Ar fi dorit Eminescu România în UE?

 

 

Radu GolbanCu impresionantul ei patrimoniu cultural cu tot, Europa traversează o criză economică al cărei sfârşit încă nu se arată. Nici zestrea culturală şi istoria popoarelor europene nu rămân scutite de asprimea crizei şi transformă bijuterii ale culturii universale în gaj pentru Fondul Monetar. Am putea aşadar chiar să ne considerăm fericiţi că, din patrimoniul nostru cultural, Eminescu nu este un Acropole clădit din piatră, ci din cuvinte şi idei, care, după ce a mai trecut şi tăvălugul lui Patapievici peste el, ar fi fost girat finanţei mondiale.

Expresia tocită de „intrare în Europa” redă un fenom politic mult mai vechi decât procesul actual de integrare a României în UE. Graţie preocupării eminesciene cu modelul şi consecinţele integrării României în structurile europene ale secolului al XIX-lea, comemorându-i ziua sa de naştere, dăm măcar dovadă de maturitate în dezbaterea subiectului „Europa”, chiar dacă suntem codaşii actualului clasament de integare.

Spre deosebire de subiectele universale din poezia sa, gazetarul Eminescu este, în privinţa gândirii economice, arhitectul uitat al unui răspuns românesc în plin asediu economic strain asupra tânărului stat român. Oarecum firesc ca frământările sentimentale ale acestui mult prea sensibil suflet al neamului puse în versuri să fie probleme nerezolvabile ale omenirii, însă de neconceput este ca România să revină astăzi în relaţie cu Europa, pe cale politică şi economică, la problemele de fond de acum mai bine de un secol. În opinia lui Eminescu, preţul plătit de către tânărul stat pentru suveranitatea dobândită la Conferinţa de la Berlin în 1878 a însemnat concesii economice păguboase şi renunţarea la dreptul naţional asupra Dunării. Replica lui Eminescu din vârf de condei la asaltul marilor puteri asupra economiei naţionale – similar de altfel cu destinul României din zilele noastre – este totodată şi o călăuză pentru a înţelege mai bine interesele Europei, dacă nu şi o obligaţie morală de a reformula în memoria sa azi un răspuns românesc. Născut, între altele, din ambiţia lui Bismarck şi mutilat pentru cerşit şi conceput pentru a servi penetraţiei industriale austro-ungare şi germane, statul naţional român a rămas cu handicapul subdezvoltării, numit în termeni tehnici „dezvoltare naturală”.

Diferit de alţi junimişti, Eminescu nu a popularizat cu insistenţă cultura, filozofia sau economia germană fără a ţine cont şi de particularităţile româneşti în asimilarea unor modele străine de dezvoltare economică. Şcoala veche germană şi întregul curent de idei de formaţiune germană se bazează pe principii evoluţioniste de dezvoltare organică şi respinge orice formulă naţională, care ar încălca mersul natural al istoriei prin acte arbitrare, precum revoluţii sau intervenţii ale statului în economie. Şi Eminescu este adeptul acestui model al dezvoltării societăţii moderne pe cale evolutivă, dar nu fără a-i da o conotaţie românească. Marea popularitate a principalilor autori germani ai vechii şcoli eonomice, contemporani ai lui Eminescu, precum Fridrich List, Karl Knies sau Gustav Schmoller, şi orientarea lor naţionalistă îi fac să fie printre autorii preferaţi ai gânditorului român. În rafinarea ideilor lui List, interesul naţional al românilor a stat desigur pentru Eminescu mai presus decât naţionalismul german, trecând cu vederea peste maliţiozitatea lui List faţă de România. Nici că Dunarea ar fi pentru nemţi precum Nilul pentru egipteni şi nici că spaţiul german se întinde de la Helgoland la gurile Dunării nu au dat curs unei polemici din partea lui Eminescu vizând conceptul de imperialism continental german propagat de List. A-l aplica însă pe List, Eminescu recomanda pentru propăşirea economiei româneşti un protecţionism economic la scară mai mică, la nivelul României, tocmai pentru a asigura meşteşugului autohton şi agriculturii o posibilitate de dezvoltare organică şi firească. Europa visată de List este astăzi un mare spaţiu economic structurat la nivel intern după principii de liber-schimb şi diviziune a muncii, dar şi protecţionism faţă de exterior. Ironia soartei însă este că ceea funcţioneazăpe scară europeană în favoarea Germaniei este identic cu ceea ce nu rezonează pentru România pe aceeaşi scară. Eminescu nu ar fi agreat nici astăzi integrarea României în UE în maniera unui import brut de principii şi „forme fără fond”, ci ar fi sugerat implementarea aceluiaşi mecanism de piaţă aplicat cu succes în cadrul Europei, în favoarea centrului şi în detrimentul periferiei. De ce nu ar fi valabil, în interiorul frontierelor României, sub protecţia unui zid vamal pentru dezvoltarea agriculturii şi industriei, ceea ce este valabil pentru List prin definirea teritorială a unui univers european german. Eminescu ne-ar fi avertizat să nu confundăm politica mercantilă a Bruxelles-ului cu liberalismul politic şi orientarea culturală a României spre Occident.

Ceea ce este şi astăzi un pivot al economiei de succes germane în concepte teleogice de subordonare a statului sub principii canonice şi propensiuni de universalitate se prezintă pe aceeaşi linie de continuitate cu privaţiunile austerităţii. Definirea unor obiective – fie prin pactul fiscal sau alte exigenţe ale Europei – duc după dogma Bruxelles-ului, în ultimă instanţă, la subdezvoltare.

A înţelege mesajul lui Eminescu înseamna a ne cunoaşte un interes naţional, articulat după o paradigmă de succes, fiind creatori ai unui drum românesc de propăşire în Europa şi mai puţin un ingredient în reţeta altora.