Selectează comentariul CD
1.552 aprobate
denitsoc@gmail.com
149.102.242.167
SATANISMUL
C D
Există satanismul?
Atunci ce este satanismul?
„Este Dumnezeu dispus să prevină răul, dar nu poate?
Atunci El nu este atotputernic.
Este capabil, dar nu vrea?
Atunci El este răuvoitor.
Este atât capabil, cât și dispus?
Atunci de unde vine răul?
Nu este nici capabil, nici dispus?
Atunci de ce-I spune Dumnezeu?”
Epicur[1]
Îți poți găsi adevărul în tine doar atunci când poți renunța la orice condiționare.
Constiinta spirituală a creat materia duală, bine si rău, Umanitate si Satan.
Biserica ne explică necesitatea răului, ca o fortă corectivă si stimulatoare si deci de asta există Satan, cel care ne ademeneste si ne duce pre noi in ispită, ca sa ne intărească să ne tină vigilenti.
Aceiasi Conștiință spirituală a creat Universul care presupune trinitatea, intre fortele de Atractie si cele de Respingere unde trebuie să existe Echilibrul.
Dumnezeu ca unitate de conștiință a universului unde Materia poate fi vie si constientă sau lipsită de viată dar supusă acelorasi legi ale Atractiei, Respingerii si Echilibrului.
Legile Universului definesc Adevărul ca o constatntă matematică si nu ca o trăire emotională.
Uneori trebuie sa renunți la toate cunoștințele învățate pentru a intra în contact cu propria intuiție. Luând astfel contact cu conștiința unității, cu Dumnezeu. Chiar si cei care nu cred in Dumnezeu totuși schimbă gânduri cu El cand intuiția ii indrumă.
Aceiasi intuiție, sau Bun Simț, sau Fler ii ajută pe oameni să-l identificepe Satana si să se păzească de tentatiile lui. Deci chiar dacă nu crezi in Dumnezeu poti să te feresti de Satana, te ajută Bunul Simt, dar de la Dumnezeu si apoi cultivat de etica ta personală.
Satana există si este un pericol doar la nivelul Constiintei umane, nu poate afecta nimic in afara omului. Tentatia este doar o armă a Satanei care poate să afecteze si animalele dar ele nu pot fi corupte si nu aduc un castig Satanei.
Diavolul este un fenomen pur uman.
Satana are misiunea si satisfactia să ne facă viciosi, neplăcuti Domnului. Lupul care rupe zece oi la o stană desi nu poate manca decat dintr-una, nu este vicios cum s-ar putea spune ci este doar sub influenta instinctelor animalice prea putenice.
Viciul este si el pur uman, este opusul total al Virtutii. Omul cu o cunostintă practică si o constiintă curată indepartandu-se de insticte si emotii inselatoare poate să se mentină virtuos, cand nu-si poate mentine aceasta calitate poate usor să cadă in opusul situatiei si să devină vicios.
Dualitatea în om ne este este echilibrată de Bunul Simt inăscut si mai tarziu, prin educatie, de Morală.
Satana este asociat în mod obișnuit cu Diavolul în creștinism, un înger căzut, adesea privit drept șeful demonilor care ispitesc oamenii să facă păcat. Fenomenul satanismului împărtășește „legături istorice și asemănări de familie” cu mediul Calea Mâinii Stângi a altor figuri oculte precum Chaos, Hecate, Lilith, Lucifer și Set.
Timp de secole, termenul a fost folosit de diferite grupuri creștine ca o acuzație împotriva oponenților ideologici, o insultă pentru diferiți eretici, liber gânditori și păgâni. Prin contrast, satanismul autoidentificat este un fenomen relativ modern, atribuit în mare parte fondării Bisericii Satanei de către Anton LaVey în Statele Unite în 1966 – un grup ateu care nu crede într-un Satan supranatural.
Începând cu secolul al XIX-lea, au apărut diverse mici grupuri religioase care se identifică ca sataniste sau folosesc iconografia satanică. În timp ce grupurile care au apărut după anii 1960 au fost foarte diferite, ele pot fi împărțite în linii mari în satanism teist și satanism ateist. Cei care îl venerează pe Satana ca divinitate supranaturală este puțin probabil să-și atribuie omnipotența, ci să se raporteze la Satana ca patriarh.
Satanistii atei il privesc pe Satana ca pe un simbol al anumitor trasaturi umane, o metaforă utilă fără realitate ontologică. Satanismul religios contemporan este predominant un fenomen american, deși ascensiunea globalizării și a internetului au văzut aceste idei răspândite în alte părți ale lumii.
Un alt factor care contribuie la ideea satanismului este conceptul că există un agent al nenorocirii și răului care operează la scară cosmică, ceva de obicei asociat cu o formă puternică de dualism etic care împarte clar lumea în forțe ale binelui și forțe ale răului. Cea mai veche astfel de entitate cunoscută este Angra Mainyu, o figură care apare în religia persană a zoroastrismului. Acest concept a fost îmbrățișat și de iudaism și creștinismul timpuriu și, deși a fost în curând marginalizat în gândirea evreiască, a câștigat o importanță tot mai mare în înțelegerile creștine timpurii ale cosmosului.
În timpul secolului al XIX-lea, termenul „satanism” a început să fie folosit pentru a descrie pe cei considerați a duce un stil de viață în general imoral și abia la sfârșitul secolului al XIX-lea a ajuns să fie aplicat persoanelor despre care se credea că în mod conștient venerau în mod deliberat pe Satana. Acest din urmă sens apăruse mai devreme si în lucrarea episcopului luteran Laurentius Paulinus Gothus ce descrisese vrăjitorii care se închină diavolului drept Sathanister în “Ethica Christiana”, produsă între 1615 și 1630.
Satanism – un sistem în care Satana este celebrat și venerat într-o poziție proeminentă și are un fel de practici rituale sau liturgice.
