CD
1.848 aprobate

denitsoc@gmail.com
216.131.106.165

 

EVANGHELISMUL PRAGMATIC
De CD

Evanghelismul, numit și creștinism evanghelic sau protestantism evanghelic, este o mișcare interdenominațională mondială în cadrul creștinismului protestant, care pune accentul pe evanghelizare sau predicarea și răspândirea evangheliei creștine.

Alianța Evanghelică Mondială susține că în 2025 existau 600 de milioane de cevanghelisti, reprezentând aproximativ unul din patru creștini. În Statele Unite, evanghelicii reprezintă aproximativ un sfert din populație și cel mai mare grup religios. Un număr tot mai mare de persoane, adesea denumite exevanghelici, au părăsit evanghelismul din cauza discriminării, abuzului sau deziluziei teologice.

Evanghelismul este o mișcare transdenominațională întâlnită în multe confesiuni protestante, inclusiv în tradiții reformate precum presbiterianismul și congregaționalismul, anglicanismul, baptiștii, metodismul, luteranismul, moravienii, organismele Bisericii Libere, menoniții, quakerii, mișcările penticostale și carismatice și diverse biserici nedenominaționale.

În secolul XXI, termenul „evanghelic” a continuat să fie folosit ca sinonim pentru protestantul “principal” în Europa continentală.
Bisericile protestante tradiționale au pus accentul pe justiția socială și mântuirea personală și, atât din punct de vedere politic, cât și teologic, tind să fie mai liberale decât bisericile protestante non-tradiționale.

Bisericile protestante tradiționale au o abordare comună care duce adesea la colaborarea în cadrul unor organizații precum Consiliul Național al Bisericilor și, datorită implicării lor în mișcarea ecumenică, li se atribuie uneori eticheta alternativă de protestantism ecumenic (în special în afara Statelor Unite).

În timp ce în 1970 bisericile protestante tradiționale revendicau majoritatea protestanților și peste 30% din populația americană ca membri, începând cu 2009 acestea erau doar o minoritate printre protestanții americani, revendicând aproximativ doar 15% dintre adulții americani.

Comunitățile de romi evanghelici penticostali din România care au fost evanghelizate de misionarii americani, care aparțin în mare parte grupurilor de romi Kalderash[Caldarari] și Muchwaya și care au aparținut cândva Bisericii Creștine Ortodoxe de Est, nu îi văd pe romii musulmani Xoraxane drept romi și îi numesc țigani sau pur și simplu muzzi, atâta timp cât aceștia aparțin islamului.

Între 1950 și 2000 s-a dezvoltat un consens evanghelic general care a căutat să fie mai incluziv și mai relevant din punct de vedere cultural decât fundamentalismul, menținând în același timp învățătura protestantă teologic conservatoare.
In acest amalgam denominational, Penticostalii s-au remarcat ca cei mai vehementi si dedicati.

Penticostalismul, cunoscut și sub numele de penticostalism clasic sau tradițional, este o mișcare din cadrul aripii evanghelice a creștinismului protestant, care pune accentul pe experiența personală directă a lui Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfânt.
Termenul penticostal derivă din Rusalii, un eveniment care comemorează coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor și a altor urmași ai lui Isus Hristos în timp ce se aflau la Ierusalim pentru a celebra Sărbătoarea Săptămânilor, așa cum este descris în Faptele Apostolilor.

Asemenea altor forme de protestantism evanghelic, penticostalismul aderă la ineranța/perfectiunea Bibliei și la necesitatea nașterii din nou: un individ care se pocăiește de păcatul său și „îl acceptă pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor personal”, de unde si numele de Pocăiti ce li se atribuie.

Penticostalismul se distinge prin credința atât în „botezul în Duhul Sfânt”, cât și în botezul cu apă, care permite unui creștin să „trăiască o viață plină de Duh și împuternicită”. Această împuternicire include utilizarea darurilor spirituale: cum ar fi vorbirea în limbi[glosolalie – limbaj neinteligibil în unele boli mintale, alcătuit din silabe și cuvinte fără sens] cat și vindecarea divină.

Penticostalismul sfințeniei a apărut la începutul secolului al XX-lea printre adepții mișcării wesleyan-holiness, care erau energizați de renașterea creștină și de așteptarea iminentei celei de a Doua Veniri a lui Hristos.
Crezând că trăiesc în vremurile din urmă, ei se așteptau ca Dumnezeu să reînnoiască spiritual Biserica Creștină și să realizeze restaurarea darurilor spirituale și evanghelizarea lumii.
În 1900, Charles Parham, un evanghelist și vindecător american, a început să propovăduiască faptul că vorbirea în limbi era dovada biblică a botezului cu Duhul Sfânt.

