu există o confirmare a realității.
Cu toate că în luna martie 2011 Papa Benedict al XVI a publicat cartea ”Isus din Nazaret” și cu această ocazie și-a exprimat opinia și a înlăturat blamarea evreilor pentru o asemenea faptă falsă, încă se mai găsesc adepți ai unor asemenea idei și care continuă să-i învinovățeasc pe evrei de cele întâmplate cu peste 2000 de ani în urmă.
Istoriografii consideră că nu trebuie să devenim robii unor prejudecăți și să-i considerăm:
pe ”dușmanii noștri ca fiind prietenii noștri sau
pe prietenii noștri ca fiind dușmanii noștri”.
Cred că trebuie să privim diversele fapte și evenimente așa cum s-au petrecut sau se petrec și să le stabilim importanța sau gravitatea în raport cu aspectele normale și reale ale vieții și cu principiile unei morale și filozofii cu un profund caracter uman.
O anumită poziție față de problema avreiască
Din diverse documente istorice reiese, de exemplu, că timp de circa 9 zile (între 6-15 iulie 1938), președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt (1988-1945), membru al partidului democrat, a convocat o conferință la Evian (Franța), în care principala temă a fost aceea a necesității creșterii imediate a numărului refugiaților evrei în vederea protejării lor de persecuțiile la care erau supuși în Germania nazistă.
De fapt Președintele Roosevelt dorea să obțină angajamente din partea națiunilor invitate la această conferință, de a accepta primirea în țările lor, a unui număr mai mare de refugiați.
Deși din discursul Președintelui Roosevelt s-a văzut că a făcut eforturi pentru a evita să precizeze explicit acest obiectiv, istoricii și analiștii politici au sugerat că Roosevelt de fapt dorea să distragă atenția și critica adusă politicii americane, care limitase într-un mod deosebit de sever cota refugiaților evrei admiși în Statele Unite.
Un fapt ce a rămas ca un mare semn de întrebare, a fost acela prin care la Evian, unde se discuta despre problema evreiască, reprezentanții populațiilor evreești din diverse țări au fost admiși numai ca observatorI și nu ca participanți cu drept de a-și expune opiniile.
În același timp delegația Agenției Evreiești condusă de Golda Meir (1898-1978), a ignorat o ofertă lansată chiar de Germania de a permite evreilor să emigreze în alte țări plătindu-se 250 de dolari pentru fiecare persoană. Din păcate nici alte grupuri și organizații evreiești din lume nu au făcut nici un efort să influențeze Statele Unite și celelalte 32 de țări participante la conferința de la Evian de a accepta creșterea urgentă a imigrării în special a evreilor germani și austrieci.
La 1 februarie 1940, Vicepreședintele executiv al Organizației Sioniste a Evreilor Americani, Henry Montor (1905-1982), a refuzat să intervină pentru obținerea unei nave destinată refugiaților evrei din diversele țări europene de pe cursul Dunării.
Într- scrisoare adresată Rabinului Șef al statului Maryland Montor,afirma:
„Palestina nu poate fi inundată de”bătrâni sau de unii indezirabili”.
[Sursa: Enciclopedia Judaică – Copyright 2007, Thomson Gale]
Cu un an mai târziu, în 1941, și apoi după încă un an, adică în 1942, un alt fapt istoric a avut loc.
Diferitele unități ale Gestapoului din diverse orașe din Germania
au ”oferit” tuturor evreilor europeni tranzit în Spania cu condiția renunțării la toate proprietățiile lor din Germania și Franța (care la data aceea era deja ocupadă de armata germană – n.n.).
La această ”ofertă” se mai adaugau și următoarele condiții:
- niciunul dintre evreii ce urmau să fie deportați nu avea dreptul să călătorească din Spania spre Palestina;
- toți deportații trebuiau să fie transportați din Spania în SUA sau în coloniile
britanice și să rămână acolo; vizele de intrare urmând să fie aranjate de către organizațiile evreilor care locuiau acolo;
- plata unei sume de 1000 dolari pentru fiecare familie: suma urma să fie dată de o agenție care se obliga să achite suma indicată la sosirea familiei respective la frontiera spaniolă: această sumă se referea la o rată de 1000 de dolari pe zi în raport de timpul în care familia respectivă era în așteptarea plecării din Spania.
