EDITORIALUL “Evenimentul zilei”, 5 august 2010.

Autor: Vlad Stoicescu

În urma celor trei regimuri dictatoriale care şi-au impus, în secolul trecut, voinţa legislativă la Bucureşti au rămas câteva milioane de drame, lecţii istorice nevăzute, o plasă rezistentă de mituri şi doi eroi a căror legendă e egalată doar de magnitudinea crimelor comise.

Pentru fiecare român capabil să gândească la rece moştenirea hidoasă lăsată României actuale de Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu se găsesc alţi zece, înarmaţi cu lecturi din Ion Coja, Gheorghe Buzatu sau Corneliu Vadim Tudor, gata să ofere teorii despre rase sau, pur şi simplu, ură. Melanjul fetid al celor două poartă astăzi numele de patriotism şi este rezultatul unei neînţelegeri istorice majore.

Am asistat recent la diversele reîncarnări ale acestei realităţi decerebrate, când o armată de „studioşi” ai istoriei recente au reacţionat cu violenţă extremă vizavi de autonomia Ţinutului Secuiesc. Nu mai e loc aici pentru a relua argumentele avansate atunci, însă mobilizarea aproape spontană a umorilor (deopotrivă în spaţiul politic, mediatic şi al forumurilor publice) vorbeşte de la sine despre capacitatea României de a-şi evalua, echilibrat, propriile dileme şi slăbiciuni.

Cam aşa arată victoria finală a lui Nicolae Ceauşescu: nu în parametrii locativi sau industriali, ci în mormane de idei despre etnicitate înşurubate în conştiinţe de istoria socialismului ştiinţific. Civism? Zero. N-avem nevoie. Atâta timp cât suntem un popor, România nu mai are nevoie şi de o societate.

Şi pentru că genele lăsate moştenire de ceauşism nu erau suficiente, săptămâna aceasta a oferit şansa unei noi disecţii a spaţiului public, în căutarea surselor răului. Povestea e simplă. Banca Naţională a României a lansat o serie numismatică dedicată comemorării patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, iar includerea în proiect a lui Miron Cristea, unul dintre pilonii antisemitismului românesc interbelic, a stârnit reacţia Muzeului Holocaustului de la Washington şi a altor organizaţii de profil.
Până la această oră, Banca Centrală nu a oferit un răspuns, dar temperatura comentariilor publice a atins deja puncte critice. Nu mă miră: acolo unde mareşalul Antonescu e locul şase în topul marilor conaţionali, depăşindu-i lejer pe Eliade, Cuza sau Brâncuşi, etichetele se lipesc rapid: evreii!

Am experienţa unor astfel de fenomene – anul trecut, când EVZ publica un serial dedicat victimelor Holocaustului românesc, peste o mie de comentarii au reluat, vreme de o lună, retorica rasială.

Radu Ioanid, director la Memorialul din capitala americană, îmi spunea ieri că nu-l deranjează manifestările individuale şi că „problema este a antisemiţilor şi a ţării în care trăiesc, nu a mea”. Profesorul Ioanid stă la Washington şi-şi rezervă dreptul de a reacţiona doar în faţa derapajelor instituţionale. E mai igienic aşa. Forumurile nu pot fi combătute în furia lor anonimă. Dar pentru cei care încă preferă buletinul românesc unei alternative occidentale, tocmai această incompetenţă agresivă şi nivelatoare e miza.
Poate că nu mai e nimic de făcut atunci când procente absolute din feedback-ul primit de la cei care mai citesc încă ziare se raliază poziţiilor lejere, în care ai noştri sunt cavaleri neprihăniţi, iar ai lor victime înscenate şi mincinoase.

Studiile au arătat că un cititor de presă scrisă e mai pregătit să facă faţă cerinţelor democraţiei liberale, mai pregătit să ofere soluţii civice, mai pregătit să sprijine construcţia socială cu argumente raţionale.

În România, când anumite subiecte sunt atinse, informaţia nu mai rămâne însă decât laboratorul perfect al monştrilor. Holocaustul românesc? Nu vă atingeţi de Ion Antonescu şi de toată pleiada de minţi luminate care au trimis România interbelică în grotă. Poziţionare critică? Du-te, bă, dracu’ cu antiromânismul tău!