Unii dintre sataniștii autoidentificați adesea nu cred că Satana există de fapt ca o ființă, ei cred că este un symbol, o „figură prometeică”, un simbol ezoteric al unei forțe vitale care pătrunde cu nonsalantă în univers”, cu atât mai puțin încearcă să distrugă umanitatea.
Diferite grupuri satanice – în principal Biserica lui Satan (CoS), Templul Set (ToS), Ordinul celor Nouă Unghi (ONA) și Templul Satanic (TST) – se acuză adesea unul pe celălalt că sunt sataniști frauduloși și/sau ignoranți ai adevăratului satanism.
Satanismul a năvălit in literatura romantică in forme simbolice si prometeice inselătoare, dar opera romanticilor a servit unui scop ocult, ca Satanismul să fie acceptat ca ceva fictiv si inofensiv.
Satanismul „este adesea definit fie prea larg, fie prea restrâns”, acuzatorii incluzând uneori grupuri non-satanice, cum ar fi grupuri eretice, incluzand paulicienii, bogomilii, catarii, valdenzii și hușiți; iar alții limitându-și uneori definiția la „bisericile satanice recunoscute și membrii lor”, excluzându-i pe cei care „cred într-un Satan literal” precum francmasoneria.
Cavalerii Templieri au fost acuzați că s-au închinat unui idol cunoscut sub numele de Baphomet, Lucifer fiind prezent la întâlnirile lor.
Anumite persoane ar putea face un pact cu Satana, Kol Nidre cu Satan in locul lui Dumnezeu?
Pare plauzibil intrucat ei sunt cei care negociază pană si in rugile lor către Dumnezeu: “ne rugam Tie daca ne scutesti de obligatiile contractuale si promisiunile noastre catre altii pe un an de zile”, cand o luam de la capăt.
Perioada modernă timpurie a văzut, de asemenea, o prefăcută frică de sataniști care își atingeau „apogeul istoric” sub forma proceselor vrăjitoare din secolele XV-XVIII, când au fost executate între 30.000 și 50.000 de presupuse vrăjitoare.
O serie de autori catolici au susținut că Revoluția Franceză din 1789 a fost condusă de un grup conspirativ de sataniști.
Stanislas de Guaita, a fost un cabalist care a folosit cultul satanist la baza cărții sale, „Templul lui Satan”.
În Franța anilor 1890, unde un scriitor anticlerical Léo Taxil – Marie Joseph Gabriel Antoine Jogand-Pagès, s-a convertit public la catolicism și apoi a publicat mai multe lucrări care pretindeau că dezvăluie faptele satanice ale francmasonilor. În 1897, Taxil a convocat o conferință de presă, promițând că va prezenta un personaj cheie al poveștilor sale, dar a anunțat în schimb că dezvăluirile sale despre francmasoni au fost inventate și a mulțumit clerului catolic pentru că a ajutat la publicarea poveștilor sale. O trucare fransmasonică rituală.
Aproximativ în aceeași perioadă, un alt convertit la catolicism, Joris-Karl Huysmans, a contribuit și el la promovarea conceptului de grupuri sataniste active în lucrarea sa din 1891 “Là-bas” – “Acolo jos”. Huysmans „a ajutat la cimentarea” ideii de masă neagră ca rit satanic și inversarea masei romano-catolice, cu o femeie goală pe altar. Spre deosebire de Taxil, convertirea sa a fost aparent autentică, iar cartea sa a fost publicată ca ficțiune.
Conceptul lui Satan își datorează originile in poemul epic “Paradise Lost” (1667) al lui John Milton, în care Satan apare ca protagonist. Milton era un puritan și nu intenționase niciodată ca imaginea lui despre Satan să fie una simpatică. Cu toate acestea, înfățișându-l pe Satana ca pe o victimă a propriei sale mândrii, care s-a răzvrătit împotriva zeului iudeo-creștin, Milton l-a umanizat și a permis, de asemenea, să fie interpretat ca un rebel împotriva tiraniei.
“Paradisul pierdut” a câștigat un număr mare de cititori în secolul al XVIII-lea, atât în Marea Britanie, cât și în Europa continentală, unde fusese tradus în franceză de Voltaire. Milton a devenit astfel „un personaj central în rescrierea satanismului” și va fi privit de mulți sataniști religioși de mai târziu ca un „satanist de facto”.
Printre poeții romantici care au adoptat acest concept de Satan a fost poetul englez Percy Bysshe Shelley, care fusese influențat de Milton. În poemul său “Laon și Cythna”, Shelley a lăudat „șarpele”, o referire la Satana, ca o forță spre bine în univers.
Un altul a fost poetul britanic Lord Byron, care a inclus teme satanice în piesa sa din 1821, “Cain”, care era o dramatizare a poveștii biblice a lui Cain și Abel.
Aceste portrete mai pozitive s-au dezvoltat și în Franța; un exemplu a fost lucrarea “Eloa” din 1823 a lui Alfred de Vigny.
Satana a fost adoptat și de poetul francez Victor Hugo, care a făcut din căderea personajului din Rai un aspect central al său in “La Fin de Satan”, în care și-a conturat propria cosmogonie.
Deși literati ca Shelley și Byron au promovat o imagine pozitivă a lui Satan în munca lor, nu există nicio dovadă că vreunul dintre ei a îndeplinit rituri religioase pentru a-l venera și, prin urmare, nu pot fi considerați a fi sataniști religioși.
Un anarhist proeminent din secolul al XIX-lea, rusul Mihail Bakunin, a descris în mod similar figura lui Satan ca fiind „răzvrătitul etern, primul liber gânditor și emancipator al lumilor” în cartea sa “Dumnezeu și Statul”.
