E vremea colindelor

A treia parte)

Interesant este să amintim aici şi pe Nicolae Miulescu, care căutând în limba sanscrită grupul silabic da, prezent în termenii Dacia, Dava, Danubius, presupune că da ar putea fi pus în legătură cu ceva ce ar tine de divinitate; traducând “da” cu “al zeilor“, el ajunge la concluzia că
“Dacia” deriva din “Dakşa”, lexie care ar fi însemnat “ţara zeilor” (în
Da.ksa: God’s Country, Venetia 1975). Adevărul, dacă ne referim la
cuvântul Dakşa, trebue inversat după cum se va vedea mai departe. În
limba sanscrită Dakşa (o divinitate) este un cuvânt preluat din limba
Dacilor: la început -ca să urmărim ideea lui Nicolae Miulescu- a fost
deci Dacia şi apoi Dakça > Dakşa.

Că este aşa cum presupunem noi, ne sprijină, în primul rând -documentar, eroic-, Nicolae Densusianu.

Dakşa este personificarea apelativului dakşa, care, dupa Georges Dumézil, înseamnă “forţă eficienţă”. J. Gonda îl traduce prin “skill, adroitness”(adica: “iscusinţă/pricepere, îndemânare/cu abilitate”); A. Minard traduce dakşa prin “energie creatoare” sau “capacitate (de realizare după structurile impuse)” (citatele şi referinţele după Georges Dumézil, Les dieux souverains des Indo-Européens, Editions Gallimard 1977, p. 68 şi n. 1). În alţi termeni, mai precişi, dakşa este “energie
realizatoare” (Georges Dumézil, op. cit., p. 88). Acestea sunt atribute
ale unor fiinţe supreme, în speţă: zeii.

Traducerea “Dakşa” = “ţara zeilor”, oferită de Nicolae Miulescu, s’ar găsi, într’un fel îndreptăţită, nu însă şi -categoric nu- derivarea cuvântului “Dacia” din “Dakşa”.

Georges Dumezil aşează pe Dakşa printre “Suveranii mari ai theologiei vedice”. Ierarhia theogonică stabilită de celebrul mitolog francez pentru fii lui Aditya: “1. Varuna“, “2. Mitrá “3. Aryaman“, “4. Bhaga Lot (Heureux), “5. Amsá Part “, “6. Dakşa Energie Réalisatrice, sous une reserve concernant le dernier ( sub o rezervă cu privire la ultimul”, adica la Daksa) -, este subiectivă, în măsura în care ea este făcută -cum însuşi afirmă- “după ordine descrescătoare a frecvenţelor (în care respectivele divinităţi apar) în imnurile din Rig-Veda (op. cit., p. 88: “selon 1’ordre décroissant des fréquences dans les hymnes du RgVeda”). Dacă ar fi să aplicăm aceleaşi criterii lumii zeilor homerici onoraţi în cele mai vechi imnuri sacre eline, Gaia si Uranos, fiul ei partenogenesic (fără tată), ar fi
apărut ca nişte “suverani minori”. Ceea ce, chiar după Georges Dumézil,
ar fi fals, pentrucă el identifică pe Varuna cu Uranos (cf. Georges
Dumézil, Ouranós – Váruna, 1934), după cum fals este şi după noi, dar nu aceasta este preocuparea noastră aici.

“Iată povestirea naşterii fiilor lui Aditya in MaitrayaniSamhita I, 6, 12
(unde Dhatar crez înlocueşte pe Daksa, înlocuire care apare frecvent în
textele vedice în proză) :

“Aditi dorea (să aibă) un urmaş. Ea a fiert terci şi (după ce l-a oferit în
libaţie) a mâncat restul; i s’au nascut Dhatar (adică Dakşa, n. n.) şi
Aryaman. Ea a fiert terci încă odată şi a mâncat restul; i s’au născut
Mitra şi Váruna. Ea l-a mai fiert încă odată şi a mâncat restul şi s’au
născut Amsa şi Bhága. A mai fiert încă odată (terci). Ea a socotit:
‘Mâncând restul (de terci), mi s’au născut fiii doi câte doi; fără
îndoială profitul va fi mai mare dacă mănânc eu întâi (din terci)’. Ea a
mâncat prima, şi apoi a făcut ofranda; cei doi copii care erau la sânu
ei spusera: ‘Noi doi vom fi ca Adityi’. Adityii (fiii numiţi în Rig-Veda

“Aditya”, n. n.) căutară pe cineva care să-i stârpească (pe noii
nascuţi) şi să-i înlature. Am~a şi Bhaga i-au extirpat şi i-au
înlăturat. Dar Indra (unul din cei doi) s’a ridicat numaidecât în
înălţimi respirând din plin. Pentru celălalt a căzut un ou mort: acesta
este Martanda căruia îi aparţin aceste creaturi umane. Şi Aditi alergă
către Adityi: ‘Faceţi-mi-1 să trăiască să nu fi ieşit de geaba din
mine!’ Ei ziseră: ‘Atunci, să ne vorbească, să nu fie orgolios faţă de
noi!’ Acesta este Vivasvat, fiul lui Aditi, din care s’au născut Manu
Vaivasvata (tatăl genului uman) şi Yam; (primul mort, regele Morţilor).”

