Eugen Ionesc: Testament

Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul
dramaturg îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a
existat aşa ceva. Este vorba de un document deosebit,
apărut în publicaţia pariziană „Le Figaro Litteraire” a
doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât
îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este
aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi,
câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau
plâng, fără a simţi dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i
văd, dar după o oră obosesc.
Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am
alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid
existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei,
mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine.
Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău,
mă plictisesc. Câteodată m ă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie,
poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora
le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de
umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese
abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele
Paris.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Dar pe parcursul vie ţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au
constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic,
n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu
Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie
mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat
împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa

după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de
licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola,

care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-
au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a

determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele,
Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în
viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum
unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat
câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi
mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat,
mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda
durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A
murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.. A murit cu
această nădejde.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă
alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi
am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate
Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu
nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude
Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în
stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung
împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu
nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit,
pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda
preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să
cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare
dimineaţă această rugăciune: „Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu
nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi
Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor
şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va
produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?
Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de
mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi
supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil,
creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o
lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să
reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida
bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în

imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o
divinitatea.
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai
dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din
toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul
există, atunci există şi Dumnezeu.