Liderii diferitelor organizații evreești din Elveția și Turcia care primiseră și ei copii ale acestei așa zise ”oferte”, cu stipularea clară privind excluderea Palestinei ca destinație finală pentru deportați, au transmis imediat un răspuns negativ ce cuprindea următoarele observații:
- a) Numai Palestina urma să fie considerată ca destinație pentru deportați.
- b) …aliații victorioși trebuie să fie de acord cu creerea unui „stat evreu” la sfârșitul
războiului.
- c) Nu se vor acorda rambursări (pentru sumele plătite – n.n.)
Acest răspuns la așa zisa ofertă a Gestapo-ului a avut ca unică alternativă trimiterea celor deportați la camerele de gazare.
În 1944, la momentul deportărilor evreilor maghiari, a fost făcută o ”ofertă” similară, prin care toți evreii maghiari ar fi putut să fie scutiți de o eventuală deportare dacă se respectau solicitările Gestapoului.
Aceeași ierarhie a diverselor organizații evreești au refuzat și această așa zisă ofertă.
În vederea sprijinirii acțiunilor de salvare a evreilor, tot ceeace a făcut Guvernul britanic a fost să acorde vize unui număr de 300 de rabini și familiilor lor, urmând ca aceștia să fie evacuați spre Palestină prin Turcia.
La 17 decembrie 1942, ambele camere ale parlamentului britanic au declarat că sunt dispuse să găsească un refugiu temporar pentru 500.000 de evrei din Europa și instalarea lor în colonii britanice, ca parte a negocierilor diplomatice cu Germania.
La 27 ianuarie 1943, când următorii pași ai acestor negocieri erau urmărite de peste 100 de conducători din diverse țări, un purtător de cuvânt al sioniștilor a anunțat că evreii se opun moțiunii primite întrucât Palestina fusese omisă de pe lista țărilor care trebuiau să primească deportații evrei.
Pe 16 februarie 1943, a fost publicată în ziarele din New York știrea prin care România a oferit posibilitatea ca 70. 000 de refugiați evrei din Transnistria să se refugieze urmând să se plătească 50 de dolari de persoană. Referitor la această propunere Yitzhak Greenbaum (1879-1970), Președintele Comitetului de Salvare al Agenției Evreiești, s-a adresat Consiliului Executiv Sionist din Tel Aviv la 18 februarie 1943, spunând:
„…când m-au întrebat”, nu ai putea să dai bani din fondurile
evreiești pentru salvarea evreilor din Europa, am spus: NU!
și spun din nou, NU! …
… trebuie să rezistăm acestui val care împinge activitățile sioniste
la un nivel de importanță secundară „.
La numai o săptămână după această declarație, adică la 24 februarie 1943, Stephen Wise (1874-1949), Președintele Congresului Evreiesc American și liderul sioniștilor americani, a emis un refuz public la această ofertă declarând:
”…nici o colectă de fonduri nu pare a fi justificată.”!
În 1944, un Comitetul de Urgență creat în vederea salvării poporului evreu a cerut guvernului american să înființeze un Comitet pentru refugiați. Rabinul Stephen Wise (1874-1949)[1], a contestat această propunere.
Pe parcursul negocierilor menționate mai sus, Chaim Azriel Weizmann (1874 – 1952),[2] , a declarat:
„Partea cea mai valoroasă a națiunii evreiești este deja în Palestina…,
În 1947, congresman William Stration(1914-2001) din partea statului Illinois, a susținut un proiect de lege pentru acceptarea imediată în Statele Unite a 400.000 de persoane care urmau să fie strămutate. Din păcate nici acest proiect nu a fost adoptat întrucât a fost anulat public de conducerea sionistă din Statele Unite.
Asemenea acte pot fi considerate ca fiind total nejustificate într-un moment în care în timpul ultimei faze a războiului, când naziștii erau dispuși să facă schimb de bani pentru evrei, ele erau anulate.