Urmărind pe Dakşa, în celebra teogonie din RgVeda, 10, 72, la strofele 3, 4 si 5, găsim: e

3.În prima vârstă a zeilor, din Nefiinţă se născu Fiinţa. Atunci, după
aceea, se născură sferele cerului, ieşite din Parturiente (corect: din
aceea care are piciorele întinse, ca în procrearea omenească).

4. Lumea se născu din Parturiente, din Lume (se) născură tărâmurile (sferele). Din Adit (se) născu Dakşa şi, din Dakşa Aditi.

5.Căci Aditi născu, o Dakşa, ea care este fiica ta. După ea se născură
zeii, preafericiţii (şi) muritorii înrudiţi (lor)” (traducerea după
Georges Dumézil, op. cit., p. 111).

Examinând
cu atenţie textele de mai sus am putea, de sigur, face o paralelă cu
teogonia hesiodică. Am putea, de exemplu, identifica Terciul şi pe Aditi
cu potenţele primare: Urano şi Gaia, respectiv cu Okeanos (Terciul?) şi
Tethys, soţul lui Rhea, tatăl lui Zeus, Pluton ~ Poseidon, al lui Hera,
Demeter şi Hestia – Rhea fiind (ca şi Gaia) Mama Pământului şi zeilor
(Mhtera sumpavTwn makappwn), “Mama tuturor preafericiţilor”, zice
Apollonios din Rhodos (Argonautica, I, 1094), pentru care qeos =
“divinitate” este tot una cu Rhea (ibid., I, 1088). Demetra, ca şi
Aditi, întruchipează dublul aspect de Mama-Fiică (cf. d. Przyenski, La
grande Déesse, 1950, p. 162 şi urm.). Întradevăr, teogonia lui Hesiodos
începe cu Nefiinţa (Chaos-ul) şi Fiinţa Primordială (Gaia), respectiv
Fiinţele primare şi Eros, ca Potenţă a Generării (procreerii): din Chaos
apar Nix (noaptea, înfăşurată în negru vestmânt cu sclipitoare stele)
şi Erebos (infernul), din aceştia Aither şi Hemera (frate si sora) care
creează Cerul şi Pământul şi Marea -“Sferele”- (după Euripides -frg.
839, 941, 1023-, Aither este soţul Pământului; după Aristophan, el este
şi tatăl Norilor Nubes, 569 şi urm.; în Orpheus, Argonautika, 14, Aither
apare ca fiu al lui Chronos; la Akusilaos din Argos, unul din primii
mitologi ai prozei literare, autor al unei “Genealogii” pe care o
numeşte “Istorie”, Aither şi Eros sunt copii lui Nyx şi Erebos); Gaia
naşte pe Uranos, pe Pontos şi Munţii ş.
a. m. d. Aici, noi nu suntem însă interesaţi să urmărim paralelismul
între teogoniile RgVeda – Hesiodos (paralelism, care, fie că a scăpat
atenţiei lui Georges Dumézil, fie că nu l-a interesat, în sine,
desfăşurarea acestor teogonii şi comentarea lor în vreun fel oarecare.
Noi
am vrut să subliniem marea lor asemănare si să lăsăm să se înţeleaga
prin aceasta că ambele teogonii au avut, înaintea lor, un unul şi
acelaşi model, care 1-au urmat, el trebue înţeles ca atare (ca model),
deşi asupra lui nu se poseda nici cât de putin ceva scris. Este înafară
de orice dubiu ca Hesiodos -şi înaintea lui Homer- s’ar fi putut
inspira, în reprezentarile lor mitice, din RgVeda. Grecii au avut
modelul, la care ne referim, la ei acasă. “În vechime -spune Strabon (X,
3, 17)- Pieria, Olympul, Pimpleia; Leibethrion, erau localităti şi
munţi ai Thracilor. Heliconul a fost închinat muzelor de către Thracii
care locuiau în Beotia şi care au consacrat nimfelor peştera din
Leibethrion” (v. si Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric,
Freiburg 1989, p. 118, passim). Olymp înseamnă Zei, Zei înseamna
Theogonie. Ea nu apare ca atare, dar se poate reconstitui, cu migală de
cercetător, din scrierile anticilor, care nu puteau ocoli unele
adevăruri esenţiale, atunci când le erau cunoscute -din mituri, din
legende, din tradiţii-, nu uitau -unii dintre ei- să le amintească, fie
şi în treacăt. Herodot spune că Athenienii erau urmaşi ai Pelasgilor;
arheologic s’a stabilit că oraşul Athena era locuit înca din neolitic,
cu 3000 de ani înainte de Christos. De la acei Thraci (Strabon), de la
acei Pelasgi (Herodot): Pelasgii -aşa s’a dovedit-. vorbeau o aceeaşi
limbă ca şi Thracii şi aveau aceleaşi credinţe ca şi ei; din mitologia
acelor Thraci şi a acelor Pelasgi -perpetuată prin tradiţii (orale)-,
s’au inspirat şi au scris -nefăcând altceva decât interpretând modelul,
cum am spus, avut la ei acasă-, Hesiodos şi primii mitografi prozatori.
Dacă theogoniile lor, erau diferite între ele, (după cum s’a văzut).
aceasta se explică prin faptul că diferite vor fi fost şi mitologiile
din care s’au inspirat mitografii sau scriitorii greci: ei nu au putut
utiliza alte mituri, tradiţii. legende, decât acelea ce le erau
cunoscute, şi care vor fi putut diferi între ele -după locuri şi
credinţe-, cum diferite vor fi fost între ele şi populaţiile preeline,
de Thraci şi de Pelasgi, din care s’au ales Athenienii şi, in general,
Elinii. Notam aici o singură dovadă -certă- despre existenţa acestui
model, sau, dacă se vrea, modele: existenţa versului 234 din capitolul
XVI
al Iliadei: “Zeus tu cel de departe, al Dodonei stăpâne pelasgic”. Aşa
dar, Zeus era “Pelasg” nu “Elin”! Toţi istoricii care au comentat
Iliada,
au trecut peste acest vers şi peste însemnătatea lui, ca şi cum nici nu
ar fi existat! Ba şi mai rău: Pelasgii, ca popor, (după chiar şi unul
dintre istoricii şi arheologii români -şi nu dintre cei mai puţin
însemnaţi-,
al cărui nume nu-1 rostim, şi pe care nici nu-1 comentăm, aici),ar fi o
născocire a vechilor scriitori elini! Cât despre “Dodona”.
aceasta se ştie că înseamnă “Oracol”: dar “Oracol” duce la “păstorii
Hyperborei”, înfiinţatorii oracolului de la Delphi, -nu însă înainte de a
fi avut în patria lor, propriul loc sfânt, cu “Oracol”: la Callatis, la

