La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că…
No issue detected

codlea florin14 hours ago
codlea.florin@gmail.com178.138.98.144
Nu li se predau cam multe.

SITUAŢIA EVREILOR ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Spaţiul românesc s-a îmbogăţit încă din Evul Mediu cu unele comunităţi etnice ce au jucat un rol important de-a lungul istoriei naţionale; una din aceasta a fost comunitatea iudaică. Existenţa evreilor în Ţara Românească este menţionată de timpuriu, în 1330 la Cetatea Albă, iar în secolul al XVI-lea la Bucureşti. În cea mai mare parte, aceştia sunt sefarzi, veniţi din ţările din jurul Mediteranei, fiind evaluaţi la circa 10 000 în anul 1810 pentru toată Ţara Românească[1]. Clausewitz înaintează în 1824 cifra de şase mii numai pentru capitala Bucureşti. Aveau aici o sinagogă mare, iar situaţia lor economică era destul de înfloritoare. Francezul de Giers notează în mod semnificativ: „Exista, la Bucureşti, o mică populaţie evreiască. Era alcătuită, în primul rând, din ceea ce numim evrei spanioli, care sunt foarte răspândiţi în răsărit şi care, în toate privinţele, au o situaţie incomparabil mai bună decât evreii polonezi. Printre ei, se află persoane vrednice de tot respectul, cei mai mulţi fiind bancheri” [2]. Tot de Giers afirmă că imigrarea lor, în Muntenia, era în acea perioadă îngrădită: „Se văd pe ici pe colo (la Bucureşti) nişte magherniţe, dar mult mai arătoase şi mai curate decât cele de la Iaşi, deoarece, aici, nu sunt evrei, stabilirea lor în Valahia fiind, pe atunci, aproape neîngăduită. Acest element este înlocuit, la Bucureşti, cu bulgari, sârbi, unguri, greci, armeni, albanezi” [3].

Situaţia este cu totul alta în Moldova, unde – mai ales după pacea de la Adrianopol (1829), care introduce Ţările Române în circuitul marelui comerţ internaţional – afluxul de evrei din Rusia şi din Galiţia austriacă ia curând dimensiunile unei adevărate migraţii. Din cele câteva date statistice[4] deţinute despre Moldova, reiese faptul că populaţia evreiască creşte considerabil în doar trei decenii – 12 000 în 1803, 18 000 în 1820, 31 000 în 1831, 80 000 în 1838. În 1837, agentul francez Duclos afirma: „Evreii … se îmbulzesc să vină în Moldova, unde domneşte o mare libertate individuală. Numărul celor sosiţi de şase luni încoace este de 10 000”. Imigraţia era încurajată de consulii străini, care vedeau în aceasta un prilej de a spori numărul protejaţilor lor, de la care percepeau adeseori taxe pentru a fi favorizaţi în raporturile cu autorităţile locale. Această situaţie favorizantă se datora realităţilor sociale şi economice moldoveneşti: lipsa unei clase mijlocii bine structurate, în stare să se opună ofensivei acestor întreprinzători versaţi, pasivitatea ţăranilor, complicitatea boierilor pe care-i serveau cu multă dibăcie, ca oameni buni la toate, ca zarafi şi, mai ales, ca stăpâni de cârciumi la sate. De exemplu, dările provenind de la evrei erau arendate de către stat boierilor constituiţi în societăţi anume făcute pentru aceasta[5].