În aceste condiții se poate pune întrebarea:
cum a fost posibil ca acești reprezentanți – „conducătorii evreimii”
să nu miște cerul și pământul pentru a-și salva frații de la moarte?
Efectele immediate ale unor asemenea – ne acțiuni, au devenit cunoscute mult mai târziu și fac parte din istoria poporului evreu cu toate că nu s-a discutat prea mult și nu se popularizaseră la timpul respective.
Alte aspecte ”uitate sau intenționat neglijate” privind situației evreilor în timpul Primului și al celui de Al Doilea Război Mondial”, aduse la cunoștiința marei mase a evreilor ca informații mai recente ale unor cercetători în domeniul istoriei în general și al istoriei evreilor în mod special confirmă fapte după care pe parursul celui de al Doilea Război Mondial de exemplu, evreii din unele țări au luptat nu împotriva armatei germane ci alături de soldații germani.
(Document original în germană Auswertiges Amt Archiv, Bestand 47-59, E224152 și E234155-58).
Text complet original publicat în: David Yisraeli, Problema palestiniană în politica germană 1889-1945 (Israel: 1947) pp. 315-317). și Wall Street Journal 2 decembrie 1976
Evrei care au luptat alături de soldații nemți
Există documente din care rezultă, de exemplu, că în septembrie 1941, un ofițer, medic militar, a efectuat o faptă atât de eroică încât i s-a oferit decorația ”Crucea de fier” din partea comandamentului superior al armatei Germane.
Acordând mai puțină atenție grijii față de propria persoană și în fața bombardamentelor sovietice, maiorul medic Leo Skurnik, a decis și a organizat evacuarea spitalului militar ce exista în apropiera graniței finlandezo-rusă, salvând viața a peste 600 de soldați, inclusiv membri ai armatei fasciste.
Leo Skurnik, un ofițer medic (al doilea rând, al doilea din partea
stângă, căruia i s-a oferit decorarera cu Crucea de Fier.
Leo Skurnik a luptat alături de soldații nemți, i-a vindecat și de multe ori s-a împrietenit cu ei. Dar cum se simt astăzi evreii din Finlanda despre așa zisa lor alianța –cu armata nazistă, despre care nu au existat până nu demult informații reale?.
Skurnik nu a fost singurul soldat care urma să primească Crucea de Fier în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Peste patru milioane de soldați au primit o asemenea decorație. Dar a existat un fapt despre acest ofițer care a făcut ca recomandarea sa să fie ceva cu totul deosebit: Leo Skurnik era evreu.
Skurnik nu era singurul luptător evreu. Peste 300 de soldați evrei s-au aflat pe câmpul de luptă alături de soldați naziștii, când Finlanda, a fost atacată de armatele sovietice în 1939[3]. Alianța dintre soldații lui Hitler și cei de etnie mozaică (pe care Hitler promisese să-i elimine de pe fața pământului –n.n.), a fost unul dintre aspectele cele mai deosebite ale celui de-al Doilea Război Mondial, dar despre care nimeni, inclusiv mulți dintre finlandezi, nu au știut aproape nimic și care zeci de ani a fost data uitarii.
„Am trait în Finlanda timp de peste 25 de ani înainte de a fi auzit despre asta și eu sunt evreu”, povestea John Simon, un New Yorkez care s-a mutat la Helsinki în 1982.
Asta este o istorie despre care nu s-a povestit prea mult. A fost uitată sau în mod special a fost neglijată din anumite considerente politice pur subiective.
Asemenea experiențe despre care rareori se poate spune că merg direct la inimă sunt cele legate direct de ideia: ce înseamnă să fii evreu și să trăiești într-o țară care a acceptat să fie o bună gazdă pentru mulți evrei ?.
Veteranii evrei – o mână de oameni care încă trăiesc astăzi în Finlanda – sau urmașii lor, afirmă că nu sunt rușinați de ceea ce au făcut.
Realitatea este determinată de faptul că prima dată când evreii din Finlanda au intrat în armata filandeză, a fost în anul 1939.