ţărmul mării Pontului, în Dobrogea fertilă (cf. D. M. Pippidi,
Kallatis, în Bulletin de Correspondance Hellénique, 86, Paris 1962, pp.
517 si urm.; regretăm că distinsului nostru istoric, i-a scăpat din
vedere să apropie Callatis, de Lato / Leto, în etruscă letun: mama
gemenilor Artemis si Apollon), ceea ce justifica existenţa unui oracol
la Callatis.

În ţara RgVedei mitologia Thracilor a ajuns cu Dacii. Nicolae Densuşianu
desluşeşte
-bazat pe documente- o anume theogonie dacă. asemănătoare -putem spune-
cu “celebra theogonie a RV 10. 72″ (Georges Dumézil, op. cit.,p. 110).
Zeiţa protectoare a Daciei era Dacia-Sfântă, reprezentată pe monedele
din timpul lui Traian şi mai târziu din timpul lui Filip Arabul, purtând
căciula dacă şi un sceptru sau o sabie recurbată, caracteristica
Daciei. Nicolae Densuşianu arată că Terra Dacia, Dacia, numită în
compania unui şir de alte divinităţi, nu era alta decât Gaea, Gaia, Ge,
Zeiţa Pământului, protectoarea prin excelenţă a pământului Dacilor. Un
alt nume al lui Saturn, remarcat de Nicolae Densuşianu în a lui Plinius,
naturalis historiae (VII, 57, 4), era Dokius Caeli filius; Zeus era
numit şi Dakin (născut din Dacia); alt nume al lui Gaea (Gaia) era Rhea,
căreia i se spunea şi Dakia, Dacia Terra şi Dacia Augusta, sensul
cuvintelor Dacia, Dokius, Dakin fiind acela de sfânt-sfântă (Nicolae
Densuşianu, op. cit., p. 256; v. la acelaşi pp. 251-256). Este de la
sine înţeles că Romanii nu puteau da respectivele nume care aveau
înţelesul de sfânt şi de sfântă, decât după tradiţiile locale, care,
evident, le erau scumpe Dacilor. Tot Nicolae Densuşianu atrage atenţia
ca numele Pelasgi ar însemna cei “născuţi din pământ” (ibidem, p. 26),
adică din Gaia. Zeus se mai numea şi Pelasgios, adică “fiul lui Gaia“.
După Apollodoros (biblioqhkh, 3, 69), Pelasgos este definit ca
Autochton,
ceea ce este tot una cu “născut din pământ”: chton = pământ. Nicolae
Densuşianu mai observa că numele Pelasgilor, în textele antice, este
asociat cu deoi (ibidem, p. 660), gr. qeoi adică divini, respectiv devah, devas.

