Recenta publicare in revista engleza Nature a dovezilor de plagiat a tezei de doctorat a dr. Victor Ponta – Primul Ministru al României – a provocat o avalanşă de comentarii de tot felul care nu au luat sfârşit o dată cu precizarea  Consiliului Naţional de Atestare a Diplomelor (prescurtarea oficială a numelui consiliului este CNATDCU) de pe lângă Ministerul Educaţiei Publice din România că 85 de pagini din teza de doctorat au fost copiate cuvânt cu cuvânt. CNATDCU a recomandat Universităţii Bucureşti retragerea titlului de doctor acordat dl. Victor Ponta.

Cititorul neavizat poate înregistra aceasta informaţie cu uimire (Adică…de ce?), poate fi şocat de afirmaţia de astăzi (07/01/2014) a fostului ministru al Educaţiei Naţionale dl. Liviu Pop că (citez din www.ziare.com, 07/01/2012, ştirea de la ora 17.41) : “Ponta ar putea cere daune morale Consiliului…” şi poate reacţiona cu neîncredere la cererea formulată de multe personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi ale publicisticii din ţară şi din străinătate ca dl. (încă) dr. Victor Ponta trebuie să demisioneze imediat din funcţia de Prim Ministru. Explicaţia tuturor acestor atitudini se poate găsi în normele de etică practicate în întregul sistem de învăţământ românesc şi mondial, norme care devin tot mai severe pe măsură ce nivelul educaţional este mai înalt. De la titlul de doctor în ştiinţe  în sus, trecând la titlul de profesor universitar şi la cel de Membru al Academiei Române, normele îngrădesc tot mai mult gradele de libertate şi comportamentul celor care au onoarea să le poarte. Încălcarea acestora duce la eliminarea – de facto sau numai morală – a persoanei respective din cercul celor onoraţi şi din funcţiile pe care aceştia le deţin ca urmarea a faptului că li s-a acordat titlul de doctor: aceasta este practica mondială.

Titlul de doctor în ştiinţe poate fi privit ca o poartă care duce într-o parte deosebită a societăţii în care corectitudinea ştiinţifică şi corectitudinea în relaţiile sociale este una cu totul alta, la un cu totul alt nivel  decât cea practicată şi acceptată de restul  societăţii. Dacă cititorul ar dori să înţeleagă mai bine…atunci acesta ar trebuie să-şi  închipuie că aceasta parte a societăţii constituie…o altă lume cu alte legi – in mare parte nescrise dar respectate de toţi membrii  – decât cele publicate în Monitorul Oficial! Mai departe, dacă cititorul îşi va lua  timpul necesar să-i observe şi să- i analizeze pe cei care poartă (pe drept) titlul de doctor va remarca că marea lor majoritate au un cu totul alt comportament decât cei care nu au acest titlu. Ei demonstrează o cu totul alt gen de înţelegere a vieţii. Mai mult, “doctorii” din diferite ţări au un comportament foarte asemănător fiindcă normele de etică care le-au fost imprimate în cei 4-6 ani de pregătire a  lucrării de doctorat sunt practic identice în lumea întreagă.

Titlul de doctor se acordă (în România) în urma susţinerii unor examene de specialitate şi în urma prezentării unei  teze care trebuie să demonstreze contribuţia personală a candidatului la dezvoltarea cunoştinţelor mondiale (nu româneşti!) în domeniul respectiv. Accentul cade tocmai pe contribuţia personală la dezvoltarea cunoştinţelor: aceasta este ceea ce este verificat în cadrul examenului de doctorat. A adus candidatul o contribuţie personală sau nu?