Activitatea economică a comunităţii evreieşti moldovene nu începe însă cu marea migraţie din anii 1830-1840, aceasta fiind mult anterioară. Viceconsulul Parrant, în scrisoarea lui către Talleyrand, din 11 iunie 1798, ţine să-i atragă atenţia cetăţeanului ministru asupra piedicii pe care o reprezintă evreii pentru începutul unui comerţ francez în Moldova: „În ţara aceasta, mai există şi altă clasă de indivizi, cea a evreilor, al căror număr este mare, dar care sunt mai dispreţuiţi decât alţi supuşi; uneori sunt totuşi ocrotiţi de cârmuire, care ia mulţi bani de la ei. Ca pretutindeni, oamenii de acest soi, bine distinct, alcătuiesc un grup al lor şi se ocupă cu lucruri de pe urma cărora se câştigă mult, şi, în general, cu tot ce este pe potriva zgârceniei lor … Într-adevăr, evreii ştiu să-şi procure, oriunde, cu multă sârguinţă, mărfurile cele mai cerute, şi fac aceasta cu o economie atât de sordidă, încât, oricând, pot să le dea sub preţul curent. Este un lucru foarte important, de care trebuie să ţină seama negustorii ce au de gând să pună pe picioare, în provinciile acestea, un comerţ ceva mai temeinic” [6].

Populaţia Moldovei creşte considerabil, de la 1 267.000 locuitori în anul 1831, la 1 419 000 locuitori în anul 1837. Diferenţe evidente observăm şi între populaţiile evreieşti din cele două capitale ale Principatelor Române. În 1838, conform datelor puse în circulaţie în acea vreme de Adolphe Joane, avocat şi ziarist francez ce călătoreşte în Principate[7]; astfel, dacă în Bucureşti trăiau circa 4.800 evrei dintr-un total de 106.000, în Iaşi situaţia este cu totul alta: din cei aproape 54.000 locuitori, 12.800 erau evrei, având în cea mai mare parte ocupaţii productive şi prin urmare un rol economic foarte important. Pe baza registrelor fiscale, constatăm un număr foarte important de negustori şi meşteri evrei – 10.404, apropiat de cel al negustorilor şi meşteşugarilor creştini – 11.100. Statisticile mai indică 139.723 ţărani plătitori de biruri, 26.861 contribuabili deţinători de privilegii, 60661 locuitori scutiţi de impozite, 1820 cârciumari rurali scutiţi de impozite[8].

Astfel, din cei aproximativ 250.000 contribuabili, fireşti în condiţiile unei economii moderne, peste o treime nu plăteau impozite sau beneficiau de privilegii fiscale. Dacă avem în vedere că cei 60 661 de locuitori scutiţi de impozite erau deţinătorii celor mai importante averi din ţară[9], se înţelege rolul pe care îl jucau contribuabilii evrei pentru finanţele statului moldovean. În sprijinul acestor afirmaţii vin şi relatările lui Alecu Russo, care în descrierea pitorească pe care o face capitalei Moldovei în 1840, susţine imaginea unei comunităţi evreieşti dinamice şi active social şi economic: „Convertirile (evreilor) au fost, se pare, mai frecvente în secolele precedente, când pot fi citate familii de evrei botezaţi intrate în rândul boierilor; deşi, după aceea, se sileau să-şi ascundă obârşia. Cazul cel mai celebru – şi cel mai controversat – este cel al lui Vasile Alecsandri, al cărui bunic dinspre tată, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, a fost un evreu botezat.

Cu toată această relativă izolare a comunităţii evreieşti, am văzut că, datorită puterii lor financiare, unele familii evreieşti au urcat până la cel mai înalt nivel social. Acestea ţin băncile cele mai puternice; au simţul economiei, al prudenţei, al solidarităţii. Întreţin legături strânse cu centrele financiare din Occident. Sunt citaţi îndeosebi bancherul Mihai Daniel din Iaşi şi fiul său Israel; la Bucureşti, bancherii Solomon Halfon şi Manoah Hillel: acesta se are bine cu domnitorul Alexandru Ghica şi-şi lasă averea Universităţii, pentru burse şi premii” [10].