Societatea Teozofică credea că „Lucifer” a fost o forță care a ajutat omenirea să se trezească la propria sa natură spirituală; Societatea a început să publice revista “Lucifer” în 1887. Societatea teozofică este o nouă mișcare religioasă ezoterică, ce a fost fondată în New York, în 1875. Printre fondatorii săi s -au numărat Helena Blavatsky, o mistică rusă și gânditorul principal al Mișcării Teozofiei și Henry Steel Olcott, primul președinte al societății.
Societatea se bazează pe o gamă largă de influențe între ele filozofii și mișcări europene mai vechi, cum ar fi neoplatonismul și ocultismul, precum și părți ale tradițiilor religioase asiatice, cum ar fi hinduismul, budismul și islamul.
Prima persoană care a promovat o filozofie explicit „satanică” a fost scriitorul polonez Stanisław Przybyszewski (1868–1927), un „boem decadent” care și-a bazat ideologia pe Darwinismul Social din anii 1890, publicând “Sinagoga lui Satan” în 1897.
Our Lady of Endor Coven, cunoscută și sub numele de Ophite Cultus Sathanas, a fost un cult satanic american fondat de Herbert Arthur în Cleveland, Ohio, cu originea pretinsă în 1948 deși documentația definitivă a grupului nu apare decât în anii 1960. Puternic influențat de gnosticism, grupul l-a echivalat pe Sathanas cu Șarpele din grădina Edenului ca revelator al adevăratei cunoștințe.
Se spune că satanismul, ca religie autodeclarată, a început „cu adevărat” în 1966, odată cu întemeierea Bisericii Satanei (CoS) de către Anton Szandor LaVey. Savanții religioși au numit Biserica nu numai cea mai veche și continuă organizație satanică.
Capra sabatică, cunoscută și sub numele de Capra lui Mendes sau Baphomet, așa cum este ilustrată de Éliphas Lévi, a devenit unul dintre cele mai comune simboluri ale satanismului.
https://en.wikipedia.org/wiki/File:Baphomet_by_%C3%89liphas_L%C3%A9vi.jpg
Dar LaVey și-a promovat și ideile, iar Biblia sa satanică din 1969, „cea mai cunoscută și mai influentă declarație a teologiei satanice” s-a vândut in aproape un milion de exemplare. Acestea aveau „foarte puțină” legătură cu „fie Satana, fie închinarea lui Satana, dar s-au bazat pe conceptul literar romantic al lui Satan, ca anti-erou rebel, sfidând tirania lui Dumnezeu cu carismă și curaj.
Împreună cu romantismul, „umanismul, hedonismul, aspectele psihologiei pop și mișcarea potențialului uman” au fost țesute împreună de LaVey și a făcut publicitate cu multă perspectivă. Filosoful Ayn Rand, care a susținut că „egoismul” este o virtute – „interesul propriu neîngrădit este bun și altruismul este distructiv”, a fost o influență majoră atât în opinia lui LaVey, cât și a sociologului religiei R. Lewis, gândul lui Ayn Rand a fost o piatră de temelie a filozofiei sale împreună cu „ceremonia și ritualul” sau „magia rituală”.
Alte influențe au fost Friedrich Nietzsche, care a sărbătorit Ubermensch-ul, a proclamat „Dumnezeu a murit” și a predicat împotriva „moralității sclavului” a milei, carității și ajutarea celor slabi. Ocultistul englez Aleister Crowley, faimos pentru axioma „Fă ceea ce vrei să fie întreaga Lege [morală]”; și Arthur Desmond, puternic asociat cu Darwinismul Social și cu expresia „supraviețuirea celui mai apt” si au adus aportul lictional literar la profilul Satanei..
LaVey a mers dincolo de a descuraja inhibițiile sexuale și sentimentele de vinovăție și rușine față de fetișuri, făcând apel la celebrarea și răsfățarea naturii animale a umanității și a dorințelor sale. Ființele umane ar trebui să caute mai degrabă cele carnale decât cele spirituale; satisfacerea dorințelor ego-ului a sporit mândria, respectul de sine și realizarea de sine ale unui individ. Ura și agresivitatea erau necesare și avantajoase pentru supraviețuire, răzbunare veșnică, „ochi pentru ochi…”, el lăuda cele șapte păcate de moarte: mândria, lăcomia, mânia, invidia, pofta, lăcomia și lenea, ca virtuți, nu vicii.
Templul Satanic (TST), a fost numit „cea mai proeminentă” organizație satanică „în ceea ce privește dimensiunea și activitatea publică” de la sfârșitul anului 2023. Cu sediul în Salem, Massachusetts și activ din 2012, are 700.000 de membri în întreaga lume. Templul a cerut, de asemenea, privilegiile pe care guvernul le oferă creștinilor, cum ar fi rugăciunile înaintea ședințelor consiliului orașului, ridicarea de statui satanice pe proprietatea guvernului, distribuirea materialelor sale în școlile publice.
Templul Set (ToS) este o organizație religioasă inițiatică ocultă din partea stângă. A fost fondată în 1975, când Michael Aquino, fondatorul unei „Grote” a Bisericii Satanei din Louisville, Kentucky și editor al buletinului informativ al Bisericii, “The Cloven Hoof”, a părăsit biserica, luând cu el 28 de membri.
Furia lui Aquino că LaVey și-a devalorizat calificativul înalt de „magistru” în biserică ar fi putut să-i fi inițiat ruptura, dar Aquino nu a fost, de asemenea, de acord cu filozofia materialistă a lui LaVey, argumentând că, în timp ce biserica ar putea fi public materialistă, Satana ca simbol a fost „doar o parte din adevăr”. Aquino a organizat un ritual pentru a-l întreba pe Satan „unde să-i conducă” pe dezertorii săi CoS, iar în noaptea de 21 pe 22 iunie 1975, Satan i-a spus să „Reconsacreze Templul meu și Ordinul meu în adevăratul nume al lui Set”.