Un tânăr evreu, de 23 de ani, din Vyborg, a fost recrutat când Uniunea Sovietică a invadat Finlanda. La fel ca şi alţi evrei, el şi-a făcut datoria din toată inima, fiind dispus să moară pentru ţara care l-a primit și în care a crescut fără să simtă nici un fel de discriminare.
Războiul care a izbucnit în 1939, cunoscut în Finlanda ca Războiul iernii, a fost considerat de populația evreiască din Finlanda drept o șansă de a demonstra că sunt cetățeni finlandezi loiali.
Prima acțiune militară a tănârului evreu Aron Livson a început în 1939, când avea 23 și a fost recrutat plecând în războiul provocat de Uniunea Sovietică.
Împreună cu alți mulți evrei, el era hotărât să-și îndeplinească datoria în cele mai bune condiții, și chiar să-și dea viața pentru țara pe care a considerat-o ca fiind țara sa (Finlanda!).
Aproape fără excepție, evreii din Finlanda au provenit din familiile soldaților ruși care au fost detașați în regiune în timpul serviciului lor militar.
După unele informații scrise sau povestite de către veterani, sub conducerea rusă, evreii fuseseră forțați să intre în armată la vârsta de 10 ani și obligați să-și efectueze serviciul militar până la 25 de ani.
Când s-au refugiat în Finlanda ei erau priviți cu multe suspiciuni de către populația finlandeză (care fusese sub ocupație rusească până la obținerea independenței în 1917 – n.n.), iar războiul care a izbucnit în 1939, a fost considerat de tănârul Aron Livson ca o șansă de a dovedi că era un cetățean fidel, loial, al Finlandei.
Livson s-a luptat în Istmul Karelian și, deși armata a fost nevoită să se retragă în cele din urmă în urma întețirii atacurilor armatei ruse, s-a luptat cu atâta perseverență, dovedind o asemenea abilitate și inițiativă încât a fost avansat la gradul de sergent.
Pentru o anumită perioada de timp, între Finlanda si Uniunea Sovietică a existat o perioadă de pace dar care, după cele povestite de unii dintre bătrânii finlandezi, a fost deosebit de grea și neplacută.
Când Hitler a lansat operațiunea Barbarossa[4]– invadând într-un mod neașteptat U.R.S.S, Finlanda a văzut această acțiune germană ca o oportunitate de a-și recâștiga teritoriul pierdut în războiul de iarnă fapt pentru care au decis să-și unească forțele militare cu cele militare ale Germaniei.
La fel ca toți evreii, Livson a auzit tiradele veninoase ale lui Hitler împotriva poporului evreu. Știa ceva despre Noaptea de Cristal, despre atacurile împotriva căminelor evreiești din diverse orașe germane, despre distrugerea prăvăliilor evreiești, a școlilor și sinagogilor ce au avut loc în noiembrie 1938. Dar, când ordinele au cerut ca tinerii civili finlandezi să se înroleze în lupta împotriva Rusiei, el nu a considerat această chemare ca fiind ceva nepotrivit.
Livson, la vârsta de 97 de ani, după cum au apreciat unii autori, se prezenta ca ”o versiune fragilă” a tănârului soldat care fusese mobilizat în 1921, dar vocea îi rămâsese în continuare tare și clară, cu fermitate și cu opinii neclintite.
De câte ori a avut prilejul el afirma:
„Mi-am îndeplinit datoria de cetățean al Finlandei,
cum au făcut-o toți tinerii de vârsta mea”, spune el.
„Noi nu eram evrei luptând într-o armată finlandeză –
noi eram tineri finlandezi, soldați finlandezi,
luptând pentru țara noastră.”
Un autor[5] care vizitase Finlanda cu mai mulți ani în urmă, se întâlnise în cantina din subsolul sinagogii din Helsinki, cu Livson, cu soția lui și cu alți membri ai veteranilor evrei din Finlanda.
Imaginea alăturată îi arată pe cei patru frații Blankett, care au luptat pentru Finlanda în 1939
Atmosfera la acea întâlnire era deosebit de prietenoasă, prin felul în care se purtau convorbirile dintre veterani și cu glumele cu care își aduceau aminte de anii tinereții și de evenimentele la care au participat.