( Continuarea. Poate altadata)
Studiu de Caşin Popescu

Latina sus. Latina jos. Latina la stanga…

Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”

Este cunoscut – şi azi unanim recunoscut – că dava este un cuvânt de origine thracă. Toţi istoricii, lingviştii şi arheologii care s’au ocupat cu acest cuvânt, au stabilit că inţelesul lui general este acela de “cetate (întărită)” sau “oraş”. Elemente noi, deduse din observarea locurilor unde au fost construite, în deosebi, davele, au fost aduse de Ion Nandriş (“Fortificaţii amplasate strategic pe vârfurile unor dealuri abrupte, cu zidărie cu blocuri de piatră pătrate şi pereţi de moloz cu grinzi de lemn orizontale”, John Nandris, University of London, EPOCA DE FIER ÎN DACIA. COMENTARIU ÎN CONTEXT EUROPEAN, p. 11; sau:
“Denumirile de fortăreţe de deal şi aşezări dacice se terminau
adesea în dava care înseamnă “oraş”, “piaţă” şi erau cunoscute de greci
sub numele de poleis“, ibid., p. 9), şi de universitarul din Iasi,
Adrian Poruciuc, într’un studiu dedicat etimologiei cuvântului deva
(“Intenţia principală în alcătuirea studiului de faţă a fost de a
demonstra posibilitatea unei etimologii credibile pentru dac. deva
(dava) ca apelativ ale cărui sensuri pot fi reconstruite ca
‘fortificaţie pe o înălţime, oppidum, aşezare cu caracter urban”, în
Confluenţe şi etimologii, Relaţia etimologică dac. deva – rom. Deva în
legătura cu grec. Thebai (qhBai) şi cu fonologia substratului
paleobalcanic*, pp. 31-54).

Cu intenţia de a scuti cititorul să facă prea des apel la referinţe
informative globale, transcriem, după Sorin Paliga, un epitom al celor
ce
s’au spus până in 1988 despre originea şi semnificaţia cuvântului dava,
făcut de acesta ca introducere la studiul sau: Thracian therms for
‘township’ and ‘fortress’ and related place-names -adică Termenii
thracici pentru aşezări urbane şi fortăreţe şi localităţi de referinţă-,
publicat în periodicul din Roma, Noi Tracii, Iunie 1988, pp. 4-10.

“Introducere“

“Deşi Thracii nu au o tradiţie scrisă, unii termeni esenţiali legaţi de viaţa
lor cotidiană şi în special o seamă de nume de localitaţi pot fi destul
de bine identificaţi şi interpretaţi pe baza informaţiilor date de
scriitorii greci şi latini, adaos faptul că studiul multora din
cuvintele considerate a fi de origine thracă arată că ele s’au păstrat
în limbile vorbite, azi, in Sud-Estul Europei, în special în Romania, în
Albania şi în Bulgaria. Cu tot marele gol rămas în timp, presupunem că
mulţi dintre termenii importanţi, thracici, pot fi suficient de bine
identificaţi şi analizaţi făcând apel şi la datele furnizate de
arheologie” (l.c., pp. 4-5).

“Termeni thracici pentru’oraş’ şi’cetate’ “

…

2. Dava, deva, dova, daba, deba.
Termenul tipic pentru ‘cetate’ folosit în Nordul Thraciei (în Dacia sau
în Geţia) se găseşte menţionat în scrierile greceşti (Hesychius; Decev,