Cuprinzând peste 700 de confesiuni și multe biserici independente, penticostalismul este extrem de descentralizat. Nu există o autoritate centrală, dar multe confesiuni sunt afiliate la organizatia Penticostal World Fellowship. Se spune că penticostalismul este mișcarea religioasă cu cea mai rapidă creștere din lume.

Parham, care a fost crescut ca metodist, a înființat o școală spirituală lângă Topeka, Kansas, în 1900, pe care a numit-o Școala Biblică Bethel. Acolo a învățat că vorbirea în limbi era dovada scripturală pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt. Pe 1 ianuarie 1901, după o slujbă de priveghi, studenții s-au rugat pentru și au primit botezul cu Duhul Sfânt, având dovada vorbirii în limbi.

Prima generație de credincioși penticostali s-a confruntat cu critici imense și ostracizare din partea altor creștini, cel mai vehement chiar din partea mișcării Holiness din care proveneau.
Li s-a reprosat trădarea si labilitatea pragmatică.

La începutul anilor 1940, această respingere a penticostalilor a cedat locul unei noi cooperări între aceștia și liderii „noului evanghelism”, iar penticostalii americani au fost implicați în fondarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din 1942.

Anii 1960 au marcat dezvoltarea unui nou model în care un număr mare de creștini botezați cu Duhul Sfânt din bisericile principale din SUA, Europa și alte părți ale lumii au ales să rămână și să lucreze pentru reînnoirea spirituală în cadrul bisericilor lor tradiționale.
Aceasta a devenit inițial cunoscută sub numele de Neo-Pentecostalism, spre deosebire de penticostalismul clasic mai vechi, dar în cele din urmă a devenit cunoscută sub numele de Mișcarea Carismatică.

Deși a fost susținută din plin, dar cu prudență de fortele de interese anti crestine, ascunse si care lucreaza prin intermediari, Mișcarea Carismatică a fost demascată ca o miscare fals crestină. Eșecul carismaticilor de a îmbrățișa învățăturile tradiționale si obiceiurile tipic penticostale, cum ar fi interzicerea dansului, abstinența de la alcool și alte droguri, cum ar fi tutunul, precum și restricțiile privind îmbrăcămintea și aspectul fizic, urmând doctrina sfințeniei exterioare, a inițiat o criză de identitate pentru penticostalii clasici, care au fost forțați să reexamineze presupunerile de mult timp despre ce înseamnă să fii plin de Duhul Sfânt.

Influența „liberalizatoare” a Mișcării Carismatice asupra penticostalismului clasic poate fi observată în dispariția multora dintre aceste bune obiceiuri, tabuuri începând cu anii 1960, cu excepția anumitor denominațiuni penticostale Holiness, cum ar fi Biserica Credinței Apostolice, care mențin totusi aceste standarde de sfințenie exterioară. Totusi diferențele culturale dintre penticostalii clasici și carismatici s-au diminuat în timp.

Pentru penticostali, „fiecare moment este escatologic”, deoarece în orice moment Hristos se poate întoarce. Această a Doua Venire „personală și iminentă” este pentru penticostali motivația pentru o viață creștină practică, inclusiv: sfințenia personală, întâlnirea pentru închinare, slujirea creștină credincioasă și evanghelizarea, atât personală, cât și mondială.

Penticostalii sunt de acord cu principiul protestant al “sola Scriptura”. Biblia este „regula suficientă pentru credință și practică”; este „revelație fixă, desăvârșită și obiectivă”. Alături de această înaltă stimă pentru autoritatea Scripturii, există credința că darul profeției continuă să funcționeze puternic in cadrul Bisericii.

În mod normal, în lucrarea darului profeției, Duhul îl unge puternic pe credincios să rostească trupului nu cuvinte premeditate, ci cuvinte pe care Duhul le furnizează spontan pentru a înălța și încuraja, a incita la ascultare și slujire credincioasă și pentru a aduce alinare și consolare.
Vorbitul în limbi este o comunicare profetică.(!)

Un credincios penticostal aflat într-o experiență spirituală poate vocaliza rostiri fluente, neinteligibile – glosolalie, sau poate articula un limbaj natural necunoscut anterior – xenoglosie – limbaj străin. Denumit în mod obișnuit „vorbire în limbi”, acest fenomen vocal este considerat de penticostali ca incluzând o varietate nesfârșită de limbi.

Conform teologiei penticostale, limba vorbită poate fi un limbaj uman neînvățat, cum ar fi cel despre care Biblia susține că s-a întâmplat în Ziua Rusaliilor, sau ar putea fi de origine cerească (angelică).

Această utilizare a glosolaliei este văzută ca o formă acceptabilă de rugăciune și, prin urmare, nu necesită interpretare. Congregațiile pot, de asemenea, să cânte în mod colectiv în limbi, un fenomen cunoscut sub numele de cântatul în Duh. Asa au ajuns formatii de muzica Rock in bisericile evanghelice.