O contribuţie personală la dezvoltarea ştiinţei mondiale poate fi realizată numai în decursul a mii de ore de muncă de cercetare încordată, cu program zilnic de 12 -16 ore şi chiar mai mult, inclusiv la sfârşit de săptămână, în concediu, în sărbătorile legale. Dovada că rezultatul obţinut are o valoare pe plan mondial se obţine prin publicaţii, prin participarea la congrese, prin cursurile cu studenţii şi masterazii pe care doctorandul  este obligat să le susţină. În decursul acestor apariţii publice doctorandul este supus criticii deschise şi necruţătoare a celorlalţi participanţi la discursul ştiinţific, dintre care o mare parte sunt şi ei doctoranzi şi deci…concurenţi direcţi ai celui care doreşte ca rezultatele muncii sale să fie apreciate în public. În ultimii doi-trei ani de activitate în acest mediu şi cu acest ritm de muncă se produce selectionarea  celor  care sunt capabili să corespundă cerinţelor şi care au dovedit o capacitate intelectuală deosebită, o forţă de muncă ieşită din comun precum şi capacitatea inovativă necesară pentru realizarea a ceva nou în ştiinţa mondială. Pe plan personal, candidatul… devine un alt om, cu o altă atitudine faţă de societate, faţă de muncă şi cu o capacitate de  înţelegere  şi de rezolvare a problemele cu totul diferită de cea a concetăţenilor săi.

Cei care au atins acest nivel – cel de doctor în ştiinţe – şi cei care au urcat încă şi mai sus – profesorii şi (în România) membrii Academiei de Ştiinţe – veghează cu atenţie asupra respectării normelor şi baremurilor care permit accesul în această “lume” a lor. Aşa se poate înţelege reacţia imediată a membrilor CNATDCU care a stabilit într-o şedinţă-fulger plagiatul lucrării de doctorat a dl. Victor Ponta: ei sunt de specialitate, ei au fost însărcinaţi la nivel naţional cu recunoaşterea acordării titlului de doctor, ei înşişi au condus lucrări de doctorat, ei înşişi şi-au luat doctoratul…şi nu au avut nici-o problema să stabilească că teza de doctorat în care 85 de pagini au fost copiate din alte lucrări nu corespunde cerinţelor ROMANIEI, aceaste cerinţe ale ROMANIEI  fiind reprezentată de profesorii prezenţi la şedinţă ! Şase dintre cei 13 membri prezenţi ai CNATDCU sunt membri ai Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific din România, oamenii de la care se aşteaptă cel mai corect comportament dintrecei care activează în acest domeniu.Ei au stabilit că teza dl. Victor Ponta este un plagiat….!

Punct!  Nu mai este nimic de discutat!

Plagiatul ar trebui stabilit de o “Comisie de Etica”? Aşi, asta numai… în România!

O problema de etică ar fi fost dacă – de exemplu – teza de doctorat ar fi avut coperţile portocalii (culoarea PDL, partidul advers). Atunci dl. Virgil Ponta ar fi putut fi chemat în faţa unei comisii de etică şi dojenit blajin: “Măi Victoraş, cum ai putut să faci aşa ceva? Nu-i aşa că la viitoarea ta lucrare de doctorat o să pui coperţile în culoarea partidului tău, cea roşie?” Şi cu asta…gata!

Plagiatul este însă o problemă de furt al propietăţii intelectuale şi acesta poate fi stabilit de oricine care este în stare să citească (aşa de simplu este!) şi are şi răbdarea s-o facă. Furtul de text din alte lucrări ştiinţifice nu este prevăzut în codul penal  fiindcă…oamenii de ştiinţă se bucură – în probleme de specialitate – de o independenţă absolută: ei îşi reglează singuri astfel de probleme. Ceeace au şi făcut, în cazul Ponta, prin votul CNATDCU.

În acest moment este potrivit să amintesc de proverbul românesc pe care-l cunoaşte toată lumea, atât cei care au cât şi cei care nu au titlul de doctor: “Dacă două persoane îţi spun că eşti baut, du-te şi te culcă!” În cazul Victor Ponta au fost trei “persoane” care au declarat că lucrarea este un plagiat: revista engleză Nature (leader mondial de decenii în aprecierea rezultatelor ştiinţifice în întreaga lume), ziarul german Franfurter Allgemeine Zeitung (cel mai însemnat ziar formator de opinie în Germania şi în Europa de Vest) şi CNATDCU   de pe lângă Ministerul Educaţiei Naţionale din România. Din acest moment pentru lumea ştiinţifică nu mai exista nici-o îndoială că lucrarea de doctorat a dl. Victor Ponta este un plagiat, iar această părere rămâne neschimbată,  independent de faptul că CNATDCU a fost tocmai desfiinţat sau numai lărgit, că a existat un cworum sau nu, că fostul ministru al Educaţiei Nationale a declarat hotărârea CNATDCU ca fiind nulă, că Ministrul de Interne dr. Ion Rus a declarat în derâdere că hotărârea a fost luată de un “doctor în chimie” asistat de “câţiva portocalii”. USL, PSD, viitorul Ministru al Educaţiei Naţionale sau alte persoane interesate pot aduce acum câte comisii doresc care să demonstreze pe sute de pagini exact contrariul – adică că lucrarea de doctorat a dl. Victor Ponta este originală şi de mare valoare ştiinţifică mondială – ei bine…toate acestea nu vor avea nici-un rol în lumea ştiinţifică mondială: lucrarea dl. Victor Ponta este şi va rămâne un plagiat!