Se pare că luciferienii îl venerează pe Lucifer nu ca pe diavol, ci ca pe un distrugător, gardian, eliberator, aducător de lumină și/sau duh călăuzitor către întuneric sau chiar ca pe adevăratul zeu, spre deosebire de Iehova. Biserica Mare a lui Lucifer din Houston și-a pierdut lăcașul de cult în 2017, după ce amenințările de vandalism cu moartea aduse proprietarului cladirii l-au determinat să refuze reînnoirea contractului de închiriere al bisericii.
Un sondaj efectuat de “Encyclopedia of Satanism” a constatat că oamenii s-au implicat în satanism în multe moduri diverse și au fost găsiți în multe țări.
Sondajul a constatat că mai mulți sataniști au fost crescuți ca creștini protestanți decât catolici.
În 2004, s-a susținut că satanismul a fost permis în Marina Regală a Forțelor Armate Britanice, în ciuda opoziției creștinilor.
În 2019, Templul Satanic a primit statutul religios IRS 501(c)(3) in SUA.ceea ce inseamna o reducere insemnată a taxelor.
Skull and Bones, cunoscută și sub numele de The Order, Order 322 sau The Brotherhood of Death – Ordinul mortii, este o societate studențească secretă de la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut. Cea mai veche societate de clasă senior din universitate, Skull and Bones a devenit o instituție culturală cunoscută pentru absolvenții săi proveniti din clasele bogate si puternice și diversele teorii ale conspirației.
Skull and Bones este considerată una dintre societățile „Big Three” de la Universitatea Yale; celelalte sunt Scroll and Key and Wolf’s Head. Societatea este cunoscută informal sub denumirea de „Bones”, iar membrii sunt cunoscuți sub denumirea de „Bonesmen”, „Members of the Order” sau „Initiated to The Order”
Insigna societății este de aur și constă dintr-un craniu care este susținut de oase încrucișate, cu numărul 322 de pe maxilarul inferior. Societatea a fost acuzată că deține craniile furate ale lui Martin Van Buren, Geronimo și Pancho Villa.
În ianuarie 2010, Christie’s – compania de licitatii de lux, a scos la licitație un craniu uman cu legături cu Skull and Bones Ca și alte societăți de seniori din Yale, calitatea de membru al Skull and Bones a fost aproape exclusiv limitată la bărbați protestanți albi pentru o mare parte a istoriei sale.
Rotary International este una dintre cele mai mari organizații de servicii din lume. Misiunea Rotary, așa cum se menționează pe site-ul său web, este de a „a oferi servicii altora, de a promova integritatea și de a promova înțelegerea lumii, bunăvoința și pacea prin coalizarea liderilor de afaceri, profesioniști și comunitari”. Este o organizație non-politică și non-religioasă. Calitatea de membru se face prin cerere sau invitație și se bazează pe diverși factori sociali. Există peste 46.000 de cluburi membre în întreaga lume, cu un număr de membri de 3,4 milioane de persoane, cunoscute ca membri Rotary. Fondată de francmasoni pentru recrutarea viitorilor masoni.
După cum se vede in societate, dea lungul istoriei si cu precădere in anume perioade critice, omul este în curs de a deveni în mod esențial uman, echilibrat. Cand lipseste insă educatia adecvată gândirea nu este încă suficient de echilibrată, de dezvoltată, incă ghidați de instincte și emoții, supusi cu usurintă tentatiilor.
Virtutea ne ajută să folosim doar instictele sănătoase si să trăim doar emotiile curate si neinselătoare.
Crestinismul este cu totul despre iubire si nu acceptă ura sub nici o formă a sa mergand pană la a ne spune că atunci când urâm „răul” nu cunoaștem iubirea.
Este incredibil de dificil să fii iubitor într-un mediu plin de ură. Experimentele lui Masaru Emoto cu cristale de apă vorbesc de la sine. Se știe suficient si despre efectele emoțiilor specifice asupra plantelor.
O mie de oameni care meditează pentru pace au impact specific asupra cristalizarii apei, o mie de oameni care urăsc au și ei un impact dar de alta formă cristaliferă.
Cand ciobanul incepe să blesteme lupul pentru oile omorate se lasă furat/tentat de ură, a devenit victima Satanei.Dacă ar fi rămas constient si rational ar fi putut să inteleagă ca lupul nu a avut o intentie de distrugere in masă ci un instinct prea puternic.
Credinta ii ajută pe unii să il alunge pe Satana atunci cand nu conosc amanunte despre comportamentul animalelor sălbatice sau alte situatii ce presupun cunostinte
dincolo de constientă.
După teoria Catolică a păcatului inăscut Satana există pur în gândirea omului. Omul inconștient îl cunoaște pe diavol. În sine. Îi este frică de asta si uneori cedeaza Satanei.
Pe de altă parte nu frica ci educatia si cultura omului este un factor determinant de a găsi in legătura cu Satana mijlocul de a realiza răzbunarea, cand ai fost crescut sub deviza Răzbunarii – a Vendetei, lex talionis: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi si viată pentru viată”, cand nu există iertare esti clientul preferat al Satanei.
Ființa umană pierdută caută echilibrul moral, se uită imprejur să vadă exemple să se inspire după norma majoritătii din jur. Dar cand lipseste educatia si exemplul pozitiv al comunitătii sansele unei orientări corecte sunt minime.
Suntem cu toții pe cale către Sinele nostru, spre a deveni adevărați oameni, dar cand in jurul nostru sunt cu precădere satanisti si Satana cu tentatiile lui este aproape imposibil să ne mai găsim Sinele constient si echilibrat.
Tânjim după iubire, a înțelege și a fi înțeles, a fi atins de Dumnezeu.
Dacă poți simți asta, atunci lumea se deschide cu adevărat pentru tine. Simțiți-vă lumea stând nemișcat pentru o clipă.