1957). Termenul apare într’o seamă de denumiri de localităţi precum
Aia-daba, Aci-dava, Buri-dava, Capi-dava, Pulpu-deva > PN Plovdiv
(Bulgaria). Etimonul corespunzător acestui cuvânt a fost sugerat cu
multă vreme în urmă: IE *dhe- ‘a aşeza’, ‘a pune’, desvoltat *dhe-w-a
(Tomaschek 1893 II:l:9); şi a fost acceptat de către toţi specialiştii
ca Decev, Russu şi Georgiev (1961: 7). Termenul dava, deva, uzitat în
Nordul Thraciei pare să fie înrudit cu PN Datos (Decev: 120) şi cu
albanicul dhate ‘oraş’ şi grecesc qakos localitate, ‘centru’. Alături de
numele oraşului Plovdiv din Bulgaria, care reflectă vechiul Pulpu-deva,
acest grup etimologic este conservat în multe denumiri de localităţi
din Romania, ca de pilda Deva, un important oraş din Transilvania.
Originea thraca a acestui cuvânt a fost uneori contestată pe slabul
motiv că intervocala b/v ar fi trebuit să dispară ca în elementele
latine intrate în limba română (e. g. Lat. caballus > Rom. cal).
Apare însă clar că fonemul thracic v (ca şi b) avea o pronunţare
particulară, diferită de b/v din latina târzie, astfel încât conservarea lui ca atare este nu numai plauzibilă, ci chiar inevitabilă (Kisch 1929-1934: 181); discuţii suplimentare, la Paliga ,1987, în curs de apariţie). Trei diferite oraşe româneşti păstrează până astăzi acest element: Deda, Deta (cf. Thr. Datos) şi Dej, (într’o vreme mai veche *De-es, în doua silabe, confirmat prin ortografia latinei medievale Dees. Aceste denumiri de oraşe conservă indubitabil formele paralele thracice *de-t, *de-es (atestate numai odată în PN Datos) lângă forma ‘clasică’ dava, deva” (ibidem, pp. 5-6).

Ca să rămânem în temă, notăm că, un an mai târziu (în
1989), cercetătorul englez J.P. Mallory, ocupându-se de Thraci şi de
limba lor, spunea cu toată mirarea: “Este în deosebi ciudat că, sufixul
dac semnificând ‘oraş’, dava, nu se regăseşte în niciuna din cele trei
lexeme thrace desemnând aşezări umane (-bria ‘oraş’ , -para ‘sat’, -diza
‘fortăreaţă`’)” (J. P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens –
Langue, archéologie, mythe, Janvier 1997, Edition du Seuil, p. 87 :
traducere după In search of the Indo-Europeans -Language, Archaeology
and Mith, Londra 1989 : adică, În căutarea Indo-Europenilor – Limbă,
arheologie şi mit). Ciudată opinie!

Istoricul lingvist Ernst Gamilscheg, scrie: “Numele dace de oraşe cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin ‘oraş întărit’ (Ernst Gamilscheg, DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR Argumente lingvistice, în Noi Tracii, Anul XX, N. 200, Iunie 1991, p. 20).

Iată ce scrie şi un istoric al Thracilor, Manfred Oppermann, în legătură cu dava:
În limba populaţiilor autohtone din Geto-Dacia asemenea aşezări
(înconjurate cu valuri de pământ, şanţuri, palisade şi uneori chiar
întărite cu ziduri de piatră)… erau caracterizate prin cuvântul dava (pl. davae).
La acestea arheologii au căutat în mai multe rânduri să descopere
referinţe concrete în legătură cu vechi aşezări (din Geto-Dacia)
desgropate. Astfel s’a propus identificarea localităţilor Poiana (Jud.
Galaţi) cu Piroboridava, Tiseşti (Jud. Bacău) cu Utidava, Răcătău (Jud.
Bacău) cu Tamasidava, Bâtca Doamnei (Jud. Neamţ) cu Petrodava, Ocniţa (Jud. Vâlcea) cu Buridava, Bradu (Jud. Bacău) cu Zargidava, Popeşti (Jud. Ilfov) cu Argedava, Pecica (Jud. Arad) cu Ziridava şi Râşnov (Jud.Braşov) cu Cumidava..

Cercetări arheologice au arătat mai departe că cele mai multe “davae” se aflau peste aşezări mai vechi, care duceau mult înapoia timpurilor preistorice, fapt care nu poate să mire având în vedere favorabila lor aşezare geografică” (Manfred Oppermann, Thraker zwischen Carpatenbogen und Agais, Leipzig/Jena/Berlin 1984, p. 180).