 

Singurul efect pe care îl au acest gen de intervenţii necalificate este întărirea părerii că…lumea politică – şi poate şi cea ştiinţifică – românească nu satisface cerinţele de calitate acceptate în întreaga lume. Adică efectul va fi exact contrariu celui dorit: dl. Victor Ponta nu va fi în niciun caz reabilitat dar va apare o blamare publică de o amploare fără precedent a ştiinţei  româneşti  – şi desigur şi a României – în întreaga lume.

Cum scriam mai înainte: modul de a gândi şi de a acţiona în lumea ştiinţifică este total diferit de cel obişnuit celorlalţi cetăţeni sau politicienilor.

Revenind la proverbul citat, trebuie spus că, pentru a evita situaţia prezentată mai sus există o singură soluţie: cea indicată de proverb. Este o tradiţie etică în întreaga lume ştiinţifică că doctorul care a plagiat lucrarea sa de doctorat pierde nu numai titlul de doctor ci şi postul său, în cazul de faţă cel de Prim Ministru.  Dl. Ponta se va afla într-o societate aleasă din care fac parte printre alţii fostul Ministru al Apărării german von Gutenberg, fostul  preşedinte al Ungariei  şi mulţi alţii. Plagiatul nu este atât de rar pe cât…nu se ştia  în România.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă această poziţie etică a doctorilor precum şi consecinţe nerespectării cerinţelor privitor la calitatea unei lucrări de doctorat erau cunoscute…cum de a riscat dl. Victor Ponta o asemenea situaţie? Cum şi-a permis un alt doctor, Ministrul de Interne Ioan Rus, să se exprime atât de plin de desconsideraţie faţă de CNATDCU?

Explicaţia poate fi găsită în evoluţia sistemului de învăţământ superior românesc după Revoluţie.

“Democratizarea” învăţământului s-a făcut prin înfiinţarea a nenumărate universităţi private: în prezent există peste 100 instituţii de învăţământ superior, faţă de cele numai cca. 20 câte existau în 1989. Universităţile private au fost infiinţate de oameni cu iniţiativă care au văzut în această activitate posibilitatea de a “câştiga o pâine albă”: desigur, au fost şi profesori universitari printre ei, dar cei mai mulţi au provenit din alte profesii, care au fost desfiinţate sau în care nu a mai fost nevoie de atâţia angajaţi ca mai înainte.  Printre acestea se numără militarii,  politicieni, membrii ai fostelor servicii de securitate, diferiţi ataşaţi comerciali  şi mulţi, mulţi alţii. Cei mai dinamici şi mai bine pregătiţi din aceaste categorii au devenit lectori, conferenţiari şi profesori universitari, unii dintre ei profitând de normele inexistente, incomplecte sau de aplicarea inconsecventă a acestora de către Ministerului Educaţiei Naţionale. Doctoratul necesar a fost obţinut evtl. tot la instituţia de învăţământ superior proaspăt înfiinţată la care lucrau sau la o instituţie la care lucrau foştii lor colegi din serviciile precedente, în acest sens realizându-se adevărate recorduri: este cunoscut cazul unei asemenea personalităţi care şi-a luat doctoratul într-un an de zile şi a obţinut titlul de profesor universitar în 6 luni, faţă de 10 – 15 ani câţi sunt de obicei necesari în orice universitate din lume!