Prin urmare, România devine pentru sute de mii de evrei din Rusia sau Imperiul austriac un adevărat pământ al făgăduinţei. Deoarece, în special, în spaţiul rusesc sunt supuşi unor grave persecuţii şi repetate pogromuri, ei descoperă în Principatele Române un excelent loc pentru a-şi exercita abilităţile negustoreşti sau a dezvolta diverse tipuri de afaceri, cu precădere legat de creditul atât de solicitat de boierimea românească, dornică să ajungă rapid la un standard de viaţă occidental. După 1866, perspectivele sunt de asemenea promiţătoare, dezvoltarea economică accelerată având mare nevoie de asemenea persoane, mai ales că ponderea românilor în categoria întreprinzătorilor era foarte redusă. Statul român avea pe lângă o toleranţă sporită şi un sistem economic flexibil ce permitea dezvoltarea afacerilor indiferent de naţionalitatea celui care o iniţiază.

În România, conform datelor oferite de recensământul din 1860, la o populaţie de 4.424.961 de locuitori, existau 135.000 evrei. În 1876, unii autori estimau populaţia ţării la 5.042.000 de locuitori, din care 265.000 evrei. În acelaşi timp, presa românească estima numărul evreilor din ţară la 400-500 000[11]. Numai în Moldova trăiau aproape 300.000, în special, în târguri şi oraşe. În Iaşi, de pildă, din cei 80.000 de locuitori, peste jumătate erau evrei. În linii generale, această comunitate evreiască făcea parte din clasa de mijloc românească, compusă în cea mai mare din elemente străine, incluzând pe lângă evrei, greci şi slavi din sud. Această stare de fapt era rezultatul înapoierii în care se găsea spaţiul românesc, aflat de sute de ani sub dominaţia Imperiului Otoman, el însuşi primitiv şi incapabil să ţină pasul cu evoluţia din Europa Occidentală.

Realităţile social-economice nu puteau fi schimbate prea rapid şi de aceea, voci moderate, aparţinând în special conservatorilor, subliniau totuşi rolul foarte important, modernizator pe care îl jucau evreii în comerţ şi finanţe; de altfel, aceste opinii nu făceau decât să exprime realitatea, viaţa economică fiind dominată de elementul străin.

În 1866, când Constituţia ce trebuia să legifereze noul regim monarhic-constituţional se află în atenţia opiniei publice, problema evreiască revine în forţă; în timpul dezbaterii în Constituantă a art.7 privind naturalizarea evreilor, soseşte în Capitală Adolphe Cremieux, preşedintele „Alianţei israelite universale” [12]. Presiunile acestuia asupra guvernului român – deopotrivă ameninţări şi şantaj – determină reacţii ale bucureştenilor, care la 20 iunie devastează mai multe magazine evreieşti şi distrug noua sinagogă din Bucureşti, încă neterminată. Adunarea Constituantă, sub impresia acestei manifestări, votează art. 7 din Constituţie care stabilea că „numai străinii de rituri creştine pot obţine naturalizarea” [13]. Alianţa israelită intervine pe lângă cabinetele europene, apărând astfel „problema evreiască”, care a generat vii polemici în ţară şi a făcut mult rău imaginii României în străinătate. În Memoriile sale, regele Carol I relatează acest eveniment cu totul neaşteptat din partea unei populaţii tolerante şi obişnuite de mult timp cu existenţa străinilor în număr mare: „Antisemiţii, la care s-au alăturat, fireşte, scandalagiii de profesie şi toţi adversarii ordinii noi, se adunaseră în faţa Camerei şi, pe când înăuntru câţiva deputaţi moldoveni protestau de la tribună contra egalităţii politice a evreilor, ceilalţi strigau pe la porţi. Prea târziu luă cuvântul Ion Brătianu şi declară în numele guvernului că retrage articolul combătut; deputaţii au izbucnit, ce e drept, în aplauze furtunoase, dar mulţimea zgomotoasă de afară nu se mai potoli, ci porni ca un puhoi pe dealul Mitropoliei, în jos, prin oraş, până înaintea sinagogii. Această biserică, de curând construită într-un stil frumos, fu dărâmată cu desăvîrşire” [14]. Domnitorul ia măsuri energice pentru calmarea spiritelor, dând exemplu personal prin donarea a 6.000 de galbeni din caseta personală pentru reconstrucţia sinagogii.