Cene interesează din acest text este dovada arheologică despre vechimea “davae”-lor şi despre dăinuirea lor pe aceleaşi vechi-străvechi locuri din adâncul neoliticului şi până azi, exemplu tipic fiind Deva,
capitala judeţului Hunedoara, din Transilvania. O dovadă ce se poate
limpede vedea, de oricine, despre continuitatea neîntreruptă a poporului
român pe pământul Geto-Daciei pe care el s’a format ca urmaş şi s’a
individualizat ca naţiune. “Şi oraşul Turda, de pe coasta răsăriteană a
regiunii matcă de la Nord-Vest, a fost interpretat de Sextil Puşcariu
într’un mod convingător, ca dovadă pentru autohtonia Românilor în
Transilvania”, remarcă Ernst Gamilscheg,(op. cit., loc. cit.,p. 20). “Oraşul Turda însă este străbătut de râul numit Tur. Aşa cum de pildă cetatea care a fost clădită pe Salzach a fost numita Salzachburg, Salzburg, aşa se chema oraşul asezat pe Tur, Turidava. Numai pe buze romane un astfel de Turidava, nepăstrat ca atare în inscripţii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce se întâlnesc aci numai Româna suprimă v intervocalic” (ibidem; vezi şi Sextil Puşcariu, Literatura Română, 1925, p. 168), aici un caz de excepţie pentru dava bine venit, adăugăm noi.

Reluând tema dava/deva Alexandru Pele într’un studiu intitulat DAVA – etimonul etnonimului DAC, publicat în al cincilea anotimp (nr. 7 (18) iulie 1998, 10-13, şi nr. 8-9 (19-20) august-septembrie 1998, p. 30), face o
analiză a etimonului thrac Dava, coborând adânc şi temeinic sub vremile
istorice şi “conchide că DACIA, în timpurile preistorice, nu a
reprezentat, din punct de vedere semantic, altceva decât DAVIA,
respectiv Ţara orăşenilor sau teritoriul populat de locuitorii davelor
şi al constructorilor de dave” (loc. cit.,. 10). “Ulterior -continuă
Alexandru Pele-, în epoca istorică, semnificaţia acestui termen s’a lărgit de la aceea de locuitor al oraşului-stat la etimonul bine cunoscut de dac” (ibidem). Ceea ce la Nicolae Iorga era intuiţie şi presupunere: “Certains de ces noms signifient cependant une confédération ou une dénomination générale donnée par les étrangčres; tel a du ętre certainement le nom des Daci ou Dai, venant de la dénomination des daves (vilages) (8)”, sau în traducere: “Unele dintre aceste nume desemnau totuşi o confederaţie sau o denumire generala dată de starăni; aşa a trebuit să fie de sigur numele de Daci sau Dai, venind de la denumirea de dave (sate)” (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I, Partie I, Bucarest, 1937, Les Thraces, p. 149; nota 8: “Tomaschek admite de asemenea această derivare; op. cit., I, p. 101. Cf. acelaşi, în Zeitschr. f. Ssterr. Gymnasien, 1972, p. 142″; cităm după N. Iorga opera citată de el: “Sitzungsberichte din Viena, 1882″), devine la Alexandru Pele
certitudine: “Dacia este ţara DAVELOR”, în sine, fără doar şi poate, o realitate istorică, dar fundamentul acestei realităţi nu este acel dava căruia istoricii de după Tomaschek i-au acordat înţelesul comun de “fortăreaţă” sau de “aşezare umană, oraş”, ci semnificaţia primordială a cuvântului dava, singura care poate justifica derivarea presupusă de Tomaschek, reluată de Iorga şi întărită de Alexandru Pele, şi, în definitiv, singura care se putea impune, ca derivare de nume, pentru o întreagă ţară. Dar să nu ne grăbim, drumul până acolo, pentru noi, e lung, iar în cale vrem să mai notăm câte ceva din preistoria în care pătrundem, evident, nu fără legătură cu tema noastră.