Conform diverșilor cercetători și surse, penticostalismul este mișcarea religioasă cu cea mai rapidă creștere din lume; această creștere se datorează în principal conversiei religioase la creștinismul penticostal și charismatic.

Conform Centrului Pulitzer, 35.000 de oameni devin penticostali sau „născuți din nou” în fiecare zi. Dar Centrul Pulitzer si-a pierdut de mult credibilitatea.
Potrivit cercetătorului Keith Smith de la Universitatea de Stat din Georgia, Atlanta, mulți cercetători susțin că penticostalismul este fenomenul religios cu cea mai rapidă creștere din istoria omenirii”, iar, potrivit cercetătorului Peter L. Berger de la Universitatea din Boston, „răspândirea creștinismului penticostal poate fi mișcarea cu cea mai rapidă creștere din istoria religiei”.

Aceste aprecieri sunt facute de cei care sunt parte in această miscare religioasă si trebuiesc privite cu prudentă.
Printre cele peste 700 de confesiuni penticostale, 240 sunt clasificate ca făcând parte din penticostalismul wesleyan, Holiness sau „metodist”.

Pe lângă bisericile penticostale denominaționale, există multe biserici penticostale care aleg să existe independent de supravegherea denominațională. Unele dintre aceste biserici pot fi identice din punct de vedere doctrinal cu diversele confesiuni penticostale, în timp ce altele pot adopta credințe și practici ce diferă considerabil de penticostalismul clasic, cum ar fi învățăturile Cuvântului Credinței sau teologia Împărăției de Acum. Unele dintre aceste grupuri au avut succes în utilizarea mass-media, în special televiziunea și radioul, pentru a-și răspândi mesajul.

Diverse grupuri creștine au criticat mișcarea penticostală și carismatică pentru prea multă atenție acordată manifestărilor mistice, cum ar fi glosolalia – care, pentru un credincios, ar fi semnul obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt; alături de căderi la pământ, gemete și strigăte în timpul slujbelor de închinare, precum și atitudinea anti-intelectualistă.

O doctrină deosebit de controversată în Bisericile Evanghelice este cea a teologiei prosperității/profitului, care s-a răspândit în anii 1970 și 1980 în Statele Unite, în principal prin intermediul penticostalilor și televangheliștilor carismatici.

Evanghelicii au fost descriși în mod divers ca evanghelici progresiști, evanghelici postconservatori, evanghelici deschiși și postevanghelici.
Evanghelicii progresiști, cunoscuți și sub numele de stânga evanghelică, împărtășesc opinii teologice sau sociale cu alți “creștini” progresiști, identificându-se totodată și cu evanghelicismul. Evanghelicii progresiști defilează în mod obișnuit cu perimatele lozinci pentru egalitatea femeilor, pacifism și justiție socială.

Au devenit foarte stridenti si predictibili in insistenta lor de a se alinia in orientările politice urmărind profitul cu orice pret, chiat compromitand statutele de bază ale crestinismului.

Privitii si identificatii, căci acum stiti bine cine sunt si cum trădează totul, pană si credinta sfantă pentru “prosperitate”- de fapt un profit parazitic.
S-au dovedit de-a lungul secolelor ca trădători si aliniati social si politic cu progresismul liberal.
Au ajuns să se trădeze si singuri, atat de usor si respigător.

Dacă se vorbeste de sionismul crestin, trebuie stiut că pocăitii/penticostalii sunt cei mai vehementi, mai sionisti decat insusi Theodor Hertzel, părintele sionismului.
In general evanghelistii au fost formati/de fapt malformati prin educatie să devină scule, slugi ale iudaismului pragmatic.

Evanghelistii, din care fac parte si pocăitii sunt convinsi că evreii sunt alesii Domnului si restul omenirii trebuie să ii respecte si să li se inchine evreilor, ceea ce ei o fac cu multă ardoare.
Asa se explica implicarea americană in toate războaiele din ultimele secole si chiar in genocidul actual din Gaza.

Promovarea agendei LGTBQ+ in bisericile evangheliste si investirea ca preoti sau predicatori a femeilor este o practică comună si generală, una din alinierile progresiste. Asa s-au dovedit a fi inamici ai familiei crestine asa cum a lasat-o bunul Dumnezeu.

Indiferent ce pretend zelotii evenghelisti, numărul evanghelistilor este in scădere dramatică si prin aceasta si a crestinilor sionisti
Multi evanghelisti sătui de aberatiile sectante si ritualnice caută acum credinta in bisericile ortodoxe si catolice. Iar altii merg mai departe nimerind in islam. Un număr tot mai mare de exevanghelici, au părăsit evanghelismul din cauza discriminării, abuzului sau deziluziei teologice.

Timpurile apokaliptice sunt peste noi si trebuie să ne informăm si să verificăm tot ce aflăm si se intamplă in jurul nostru.
Să ne ajute Dumnezeu.

Atlanta 01’02/2026