Astfel, minoritatea evreiască este tratată ca „un corp străin” în interiorul societăţii româneşti. De altfel, în Moldova exista un puternic curent antievreiesc, concretizat şi prin acţiunile unui partid politic intitulat Fracţiunea liberală şi independentă, condus de profesorul Nicolae Ionescu, unul dintre redactorii gazetei „Tribuna română” şi care milita pentru diminuarea rolului economic al comunităţii iudaice, mergând dacă este necesar până la formula expulzării[15]. În mod curent, membrii acestei grupări au fost numiţi liberali-fracţionişti. Este momentul de început al ideii potrivit căreia evreii nu trebuiau sa se bucure de drepturi politice, prin inserarea în Constituţie a unor articole speciale în acest sens. În martie 1867, guvernul liberal Kreţulescu, pentru menţinerea fragilei coaliţii din care făceau parte şi liberalii-fracţionişti, trimite prefecţilor, prin ministrul Afacerilor Interne, Ion C. Brătianu, un ordin circular în care le cerea să ia măsurile prevăzute de legi împotriva celor fără bilete de legitimare, în special contra „vagabonzilor” veniţi din alte ţări[16]. Măsura s-a aplicat cu rigoare numai contra evreilor, lovind nu numai pe cei veniţi de curând, fără paşapoarte, ci şi pe mulţi dintre micii burghezi aşezaţi mai demult sau chiar născuţi în ţară.

Împotriva aplicării ei s-au ridicat gazeta „Independenţa română”, care apărea la Bucureşti în limbile germană şi română, sub influenţa consulatului austriac şi „Gazeta de Iaşi”, organ conservator. Guvernul Austriei, care avea mulţi supuşi printre cei expulzaţi, a protestat pe lângă guvernul român; o parte a presei din Austria, Franţa şi Anglia a pornit o vie campanie împotriva expulzărilor ordonate de Brătianu, însuşi Napoleon al III-lea arătându-se nemulţumit[17].