Prin studiul sau, Alexandru Pele corectează, fără să vrea, opinia lui Sorin Paliga, care afirma că “dava/deva” ar fi “termeni uzitaţi în Nordul Thraciei”, iar “para/bara (aici ar fi trebuit menţionat şi -dara, ex.: Acrodabara, n. n.), bria şi diza mai mult în Sudul Thraciei”. Ca exemplificare, alegem, pentrucă suntem preocupaţi numai de termenul dava două localităţi menţionate în studiul lui Alexandru Pele, care se găsesc, una, la Sud de Dunăre -deci nu “în Nordul Thraciei”-, alta, în Asia Mica, anume: “Moldava, oraş în Bulgaria, în judeţul Plovdiv” (op. cit., loc. cit., p. 10) şi “Caldeea” (idem, idem,p. 12). Am ales “Moldava” pentrucă prin situarea ei la Sud de Plovdiv (Pulpudeva Thracilor, numită şi Philippopolis), între râurile Maritza (Hebros) şi Arda, în regiunea de domolire a înălţimilor masivului muntos Balcanii Negri -o prelungire a munţilor Rhodope ‘9h care se ştie ca au locuit Dacii (Pârvan, dupa Thucydides)-, se arată că pe întreaga întindere dintre Carpaţii nordici şi Balcanii sudici a locuit o populaţie aparţinând uneia şi aceleiaşi rase aborigenă, vobind una şi aceeaşi limbă: limba veche a Thracilor, mărturie pentru aceasta fiind hidronimul Arda, care conservă în numele lui rădăcina pre-indo-europeană Ar(d)-, (proto-thracă) a cărei vechime coboară până în primele timpuri neolitice: avem în vedere vremea în care marea naţie a Thracilor se va fi închegat ca limbă, ca spiritualitate şi civilizaţie materială. Hidronimul Arda trebue pus în legătură cu Aradwi Sura “Umegiune – Puternicie”, epitet dat într’o primă vechime râului Oxos (Oxus, azi Amu-Daria) şi cu Aradwi Sura,un alt nume al zeiţei Artemis a Thracilor, care era adorată şi ca zeiţă a “apei care face să rodească”, vocabul aflat în sanscrită: ardati -arda(ti)- şi în avestică: Aradwi, unde au semnificaţiile de mai sus (cf. A. J. van Windekens, Beiträge zur Namenforschung, Heidelberg, 1958, Vol. 9, p. 163 şi urm.), şi cu Sura care înseamnă “divinitate, zeu” (ebda). Ardati, Aradwi, Sura sunt termeni din limba thracă patrunşi în sanscrită şi în avestică.

S’a aratat în altă parte că Diana romană este thraca Artemis. Pe două
inscripţii latine descoperite în pădurea Arduenna (din masivul Ardenne
sau Ardennes), despre care Strabon (IV, 194) notează că se întindea pe
4000 de stadii, între Maas (Meuse) şi Rhein, zeiţa localnicilor numită
Arduinna sau Ardbinna este reprezentată ca Diana (Inscriptiones Latinae
Selectae, ed. H. Dessau, Nr. 4633 şi 4697). Aceasta este o dovadă că
Artemis = Aradwi = Arduinna = Diana (un alt epitet al lui Artemis era
Diamastigosis), dar şi că Thracii, şi respectiv Dacii, au pătruns de
timpuriu, şi în număr mare, în Vestul Europei (probabil în aceleaşi
vremi neolitice când Dacii s’au fost instalat şi in Rhodope şi pe valea
râului Arda), după cum arată şi numele Ardisch, dat -tot de Daci- unui
afluent al Rhonului de pe partea lui dreaptă.

Am ales toponimul “Caldeea” (Chaldaia, -oi în greaca veche Xaadaios şi
Xaa6aia în acada Kaldi), pentru două motive: 1, pentrucă acestui nume a
cărui vechime urcă bine în mileniul al III-lea a. Chr., şi despre a cărui
origine şi etimologie specialiştii nu au putut stabili nimic (“Herkunft
und Ethymologie des Namens sind unbekant”, -adica “originea şi
etimologia numelui sunt necunoscute”-, spune profesorul din Zurich,
Ernst Meyer, în Der Kleine Pauly, Munchen 1979, Bd. 1, col. 1123, s.
v.), este pentru prima oară că i se dovedeşte o origine, prin osârdia
lui Alexandru Pele; 2, pentrucă toponimul “Caldeea” poate fi pus în
legătura sincretică cu semnificaţia primară a cuvântului dava şi
respectiv deva, dar despre aceasta va fi vorba, pe larg, mai departe.

Înainte însă de a veni la semnificaţia primordială a cuvântului dava trebue
spus că Alexandru Pele are, printre multe altele, meritul unic de a fi
mers, pe căi de istorie şi de lingvistică, până la izvoarele toponimice
ale termenului dava şi de a fi urmărit evoluţia lui în timp şi spaţiu. El a
lărgit orizontul geografic al DAVELOR până la limitele cele mai
îndepărtate ale lumii vechi, care, după Eratosthenes cuprindea Europa,
Asia, Lybia şi Arabia, arătând toate acele locuri pe unde DAVELE şi-au
fost lăsat urmele fiinţării lor. Contribuţia lui Alexandru Pele în
această direcţie e mare. Ea aduce în văzul lumii o realitate ignorată,
marturie perenă a măreţiei neamului thraco-geto-dac şi a aportului
acestui mare neam la făurirea lumii noastre, pe care bine o putem numi
lumea Indo-Europenilor pentru a anula pretenţiile ce s’ar putea ridica
în numele Egiptenilor, Grecilor, Romanilor sau Celţilor, şi a se
recunoaşte -în sfârşit- fiecăruia ce este al fiecăruia, altfel zis,
pentru a se aprinde toate luminile Istoriei, din negurile ei până în contemporaneitate.