Omul a fost în proces de a deveni om de milioane de ani. Mergem în cerc și continuăm să ne repetăm lecțiile până le învățăm. Din păcate, există forțe negative cultivate asiduu de unii care ne împiedică invătarea.
Trebuie sa ne gasim puterea sa ramanem ne tentati, iar aceasta putere vine doar din noi din Credinta si educatia noastră.
Satanismul nu este o teorie a conspirației. Oamenii au fost întotdeauna rătăciti având în vedere numeroasele exemple din istoria noastră în care, de exemplu, copiii erau sacrificați pe altare. Religii care încurajează oamenii să se rănească. Știință care crede că oamenilor le este permis să se joace cu Dumnezeu. Satanisme au loc în multe feluri, dar nu trebuie să nu vedem sataniştii care continuă să vărseze sânge pe numeroasele câmpuri de luptă ale lumii noastre de astăzi.
Pe de o parte, închinătorii diavolului, care literalmente sacrifică în mod ritual oamenii pe altare la adunările private. Pe de altă parte, politicieni și jurnaliști care predică război pentru că au fost spălați pe creier. Și ei sunt sataniști într-un fel. Sunt inconștienți, înfricoșați și doresc control dintr-o perspectivă egocentrică foarte îngustă. Ei urasc, ei aplica provocarea cu steag fals, oameni ai vendetei fără sfarsit din care fac Profit. Ei organizeaza si Olimpiade.
Ar trebui să-i urâm?
Închinătorii diavolului în multe forme, de la pur rău la adepți minori, merită să fie urâți, dar nu am făcut oare asta deja de multe mii de ani?
Da, dar nu a ajută căci ne-am lasat tentati de Ură, de Satana si am pierdut.
Atunci cum rupem ciclul?
S-ar schimba lumea cu adevărat dacă i-am eradica pe toți acești sataniști?
Da, asta ar merita la o primă vedere, dar stim că ura nu este o solutie si nici Dumnezeu nu ne-a dat acest mandat, ci indemnul sa ne iubim aproapele.
Ca să reusim trebuie sa fim mai buni noi insine. Chiar dacă nu v-om reusi să fim un exeplu pentru satanisti, dar v-om fi buni intre noi si Impunerea Binelui, a Cinstei si a Virtutii pentru toată lumea ii va face pe satanisti să fugă dintre noi, să scăpam de “coloana a V-a” a trădătorilor si să ne bucurăm in pace de increderea generală si de Binele Comun.
NOTĂ:
1. Epikouros; 341–270 î.Hr.) a fost un filosof și înțelept grec antic care a fondat epicureismul, o școală de filozofie foarte influentă. S-a născut pe insula greacă Samos din părinți atenieni. Influențat de Democrit, Aristip, Pyrrho și, eventual, de cinici, s-a întors împotriva platonismului din vremea lui și și-a înființat propria școală, cunoscută sub numele de „Grădina”, la Atena.
Epicur și adepții săi erau cunoscuți pentru că mâncau mese simple și discutau despre o gamă largă de subiecte filozofice. El a permis în mod deschis femeilor și sclavilor să se alăture școlii ca o chestiune de politică. Dintre cele peste 300 de lucrări despre care se spune că ar fi fost scrise de Epicur despre diverse subiecte, marea majoritate au fost distruse.
Doar trei scrisori scrise de el – scrisorile către Menoeceu, Pitocle și Herodot – și două colecții de citate – Principalele Doctrine și Zicalele Vaticanului – au supraviețuit intacte, împreună cu câteva fragmente din celelalte scrieri ale sale.
Ca urmare a distrugerii operei sale, cele mai multe cunoștințe despre filosofia sa se datorează autorilor de mai târziu, în special biografului Diogenes Laërtius, poetului epicurean roman Lucretius și filozofului epicurean Philodemus, precum și relatărilor ostile, dar în mare măsură exacte ale filosofului pirronist Sextus
Empiricus și scepticul academic și omul de stat Cicero.
Epicur a afirmat că scopul filozofiei este de a atinge, precum și de a-i ajuta pe alții să obțină o viață fericită – eudaimonică, liniștită, caracterizată de ataraxie (pace și eliberare de frică) și aponia (absența durerii).
El a susținut că oamenii sunt cei mai capabili să urmeze filozofia trăind o viață autosuficientă înconjurați de prieteni.
Epicur a învățat că, deși zeii există, ei nu au nicio implicare în treburile umane. Zeii din confort au lasat treburile umane in seama Sortii, chiar si zeilor le era teama de Soarta.
El a învățat pe oameni că ar trebui să acționeze etic nu pentru că zeii îi pedepsesc sau îi răsplătesc pentru acțiunile lor, ci pentru că, datorită puterii vinovăției, comportamentul amoral ar duce inevitabil la remușcări care le apasă conștiința și, ca urmare, ar fi împiedicați să obțină ataraxia să se bucure de viată.
Deși populare, învățăturile epicureene au fost controversate încă de la început. Epicureismul a atins apogeul popularității sale în ultimii ani ai Republicii Romane. S-a stins în antichitatea târzie, supus ostilității din partea creștinismului timpuriu.
Influența sa a crescut insă considerabil în timpul și după Iluminism, având un impact profund asupra ideilor gânditorilor majori, printre care John Locke, Thomas Jefferson, Jeremy Bentham și Karl Marx.
Atlanta 31/07/2024
CITATE DINCOLO DE TOCQUEVILLE
De CD
Politicienilor americani le place la nebunie să-l citeze pe Alexis de Tocqueville, aristocratul francez care a vizitat SUA în 1831 și a scris clasica „Democrație în America”. Tentatia de a-l cita pe Tocqueville este de înțeles, deoarece multe dintre opiniile sale rămân valabile la mai bine de 160 de ani de la publicarea cărții. Dar vorbitorii îl citează prea des pe Tocqueville fără să-l fi citit sau să se oprească să se gândească la ce a vrut să spună.