Aici totul funcţionează pe invers: opiniile minoritare incită la ură şi violenţă, iar majoritatea e sufocată de invocarea continuă a suferinţelor evreilor. Trebuie să le cerem lor voie să ne cinstim înaintaşii? Nu. De fapt, se cheamă decenţă şi bun-simţ. Dar pentru că suntem perfect incapabili să ne mişcăm în spaţiul normalităţii, e nevoie ca un cetăţean american să ne trimită scrisori de la Washington pentru a ne aminti cât de puţine episoade şi personaje frecventabile conţine istoria noastră.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ion Coja:

Respect părerile altora, iar atunci cand se poate, le ofer informatii suplimentare pentru a le confirma sau infirma părerile. In textul din EvZ publicat mai sus sunt mai multe pareri cu care nu ma potrivesc, as zice cu toate. Dar nu ma rabda inima sa trec peste una: respectul si pretuirea pe care le arată tinarul autor față de RADU  IOANID. Nu stiu dacă îl cunoaște în persoană, de visu. Nu știu dacă cunoaste cariera profesionala a individului, pe care il numeste profesor. Cam mult!
Eu țin să-i fac cunoscută o întâmplare din cariera de vecin a lui RADU IOANID. A locuit până prin 1987 sau 88 pe Titulescu, la blocul 7. Eu la blocul 8. Apoi a plecat in America, iar in locul său s-a mutat o familie de nevazatori, cu doi copii, parcă. Au cumpărat de la stat apartamentul și locuiau fără nicio grijă. După 1990, RADU  IOANID a revenit în țară ca mare sculă transoceanică la muzeul holocaustului din Washington. La un moment dat a revendicat dreptul de proprietate asupra apartamentului în care locuise până la plecare, dovedind cu acte că, aidoma celorlalți vecini care se mutaseră în acel bloc prin anul 1977-78, era și el proprietar, plătise pentru dobândirea apartamentului și avea toate actele doveditoare. A pretins să i se recunoască dreptul de proprietar, iar locatarii să fie evacuați cu forța, dacă altfel nu se poate, de voie bună. Procesul pe care l-a deschis a mers în favoarea reclamantului RADU  IOANID, până la ultima înfățișare, la Curtea de Apel, când avocatul familiei de nevăzători a reușit să găsească prin arhivele primăriei și să aducă în fața instanței actul prin care, la data plecării din România, lui RADU  IOANID statul îi plătea valoarea apartamentului pentru ca, odată cu cetățenia română, să-și piardă și dreptul de proprietar, așa cum cereau legile de atunci!…
Până în clipa aceea, RADU  IOANID  mereu se jurase cu mâna pe Talmud că între el și statul român nu s-a perfectat asemenea înțelegere, chiar dacă, așa cum știa toată lumea, cam așa se petreceau lucrurile. Numai cei care plecau din România trecând Dunărea înot o pățeau, adică li se confiscau averile imobiliare… Dar unui cetățean corect și conștiincios care pleca legal în America, în virtutea calității sale de evreu, nu i se confisca nimic. Desigur, contravaloarea apartamentului, stabilită de stat, era ceva mai mică decât cea de pe piață, dar asta este altă poveste… Oricum, la proces a apărut semnătura lui RADU  IOANID, care contrazicea declarațiile sale făcute în fața tribunalului. Asta se cheamă SPERJUR. Repet: SPERJUR. Puține lucruri descalifică mai mult pe cineva în lumea noastră românească. În lumea lui RADU  IOANID, a mincinoșilor și mercenarilor pe tema holocaustului, pe tema suferințelor evreilor din România, sperjurul este practicat într-o veselie, fără nicio cenzură morală. Doar cea tehnică: să minți, să minți, să minți, dar, dacă se poate, să nu te lași prins prea des cu minciuna!…
RADU  IOANID a mințit o viață întreagă. …Pentru că veni vorba, îl avertizez că nu voi mai ierta așa, la nesfârșit! Jean Ancel, tovarăș de idei cu RADU IOANID, când a simțit că moare, i-a rugat pe cei dela căpătâiul său să-i transmită lui Ion Coja, din România, că roagă să fie iertat pentru… Dumnezeu știe exact pentru ce. Dar să-l iert. Nu știu exact la ce se gândea… Mi-o fi făcut vreun rău de care eu nu știu că de la el mi se trage?!… Nu știu! Dar l-am iertat! La fel cum și pentru Aurel Dragoș Munteanu, alt camarad al Ioanidului, am aprins o lumînare, în mai multe biserici, așa cum ceruse, cu limbă de moarte, de la mine și de la Marcel Petrișor… Treacă de la noi! Fiecare avem nevoie de iertare și mai ales de iertarea Domnului! …Dar pe RADU IOANID avertizez în chip solemn și public că nu-l voi ierta, să nu-și răcească gura de pomană, are atâția de la care să cerșească iertare, chiar și de la junele pe care l-a îmbrobodit de scrie atât de frumos despre un nemernic ca Radu Ioanid în Evenimentul Zilei…
P.S. Tinărul ziarist de la EvZ, dacă doreste, il mai public pe site-ul meu, cu orice dorește dumnealui. Cu o condiție: să ne asigure că va publica la EvZ răspunsul meu la textele sale. Nu sunt convins că vom fi mereu în contradictoriu. Cu timpul, măcar unul dintre noi se va dezmetici.