”…Nu a existat nici o greșeală din partea noastră, explica Livson” și își însoțea fiecare cuvânt bătând cu bastonul în podea sălii unde avea loc întâlnirea, pentru ași întării și mai mult fiecare cuvânt.
Pe lângă faptul că își îndeplinise datoria ca soldați și își dovediseră loialitatea față de țara lor, veteranii insistau că sunt fericiți că au luptat alături de soldații nemți într-un război de autoapărare și un război de cucerire.
La granița cu Rusia, în regiunea Karelia, trupele finlandeze și germane s-au luptat cot la cot, iar evreii au avut de luptat, după opinia veteranilor, cu doi dușmani: unul în fața lor și altul chiar în rândurile lor.
Soldații nemți trăiau permanent cu frica de a nu li se dezvăluii identitățiile. Soldații finlandezi, aveau sprijinul deplin al ofițerilor lor superiori, iar soldații germanii – după spusele lui Livson, luptând alături de evrei – nu se gândeau nici o clipă de a-i ucide (pe soldații evrei – n.n.). De multe ori când treceau pe lângă un ofițer finlandez, care era evreu îl salutau cu respect.
Existau în Helsinki trupe germane și comandă germană precum și unități ale serviciului secret ”Gestapo”, însă Finlanda a respins cererile lui Hitler de a introduce legi anti-evreiești.
Atunci când Heinrich Himmler(1900-1945)[6], arhitectul Soluției finale, a vizitat Finlanda în august 1942 și la întrebat pe premierul Jukka Rangell( 1894 – 1982), despre „problema evreiască”, Rangell a răspuns:
„Nu nu avem o problemă evreiască”!.
„Trebuie să vă amintiți”, spunea John Simon, care discutase cu câțiva veteranii despre războiul Finlandei, „… cu 20 de ani în urmă, Finlanda a trecut printr-un război civil urât și brutal, care a divizat societatea în două.
Încă de atunci, s-a manifestat un efort, al unor politicieni, de a uni țara. Evreii au făcut parte din acest act politic de a aduce întreaga populație finlandeză pe drumul re-unificării.
Legăturile dintre soldații evrei și cei germani
Un general, Hjalmar Siilasvuo[7], afirma:
”… sânt mândru de originea soldaților mei evrei”!.
În memoriile sale, Salomon Klass (1907-1985) – căpitan evreu-finlandez care a luptat în Războiul de iarnă urma să fie decorat acordându-i-se decorația clasa a doua a Crucii de Fier, dar el a refuzat să primească această decorație.
Într-un dialog cu colegii săi le-a povestit că generalul Hjalmar Siilasvuo l-a chemat la o întâlnire și l-a prezentat ofițerilor germani spunând:
” Salomon Klass, este unul dintre cei mai buni comandanți ai
companiei mele „. „Generalul Siilasvuo știa foarte bine cine
eram eu și din ce segment al populației făceam parte”,
iar germanii nu au spus nimic”.
Poate unele cazuri de prietenie, între soldații evrei și cei germani dezvăluite de istoricul finlandez Hannu Rautkallio (1944 – ), au fost sau continuă și în prezent să fie cât de cât inconfortabile.
Istoricul Rautkallio povestește:
„Am auzit despre un dialog între un soldat evreu și unul german, care se
întorceau în tabăra (militară -n.n.), unde trăiau, soldații evrei și germani
de același rang”,
„…soldatul evre i-a spus germanului:
- ” Când ne întoarcem în tabără, să nu spui colegilor tăi că sunt
evreu”.
Germanul i-a răspuns:
- „Dar nu ți se va întâmpla nimic – tu ești soldat finlandez.
Eu s-ar putea să am probleme.” !
După opinia istoricului Hannu Rautkallio, sentimentele de prietenie între soldații finlandezi și cei germani, au fost deosebit de mari în special în cazul răniților.