Și uneori se citează fraze pe care Tocqueville nici măcar nu le-a scris vreodată.
În introducerea de la discursul său de acceptare la convenția democrată, Bill Clinton a spus: „Sunt multe de care să fii mândru, dar mai sunt încă multe de făcut. Am învățat din nou că ceea ce a spus Alexis de Tocqueville este încă adevărat: „America este grozavă pentru că America este bună.”
Nimeni nu-l banueste pe Tocqueville de o mare profunzime filozofică si o eruditie geopolitică dar nici asemena platitudini nu a scris. Bill Clinton cu bagajul său de diplome de la Georgetown și Yale, cu bursa lui Rhodes la Oxford nu ar fi avut nevoie de citate false pentru a convinge oamenii că este inteligent și bine citit.
Nu s-a găsit vreodată această frază în lucrările lui Tocqueville. S-ar putea să facă parte dintr-un citat fals de al lui Tocqueville care începe: „Am căutat măreția și geniul Americii în porturile ei comode și râurile ei ample și nu era acolo”.
De zeci de ani, republicanii și democrații deopotrivă s-au scufundat în pasajul contrafăcut pentru a-și picta discursurile cu erudiție artificială.
Și acum si președintele Clinton a dus mai departe această tradiție nefericită.
Președintele Reagan în in discursul său la convenția GOP a inclus o litanie de pretinse zicale d’ale lui Lincoln despre guvern și bogăție, fiecare cu favoritul lui.
După cum au subliniat zeci de editoriale și eseuri, adevăratul autor a acestor panseuri citate de Reagan a fost un duhovnic care a scris maximele într-un tratat politic mult după moartea lui Lincoln.
Arthur Schlesinger a adulmecat falsitatea si a remarcat: „Trebuie să ne întrebăm cum poate cineva care dorește să-l admire pe Lincoln să presupună că cel mai pretențios și mai fericit scriitor care a fost vreodată președinte ar fi putut produce atât de mici banalități.”
De asemenea, trebuie să ne întrebăm de ce oricine dorește să arate că admiră opera lui Tocqueville? Deși Tocqueville a lăudat America în multe privințe, a văzut și pete întunecate; printre altele, nu știa de altă țară cu „mai puțină independență a minții și adevărată libertate de discuție”.
Și trebuie să ne gandim, de asemenea, de ce consumatorii de mesaje politice nu țin un președinte în exercițiu, sau oricare politician strict si viguros la același standard intelectual ca un fost președinte sau autor de studii politice ce este citat?
Dar pe langa politicienii inculti si cu diplome castigate in mod dubios, mai sunt si intelectualistii europeni. Prezentatori/ancore TV si analisti politici care cand se referă la America nu uită să arunce cu o mină doctă un citat adevărat sau fabricat ad hoc din Tocqueville, elocventă de piată, esuată in banalităti ieftine.
Uneori oameni apreciati in profesiile lor, care nu pot fi blamati că nu cunosc meandrele politicii, vor totusi să dovedească contrariul, devin admiratori ai “Democratiei Americane” si amintesc cu un glas nostalgic de scrierile lui Tocqueville. De parca pe vremea lui Tocqueville democratia era adervarată, directă si participativă.
Referirile si citatele din Tocqueville revin obsesiv si in discutiile cotidiene pe străzile din Atlanta, Roma, Québec, Londra sau Amsterdam despre situatia actuală si pretinsa democratie care ni se bagă pe gat. Or fi efectul intarziat al propagandei “subtile” ce aducea mărturii “nepărtinitoare “de la străinii ce au admirat măretia “Democratiei Americane”candva. Citatele in fals sau in afara cotextului puteau suna ca niste elogioase complimente.
Să ne uitam totusi si la personalitatea si opera lui Toqueville si să observăm relatia lui cu democratia:
„Democrația extinde sfera libertății individuale, socialismul o restrânge. Democrația acordă fiecărui om toată valoarea posibilă; socialismul face din fiecare om un simplu agent, un simplu număr.
Democrația și socialismul nu au nimic în comun decât un cuvânt: egalitate. Dar observați diferența: în timp ce democrația caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în reținere și servitute.” – Alexis de Tocqueville
Pe de altă parte, in aceiasi perioada de timp, John Stuart Mill în cartea sa din 1859 “Despre libertate” ne spune urmatoarele: “Tirania majorității sau tirania maselor este o slăbiciune inerentă guvernării majorității în care majoritatea unui electorat își urmărește exclusiv propriile obiective în detrimentul celor ale fracțiunilor minoritare. Acest lucru are ca rezultat o oprimare a grupurilor minoritare comparabilă cu cea a unui tiran sau despot.”
Tocqueville, care disprețuia monarhia din iulie (1830–1848), și-a început cariera politică în 1839. Din 1839 până în 1851, a fost membru al camerei inferioare a parlamentului pentru departamentul Manche (Valognes). S-a așezat în centru-stânga, a apărat opiniile aboliționiste și a susținut comerțul liber în timp ce susținea colonizarea Algeriei dusă de regimul lui Louis-Philippe.
Sa retras din viața politică după lovitura de stat a lui Louis Napoléon Bonaparte din 2 decembrie 1851 și apoi a început să lucreze la cartea sa “Vechiul Regim și Revoluția”. Tocqueville a susținut că importanța Revoluției Franceze a fost de a continua procesul de modernizare și centralizare a statului francez care a început sub regele Ludovic al XIV-lea. El credea că eșecul Revoluției a venit din lipsa de experiență a deputaților care erau prea mărginiti pentru a abstractiza idealurile iluministe.