Întrucât o parte din cei prigoniţi erau arendaşi de moşii sau de cârciumi şi hanuri situate pe marile moşii din Moldova, marii proprietari funciari au alcătuit un memoriu, înaintat domnitorului la 12 mai 1867, în care protestau contra măsurilor luate şi arătau că au fost declaraţi „vagabonzi” de către comisia specială a primăriei din Iaşi 90 de evrei, toţi cu profesiuni precise, 8 dintre ei şi proprietari de case; 37 fuseseră expulzaţi, iar restul daţi în judecată. Măsurile administrative contra evreilor au fost însă şi mai mult înăsprite printr-o nouă circulară din 7 iulie 1867, în care se ordona prefecţilor ca atât la oraşe, cât şi la sate, exercitarea comerţului cu băuturi alcoolice să nu se facă „de persoane care nu prezintă destule garanţii de probitate şi de moralitate…” [18]. În câteva oraşe moldoveneşti, Fracţiunea a provocat tulburări împotriva populaţiei evreieşti, dar fără urmări serioase. De altfel, interesele economice şi rolul jucat de evrei în susţinerea financiară a marilor proprietari au condus la calmarea spiritelor într-o bună măsură şi la reluarea activităţilor lor obişnuite; de altfel, erau greu de înlocuit în lipsa unei burghezii româneşti puternice.
Războiul ruso-turc, care va antrena rapid şi România, va avea importante consecinţe şi pentru evreii din ţara noastră, prin oficializarea dreptului acestora de a deveni cetăţeni români. Dar drumul a fost anevoios şi plin de obstacole politice şi sociale nu numai interne, „chestiunea evreiască” căpătând din nou largi ecouri internaţionale.
Între 1 iunie-1 iulie 1878 se desfăşoară Congresul de pace de la Berlin, care trebuia să reinstituie în Europa echilibrul rupt prin victoria Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman. Deciziile politice sunt deosebit de importante, României recunoscându-i-se independenţa, însă condiţionată de modificarea art.7 privitoare la drepturile evreilor. Ţara trece printr-o perioadă dificilă, problema israelită încingând spiritele, în special, în Moldova. De altfel, principala preocupare a guvernului Ion C. Brătianu este aceea de a crea condiţiile sociale şi politice pentru revizuirea Constituţiei. Proiectul de modificare a art.7 este supus dezbaterii Corpurilor legiuitoare în februarie 1879. De la început apar divergenţe între poziţia oamenilor politici români şi cea a diplomaţiilor occidentale, premierul I.C. Brătianu exprimând părerea că, „ar fi a ne sinucide dacă am da astăzi împământenirea la toţi israeliţii în masă” [19]. După lungi discuţii, Parlamentul se pronunţă pentru revizuire şi este dizolvat la 25 martie, în scopul organizării alegerilor parlamentare generale pentru Constituantă. La această ultimă şedinţă participă şi domnitorul Carol, care mulţumeşte pentru decizia înţeleaptă, ce „va face poate să dispară în străinătate neîncrederea ce mai există încă” [20].
După validarea alegerilor, dezbaterile propriu-zise încep în ziua de 22 mai 1879 într-o atmosferă tensionată, deoarece în timp ce opinia publică românească se manifesta împotriva revizuirii art.7, Alianţa israelită universală acţiona energic pe lângă cabinetele europene, stăruind să se impună României soluţionarea rapidă a problemei. Incapacitatea guvernului de a impune rezolvarea imediată a problemei duce la o gravă criză ministerială, Brătianu anunţându-şi la 4 iulie intenţia de a se retrage; dar în acelaşi timp ministrul român la Berlin, D.A. Sturdza, anunţă Bucureştiul că ministrul german von Radowitz i-a comunicat faptul că ţara noastră trebuie neapărat să se supună prevederilor Tratatului de la Berlin, altfel va suporta consecinţele. În faţa pericolului unor acţiuni concertate ale puterilor europene contra noastră, noul guvern Brătianu instalat la 11 iulie, vine cu propunerea naturalizării individuale a evreilor, prin lege specială pentru fiecare caz în parte[21]. În acest spirit este şi redactat textul modificat al art. 7 din Constituţie, votat de Adunarea Deputaţilor la 6 octombrie, de Senat la 11 octombrie şi promulgat de domnitor la 13 octombrie 1879. Se preciza: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Puteau dobândi cetăţenia română – numai individual – toţi acei care adresau guvernului o cerere în acest sens şi în care arătau capitalul pe care îl posedă, profesiunea sau meseria ce exercită şi aveau un stagiu în ţară de cel puţin zece ani[22]. Erau scutiţi de aceste condiţii străinii care înfiinţaseră întreprinderi industriale şi comerciale, aplicaseră invenţii utile, precum şi aceia care luaseră parte la războiul de independenţă. Imediat au primit cetăţenia aproape 1000 de evrei ce fuseseră înrolaţi în armata română[23]. Până la primul război mondial însă, numai o mică parte din sutele de mii de evrei din Regat vor obţine cetăţenia română; procesul integrării complete a comunităţii evreieşti în societatea românească se va termina abia odată cu Marea Unire, când vor obţine toţi, atât cei din Vechiul Regat cât şi aceia din Basarabia şi teritoriile aflate până atunci sub dominaţie austro-ungară, drepturi civile şi politice egale cu ale majorităţii.