Într-un album care a aparținut lui Chaje Steinbock (1920-1983), o asistentă medicală evreică din spitalul principal din Oulu, situat la circa 370 de kilometri nord de Helsinki, s-au regăsit câteva mesaje din partea unor soldați germani de care avea grije asistenta Chaje. Printre cele scrise se găsește unul semnat de un soldat neamț al cărui nume era Rudy.
El îi scrisese lui Chaje:
„Despre ceea ce simt pentru tine, nu m-am întrebat niciodată.
Nu vreau să știu, nu vreau să aud, pentru că știința poate
distruge fericirea. Îți voi spune doar un singur lucru:
ți-ași da tot ce îți dorește inima.
Tu ești femeia pe care am iubit-o mai mult decât orice altceva.
Până acum nu credeam că așa ceva ar putea exista”.
Potrivit unor mărturii, aflate de la alți veteran finlandeji, unii dintre soldații germani au vizitat o sinagogă ridicată în apropierea frontului.
- „Era o imagine incredibilă”, povestește Rony Smolar, fiul lui Isak
Smolar (1914-1992), cel care fondase respectiva sinagogă.
„Soldați germani în uniformă stăteau umăr la umăr cu soldații
evrei care se rugau.”
După cum explicau unii autori, până în acel moment al războiului detaliile privind Holocaustul încă nu părăsiseră granițele germane. Marea majoritate a soldații evrei nu știau de camerele de gazare și de ororile de la Auschwitz, Dachau sau Bergen-Belsen.
După opinia lui Șimo Muir, profesor de studii ebraice la Universitatea din Helsinki, unii dintre soldați evreii țineau legătura cu rudele lor din Polonia sau din alte țări est-europene. Primeau scrisori, și aflaseră despre deportări.
Medicul Leo Skurnik știa de pericolul în care se afla comunitatea evreiască din diverse țări europene.
Ca doctor, a cărui carieră fusese la un anumit moment dat blocată de unele curente antisemie care se manifestau în multe țări (și chiar în anumite sfere socio-economice și politice din Finlanda), Skurnik având în familie și unele rude care se ocupau de comerț și care călătoriseră prin Europa îi scriseseră despre ce se întâmpla acolo.
- „Știa și avea suficiente informații care să-I mențină într-o continuă
îngrijorătoare, explica mai târziu fiul lui Leo, și totuși tatăl meu, ca
doctor, considera că este responsabil nu doar pentru soldații
finlandezi, ci și pentru cei germani”; el nu s-a gândit nici-o clipă să
facă discriminări între pacienții lui, soldații finlandezi, evrei, sau
germani. Pentru tatăl meu, toți erau oameni răniți care trebuiau
tratați și vindecați.
- Și într-adevăr, mulți soldați germani aveau nevoie de ajutorul și
sfaturile doctorului Skurnik.
În sectorul în care acesta era staționat au avut loc unele dintre cele mai dure bătălii ale războiului, iar regimentul său (53 infanterie) și divizia SS alături de care acesta lupta au suferit pierderi foarte grele.
La un moment dat, Skurnik s-a aventurat în ”zona morții” dintre liniile frontului, pentru a salva câțiva soldați germani, când alți ofițeri nu avuseseră curajul să facă acest lucru. Apoi, în mijlocul unui bombardament sovietic a luat decizia de a evacua întregul spital.
Operațiunea i-a adus o apreciere deosebită și propunerea de a fi decorat cu ordinal Crucea de Fier.
Skurnik ca și ofițerul Klass, au refuzat decorațiile.
„Când germanii au decis că ar vrea să-i acorde decorația tatălui meu, povestea în continuare fiul lui Skurnik, tatăl meu i-a spus generalului Siilasvuo.
Acesta, la rândul său, i-a spus tatei, care credea că e vorba de o greșeală.
Skurnik a decis că vrea să afle ce se va întâmplă când la Berlin se va afla că el este evreu.
Ceva mai târziu, Siilasvuo a venit și i-a spus lui tatălui meu, că decizia de decorare fusese aprobată. Tata i-a spus:
«Bunul meu prieten, crezi că pot accepta o asemenea decorație?
Spune-le prietenilor tăi germani că mă șterg la fund cu ea!»