Tocqueville a fost un liberal clasic care a susținut guvernarea parlamentară și a fost sceptic față de extremele majoritarismului. În perioada petrecută în parlament, a fost mai întâi membru de centru-stânga înainte de a trece la centru-dreapta, iar natura complexă și neliniștită a liberalismului său a condus la interpretări și admiratii contrastante din spectrul politic.
Ura socialismul si a incercat sa creeze o situatie de compromise. În 1847, el a căutat să înființeze un partid “Tanărul de stanga”(Jeune Gauche) care să susțină creșterea salariilor, o taxă progresivă și alte preocupări legate de muncă pentru a submina atracția socialiștilor.
În timpul celei de-a doua republici, Tocqueville a fost de partea Partidului Ordinului împotriva socialiștilor. La câteva zile după insurecția din februarie 1848, el a anticipat că va avea loc o ciocnire violentă între populația muncitoare parizienă condusă de socialiști care se agita în favoarea unei „Republici Democratice și Sociale” și conservatorii, care includeau aristocrația și populația rurală.. Într-adevăr, aceste tensiuni sociale au explodat în cele din urmă în Revolta din zilele din iunie din 1848.
Tocqueville, care din februarie 1848 a susținut legi care restrângeau libertățile politice, a aprobat cele două legi votate imediat după zilele din iunie 1849 care restricționau libertatea cluburilor și libertatea presei. Acest sprijin activ în favoarea legilor care restrâng libertățile politice este în contrast cu apărarea sa a libertăților în Democrația în America.
Potrivit lui Tocqueville, el a favorizat ordinea ca „condiția sine qua non pentru desfășurarea unei politici serioase. El spera să aducă în viața politică franceză un fel de stabilitate care să permită creșterea constantă a libertății fără a fi împiedicată de zgomotele regulate ale cutremurelor. de schimbare revoluționară″.
În “Democracy in America”, publicat în 1835, Tocqueville a scris despre Lumea Nouă și ordinea sa democratică în plină dezvoltare. Observând din perspectiva unui om de științe sociale detașat, Tocqueville a scris despre călătoriile sale prin Statele Unite la începutul secolului al XIX-lea, când revoluția pieței, expansiunea occidentală și democrația jacksoniană transformau radical structura vieții americane.
Tocqueville a văzut idealistic democrația ca pe o întreprindere care echilibrează libertatea și egalitatea, preocuparea pentru individ, precum și pentru comunitate. Cu toate acestea, într-o notă negativă, Tocqueville a remarcat că „în democrații manierele nu sunt niciodată atât de rafinate ca printre națiunile aristocratice”.
El a scris despre „Consecințele politice ale stării sociale a anglo-americanilor” spunând: „Dar se găsește și în inima omului un gust depravat pentru egalitate, care îi obligă pe cei slabi să dorească să-i coboare pe cei puternici la nivelul lor și care îi reduce pe bărbați la a prefera egalitatea în servitute față de inegalitatea în libertate”
Tocqueville comentează egalitatea spunând: „În plus, când cetățenii sunt aproape egali, le devine greu să-și apere independența împotriva agresiunilor puterii. Deoarece niciunul dintre ei nu este suficient de puternic pentru a lupta singur cu avantaj, singura garanție a libertății. este ca toată lumea să combine forțele Dar o astfel de combinație nu este întotdeauna în evidență”.
Pentru Tocqueville, ca și pentru Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Karl Marx, societatea civilă era o sferă a antreprenoriatului privat și a afacerilor civile reglementate de codul civil.
Ca critic al individualismului, Tocqueville credea că prin asocierea în scop comun, atât în public, cât și în privat, americanii sunt capabili să depășească dorințele egoiste, făcând astfel atât o societate politică conștientă și activă, cât și o societate civilă vibrantă, care funcționează în conformitate cu politicile și legile civile ale statului.
În timp ce Tocqueville a văzut egoismul și individualismul ca vicii, el a văzut individualismul nu ca pe un eșec al sentimentului, ci ca pe un mod de a gândi lucruri care ar putea avea fie consecințe pozitive, cum ar fi dorința de a lucra împreună, fie consecințe negative, cum ar fi izolarea și acel individualism. ar putea fi remediată printr-o înțelegere îmbunătățită.
Când individualismul a fost o forță pozitivă și i-a determinat pe oameni să lucreze împreună în scopuri comune și văzut ca „interes propriu înțeles corect”, atunci a ajutat la contrabalansarea pericolului tiraniei majorității, deoarece oamenii puteau „prelua controlul asupra propriilor vieți”. fără ajutor guvernamental.
Este greu să-l urmăresti pe Tocqueville vorbind despre individualismul colectiv(?!) care lucrează pentru un scop comunitar. Dar asemenea absurde asocieri au mai facut si altii. Va ramintiti cumva de Reagan?
Cand indrazneste sa facă analize mai profunde Tocqueville vede individualismul doar ca o altă formă de egoism și nu o îmbunătățire calitativă a acestuia.
Egoismul izvorăște dintr-un instinct orb; individualismul din gândirea greșită mai degrabă decât din sentimente depravate. Egoismul provine atât din defecte ale inteligenței, cât și din greșelile inimii. Egoismul distruge semințele fiecărei virtuți; individualismul la început seacă doar sursa virtuţii publice. Pe termen lung, atacă și distruge pe toate celelalte și în cele din urmă se va contopi cu egoismul.
Sper ca a-ti putut urmări pană la final acest rationament, care nu a deranjat pe nimeni din cei care il citează.
Incuiat in dilemma clasică ce se circulă si astăzi a Democratiei care poate esua in Tiranie. Tocqueville a avertizat că democrația modernă poate fi pricepută să inventeze noi forme de tiranie, deoarece egalitatea radicală ar putea duce la materialismul unei burghezii în expansiune și la egoismul individualismului.
In sfarsit un rationament deja verificat de realitate, care il face profet, dar acest rationament nu este pe lista de citate.