Existenţa universităţilor private şi lipsa unui control consecvent din partea Ministerului Educaţiei Naţionale a permis acordarea titlului de doctor sau de profesor într-o… veselie mare, pe bandă rulantă…Aceasta este în parte explicaţia faptului că de curând ziariştii au stabilit că în Parlamentul şi în Senatul României mai mult de 30% dintre deputaţi şi senatori au titlul de doctor! Când şi cum l-au obţinut… când se ştie că pentru a-l obţine sunt necesare mii de ore de lucru intens…?

Dar…asta a fost “moda “ timpului: “Hai să-mi fac şi eu un doctorat, doar sunt…politician, membru al partidului XX, director…etc, etc…” Universităţile de frunte ale României s-au văzut supuse unei concurenţe acerbe şi atunci…au coborât stacheta foarte înaltă existentă în România mai înainte.

Asta ar putea fi o explicaţie cum a fost posibil că actualul Prim Ministru dl. Victor Ponta a reuşit să-şi facă doctoratul tocmai la universitatea la care fostul Prim Ministru Adrian Năstase era profesor, în timp ce lucra în calitate de secretar de stat şi de sef al Corpului de Control al aceluiaş Prim Ministru…Imposibil (după toate normele universitare) să poţi combina cele doua activităţi atât de intensive şi atât de diferite,dar  posibil – după cum se vede – după normele… politice! De aici şi nesiguranţa dl. Victor Ponta în primele afirmaţii făcute despre lucrarea sa de doctorat.

România are deja tradiţie în acordarea doctoratelor pe merite politice: un alt produs al clasei politice româneşti,“savanta cu renume mondial” dar cu numai 7 clase, a trebuit să fie înlăturată de la conducera ţării în urmă cu 22 de ani prin…împuşcare!

Consecinţa este că printre miile de “doctori” şi “profesori” care au invadat atât învăţământul superior cât şi administraţia şi viaţa politică după 1989 se pot găsi foarte mulţi care nici nu au cunoştinţele de specialitate la nivelul aşteptat în lume, nici nu au trecut prin “furcile caudine” ale controversei ştiinţifice care asigură performanţa ştiinţifică şi civică la un nivel foarte înalt şi nici nu sunt purtători ai etosului, a mândriei de a fi doctor, de care au dat dovadă şi membrii CNATDCU atunci când ministrul Liviu Pop a venit (neinvitat) în şedinţa lor, profesând ameninţări de tot felul. Performanţa acestor “doctori” în economia românească – unde ocupă locuri de frunte – nu poate fi decât de aşa natură încât să înfrâneze procesul de aliniere al României la nivelul politic, material, cultural şi ştiinţific al UE.

 

Ministerul Educaţiei Nationale a făcut ordine în această activitate: prin Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 şi a Hotărârii de Guvern nr. 769 / 2011 universităţile româneşti au fost clasificate – de către o comisie internaţională, invitată special în acesti scop şi finanţată parţial de UE! – in patru categorii:

–          universităţi de învăţământ şi cercetare avansată, din care fac parte 12 universităţi

–          universităţi de învăţământ  şi cercetare, din care fac parte numai 22 de universităţi.

Numai acestea pot acorda doctorate şi profesorate:  dintre multiplele univesităţi care au acordat doctorate şi profesorate înainte de apariţia legii, au fost reţinute numai 34, adică numai o treime!

–          universităţi de artă, din care fac parte 8 universităţi, o categorie specială.

–          universităţi de învăţământ (48 de universităţi) care…pot acorda o dovadă  că studenţii au urmat nişte cursuri…Cele mai multe dintre universităţile particulare se încadrează în acestă categorie.

 

În felul acesta s-a stopat fluxul masiv de doctori de calitate autohtona, în favoarea alinierii activităţii ştiinţifice româneşti la standardele internaţionale. Paguba pe care o suferă permanent România din partea celor care au deja titlul de doctor în buzunar…nu poate fi însă oprită şi nici nu se mai poate recupera vre-o dată.

 

Cu asta sunt puse la dispoziţia cititorului toate informaţiile legate de nefericita afacere care zguduie România în prezent. Sper că cititorul va înţelege de ce rămânerea dl. Victor Ponta pe funcţia pe care o deţine va aduce un prejudiciu imens prestigiului ştiinţei româneşti şi al poporului român în lume.

 

Prof. dr. Radu Mihalcea, Chicago