Generalul a transmis Comandamentului german, mesajul, cuvând cu cuvând, iar germanii, furioși, au cerut ca Skurnik să fie pedepsit.
Generalul finlandez a refuzat să ia vre-o măsură de sancționare.
De-alungul anilor de război au existat și unele acte de așa zisă ”rebeliune evreiască”. De exemplu, un doctor staționat la Oulu a refuzat, de exemplu, să opereze soldați germani și, ca atare, a fost transferat.
Sissy Wein, o cântăreață evreică, a refuzat să cânte pentru soldații germani.
După război, pe măsură ce ororile Holocaustului au fost dezvăluite, în rândul evreilor finlandezi s-a răspândit un sentiment de disconfort.
După cum reiese din unele informații ale mass-mediei, la o întâlnire a veteranilor de război organizată la Tel Aviv în 1946, evreii finlandezi au fost acuzați de trădare.
„Nu v-ați gândit, au fost ei întrebați, că ajutându-l pe Hitler,
i-ați prelungit perioada de putere și, prin asta, ați făcut ca
mai mulți evrei să ajung în camerele de gazare?”
Kent Nadbornik, Președintele Uniunii Veteranilor Evrei Finlandezi, a afirmat:
„Noi nu i-am ajutat pe germani. Aveam un inamic comun,
pe ruși, și atât!”
O altă justificare a veteranilor, a fost aceea că prin prin participarea la război soldații evrei și-au dovedit totala loialitate față de statul finlandez,
Această afirmație a fost criticată în ultimii ani.
În același timp „linia oficială” era aceea că existența evreilor în armata finlandeză pusese capât antisemitismului din Finlanda, și în același timp a apărat întreaga populație finlandeză de pericolul unui Holocaust.
Referindu-se la această situație, Carl Gustaf Emil Mannerheim[8] i-ar fi spus lui Himmler:
„atâta timp cât evreii luptă în armata mea, nu voi permite
deportarea lor”.
*
[1] Stephen Samuel Wise a fost la începutul secolului al XX-lea (în America), un Rabin reformat și lider sionist.
[2] Chaim Azriel Weizmann lider sionist și om de stat israelian care a fost președinte al organizației sioniste și mai
târziu primul președinte al Israelului. El a convins guvernul Statelor Unite să recunoască statul nou format al
Israelului.
[3] Războiul de Iarnă a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Drept consecință, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor la 14 decembrie. Iosif Visarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se așteptase să cucerească întreaga țară până la sfârșitul anului, dar rezistența finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deși aceștia din urmă își depășeau numeric inamicii în proporție de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când țara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10 % din teritoriul național și cca 20 % din capacitățile sale industriale.
[4] Operațiunea Barbarossa – numele de cod pentru invazia axei din Uniunea Sovietică, care a început duminică, 22 iunie 1941, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Operațiunea avea drept scop ideologia Germaniei naziste de a cuceri Uniunea Sovietică de Vest, astfel încât să poată fi repopulată de germani, să folosească slavii, în special polonezii, ca forță de muncă a sclavilor pentru efortul de război al Axei și să profite de rezervele petroliere ale Caucazul și resursele agricole ale teritoriilor sovietice.
[5] Pul Kendall – Evreii care au luptat pentru Hitler: „Noi nu am ajutat germanii. Am avut un dușman comun „!
În:Evrei.net, 11/3/2014
[6] Heinrich Luitpold Himmler – membru conducător al partidului nazist (NSDAP) din Germania. A fost unul dintre cei
mai influenți oameni din Germania nazistă și unul dintre cei mai direct responsabili pentru Holocaust.
[7] Hjalmar Fridolf Siilasvuo (1892 1947) – general locotenent finlandez care a condus trupele finlandeze în Războiul
de iarna împotriva trupelor U.R.S.S.
[8] Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim – fost militar finlandez și om de stat. Mannerheim a fost conducătorul
militar al albilor în războiul civil finlandez, regent al Finlandei, comandant-șef al forțelor de apărare ale Finlandei
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mareșalul Finlandei și al șaselea Președinte al Finlandei.
Comenteaza