Doar că egalitatea nu a devenit deloc radicală ci a dispărut intr-o disparitate cutremurătoare, iar materialismul crunt al bugheziei elitist-khazare si expansiunea uluitoare a egoismului si individualismului libertarian-progresiv s-a realizat in culmea Democratiei Americane, cand ni se mai cantă incă si astăzi sloganuri si citate din Tocqueville.
Media lovită puternic de propagandă nu se multumesc cu citatele care laudă Democratia Americană, dar mai si răsucesc si storc aceste citate să sune si mai mult si mai bine in sprijinul “ideii nobile de Democratie Americană.
Exemple de surse citate greșit sunt numeroase pe internet, cum ar fi „Americanii sunt atât de îndrăgostiți de egalitate încât ar prefera să fie egali în sclavie decât inegali în libertate”, dar textul original nu conține cuvintele „Americanii au fost atât de îndrăgostiți de egalitate” nicăieri.
Totusi imaginatia nu l-a iertat pe Tocqueville si l-a facut să vadă si posibilitatea unei Democratii tiranice, dar si aici imaginatia il tradează totusi si vede doar un aspect nenatural in societate si destul de duios pentru a fi numit o adevarată Tiranie.
Tocqueville a comparat un guvern democratic potențial despotic cu un părinte protector care vrea să-și păstreze cetățenii (copiii) drept „copii perpetui” și care nu încalcă voința oamenilor, ci mai degrabă îi îndrumă și prezidează oamenii în același mod ca un cioban care îngrijește. o „turmă de animale timide”.
Iată de ce Tocqueville rămane autorul cel mai des citat in America si chiar in occident. Condescendeta lui fata de Democratia Americana il face autorul preferat al Agentiei de propagandă – Agiprop care continuă traditia bolsevică si reuseste să abdice la principii de bază ale democratiei si să ne propună acum cu mult tupeu cenzura facută bineinteles de Agiprop si in interesul cetateanului aiurit cu citate din Alexis de Tocquevvile.
Idealizarea democratiei Americane atinge cote paroxistice atunci cand el ajunge să admire debilul si primitivul system judiciar american. În tratatul său din 1835, Democrația în America, el a explicat: „Juriul, și mai ales juriul civil, servește pentru a comunica spiritul judecătorilor minții tuturor cetățenilor; iar acest spirit, cu obiceiurile care îl însoțesc, este cea mai sănătoasă pregătire pentru instituţiile libere […] Îi învesteşte pe fiecare cetăţean cu un fel de magistratură.”
Pană si juristii si academia americană recunosc că Dreptul Comun aplicat in tările de limbă engleză, cu exceptia Scotiei, este un sitem primitiv, depăsit si dispus la prea multe deturnări si compromisuri. Este un sistem rigid si lipsit de abilitatea de a se adapta timpurilor contemporane, ii lipseste scheletul bine articulat al Dreptului Roman-Napolean.
Referindu-se la situatia Frantei si a Algeriei la acea dată, Toccqueville credea că necesitățile geopolitice ale vremii nu vor permite o retragere a forțelor militare din două motive: în primul rând, înțelegerea lui a situației internaționale și a poziției Franței în lume; iar în al doilea rând, schimbările în societatea franceză.
Tocqueville considera că războiul și colonizarea vor „restaura mândria națională; amenințate”, credea el, de „înmuierea treptată a moravurilor sociale” în clasele de mijloc. Gustul lor pentru „plăcerile materiale” se răspândea în întreaga societate, dându-i „un exemplu de slăbiciune și egoism”.
Tocqueville s-a exprimat într-un eseu din 1841 despre cucerirea Algeriei, în care a cerut un program dublu de „dominare” și „colonizare”.
“Din partea mea, am adus înapoi din Africa ideea supărătoare că în momentul de față ducem războiul într-o manieră mult mai barbară decât arabii înșiși. În prezent, a lor este partea civilizației. Acest mod de a duce războiul mi se pare pe cât de stupid, pe atât de crud. Nu poate intra decât în mintea brută și brutală a unui soldat.
Nu a meritat să punem strămutarea turcilor pentru a reproduce ceea ce ei meritau detestarea lumii. Asta, chiar și din punct de vedere al interesului, este mult mai dăunător decât util; pentru că, după cum mi-a spus un alt ofițer, dacă doar ne propunem să-i egalăm pe turci, vom fi prin fapt într-o poziție mult mai mică decât ei: barbari între barbari, turcii vor avea întotdeauna asupra noastră avantajul de a fi barbari musulmani. Astfel, trebuie să apelăm la un principiu superior lor.
Un aranjament pe două niveluri s-a realizat pe deplin prin decretul Crémieux din 1870 și Codul de indigenitate, care a extins cetățenia franceză la coloniștii europeni și evreii algerieni, în timp ce algerienii musulmani ar fi guvernați în conformitate cu Code de l’indigénat. Tocqueville spera într-o eventuală amestecare a populațiilor franceze și arabe într-un singur corp. Se pare că speranta nu a fost desartă.
Deci nu se poate spune că nu sunt numeroase lucruri bine văzute si apeciate de Tocqueville si chiar unele profetii, dar nu acestea apar in citatele buclucase.
Analistii politici versati nici nu au citit opera “maestrului” ci doar studii care le-au permis să constate că bine au făcut că ni si-au pierdut timpul cu o operă cel putin indoielnică ce nu merită a fi cunoscută. Contradictorialitatea rationamentelor si supozitiilor nu ajută pe cititor cu absolut nimic.
De aceia sunt mult mai multi care il citeaza, correct sau gresit pe Alexis de Tocqueville decat cei care l-au citit.
Sunt sigur ca de azi inainte de cate ori veti auzi amintit numele, sau un citat din Tocqueville veti incerca un zambet usor, da, acel zambet…
Atlanta 20/08/2024