Era un proces firesc, deoarece rolul evreilor în viaţa economică românească va creşte continuu până la sfârşitul secolului al 19-lea şi după aceea; astfel, statisticile industriale[24] din 1901-1902 arătau că evreii reprezentau 1/3 din directorii întreprinderilor, mai mult de 50% din meseriaşi, 40% din comercianţi, aproape un sfert din bancheri şi marii acţionari etc. În general, prezenţa evreilor în economia românească depăşea procentul de 25%.
Însă aportul comunităţii evreieşti la modernizarea societăţii noastre este mult mai amplu decât cel strict economic; integrarea spirituală se afla deja într-un stadiu avansat, mai ales că mulţi evrei proveneau din familii cu o solidă bază intelectuală şi care urmăreau să se afirme în noua lor patrie prin profesiuni foarte necesare procesului de „europenizare” al României. Astfel, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se impun în viaţa ştiinţifică românească personalităţi precum: Barasch şi Wertlheimer, importanţi fizicieni şi autori de enciclopedii ştiinţifice; L. Colman, cunoscut geograf; David Emanuel, remarcabil matematician; L. Negrescu, arhitect recunoscut; L. Edeleanu, foarte cunoscut chimist, exploratorul Iuliu Popper, inventatorul B.I. Rosen, ca să nu mai menţionăm cei formaţi în ştiinţele social-umaniste (filologie, economie, artişti, oameni ai cărţii) [25].

Catalogul Contribuţia evreilor la cultura şi civilizaţia românească[26], menţionează pentru ultimele decenii ale secolului al XIX-lea aproximativ 50 de specialişti remarcabili în ştiinţele exacte, teoretice şi tehnice, câteva zeci de medici, biologi şi alţii; câteva zeci de profesori şi specialişti în pedagogie, în jur de o sută de artişti în domeniile artei, literaturii, filosofiei, ştiinţelor umaniste. Şi aceasta în numai câteva decenii!
Din păcate, secolul XX va reprezenta un moment extrem de dificil pentru evreii din întreaga Europă, de grave probleme nefiind scutită nici comunitatea din România Mare, ajunsă la impresionanta cifră de aproape 800.000 membri după unirea tuturor provinciilor româneşti. Exterminarea comunităţii evreieşti transilvănene începând cu august 1940, deportările în masă ale evreilor basarabeni practicate de autorităţile române aliate cu Germania, foametea şi alte lipsuri din timpul celui de-al doilea război mondial au redus dramatic numărul evreilor din România după 1945[*]. Emigrările masive în noul stat Israel, înfiinţat în 1948, au avut acelaşi rezultat cu cel înregistrat de emigrarea altei comunităţi foarte importante pentru societatea românească, şi anume cea germană: practic dispariţia comunităţii evreieşti ca factor social, cultural sau economic în România postbelică. Şi odată cu aceasta s-a pierdut o parte semnificativă din diversitatea etnică şi culturală care dădea o notă aparte societăţii şi culturii româneşti moderne.

Zusammenfassung
Der Autor stellt die Situation der Juden in den Rumänischen Fürstentümern im 19. Jahrhundert vor, indem man statistische Informationen und die Entwicklung ihrer juristischen und politischen Lage im Laufe der Zeit bespricht. Die Schlussfolgerung des Artikels bezieht sich auf den beträchtlichen Einfluss der Juden auf die rumänische Kultur und Zivilisation, sowie auch auf den Modernisierungsprozess Rumäniens.

[1] Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 179
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem, p. 180
[5] Ibidem
[6] Ibidem, p. 181
[7] Mihail Opriţescu, Economia în Principatele Române 1829-1866, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.100.
[8] Ibidem, p. 96
[9] Ibidem
[10] N.Djuvara, op. cit., p. 182
[11] Ion Stanciu (coordonator), The Jews in the Romanian history, Editura Silex, Bucureşti, 1997, p. 117
[12] Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 13
[13] Ibidem
[14] Stelian Neagoe (coordonator), Memoriile regelui Carol întâi al României, vol.1, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 72
[15] Istoria Romîniei, vol.4, Editura Academiei RPR, 1964, p. 539
[16] Ibidem, p. 542
[17] Ibidem
[18] Ibidem
[19] I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 47
[20] Ibidem
[21] Ibidem, p. 48
[22] Ibidem
[23] I. Stanciu, op.cit., p. 113
[24] Ibidem, p. 103
[25] Ibidem
[26] Ibidem
[*] …….

Ioan Codruţ LUCINESCU
HRISOVUL Anuarul Facultăţii de Arhivistică XIII (2007) Serie nouă

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA“
FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