Dar mai trebue zis că, Alexandru Pele şi-a îndreptat cercetarile sale
excluziv în direcţia înţelesului de “oraş” al termenului dava,
înteles pe care îl acceptă fără chiar să îl mai discute. Din aceasta
cauză -şi regretăm- a scapat atenţiei lui Alexandru Pele semnificaţia
primordială a cuvântului dava, către aceasta ne îndreptăm noi în cele ce urmează.

Trebuie să fi fost un motiv care să-l fi îndreptătiţt pe Apollonios din Rhodos -şi numai referindu-se la locuitorii de la Nord de Istru: “poporul cel sacr al Hyperboreenilor” (‘Yperborewn ieron genos, Argonautica, IV, 614); şi, de asemenea, numindu-i tot pe ei, să facă şi afirmaţia: “poporul
imens al Hyperboreenilor” (Argonautica, II, 675).

Despre cine erau Hyperboreenii ştim de la Strabon: “mai de demult… numele de hyperboreeni” era dat “popoarelor care locuiau la miazănoapte de Pontul Euxin, de Istru şi de Adriatica” (XI, 6, 2, prin Izvoare privind istoria României).
Azi se ştie că în acel timp (“mai de demult”), acolo locuiau Thracii şi
rudele lor apropiate, Geţii (după Herodot, IV, 93: “cei mai viteji şi
mai drepţi dintre Thraci”) şi Dacii. Cât de “imens” a fost “poporul
Hyperboreenilor” ştim de la Herodot, care spune că “Thracii sunt neamul
cel mai numeros din lume după cel al Inzilon” (V, 3), iar de curând de
la Alexandru Pele, dupa multitudinea DAVELOR şi DACIILOR din Europa şi dupa multitudinea DAVELOR din Asia apropiată şi cea îndepărtată.

Dar de ce “sacru”? Cert, nu din cauza lui Apollon a carui patrie a fost la
Hyperboreeni, de unde şi “fervenţii lui adoratori” pe care îi vizita în
fiecare an când, de la Delphi se întorcea în patria sa în carul lui tras
de lebede prin văzduhul luminat de el; căci tot aşa s’ar fi putut spune
şi despre Lycieni, “poporul sacru al Lycienilor”, pentrucă şi ei îl
adorau, şi la ei venea, ca la Hyperborei, în fiecare an Apollon, să-i
întâlnească în al sau Manteion din Patara, ori o asemenea afirmaţie nu
se întâlneşte nici la Apollonios din Rhodos, nici la oricare altul din
scriitorii antici. Atunci? Explicaţia ne vine din limba sanscrită.

Noi considerăm limba sanscrită, ca şi avestica (o limba foarte apropiată
sanscritei), bune conservatoare a multora din lexiile vechii limbi a
Dacilor şi a Geţilor (respectiv a Proto-Thracilor), după cum am arătat
şi cu alte prilejuri. În sanscrită sunt de căutat termeni şi expresii
literare şi religioase -sanscrita fiind o limbă în acelaşi timp literară
şi religioasă-, în avestică numai termenii religioşi, ea fiind o limbă a
textelor religioase.

Întradevăr. În limba sanscrită găsim că termenul dac deva înseamnă sacru, sfânt, dar şi divinitate, zeu.

“De la începutul secolului al XIX-lea s’au cercetat termenii desemnând
divinitatea la popoarele indo-europene şi s’a arătat că nume precum
sanscritul deva, lituanianul devas, vechiul prusian deiws, latinescul deus,
islandezul div, galicul devo – şi adjective ca grecescul dios,
sanscritul divyah, latinescul divus (cf. sanskrit dyu, latineşte dies),
ar putea fi în legătură cu o rădăcină indo-europeană de/o/- e/ow-,
însemnând zi, lumină, principiu luminos (cf. Meillet, La religion
indo-européenne, în Linguistique historique et linguistique générale,
1912, pp. 323-24)” (Jean-Claude Rivičre, Georges Dumézil, de la
découverte des Indo-Européens, Paris 1979, 9. 15).

Observăm însă că, pe unele tablete myceneene apar cuvinte ca di-we şi di-wo, apropiate de sanscritul divyah, cum şi de sanscritul dyu, în “contexte” considerate “obscure”, nedescifrate: “di-we is also in obscure context (with offering of barley?) on KN F 51 rev. and PY 44 = An29 rev.; di-wo on KN E 842 may be a divine name as the text includes the word te-o-i, but on Dx1503 it is a man s name in the nominative. The mounth name Diwioio (gen.) occurs once (KN Fp5)” (M. Ventris – J. Chadwick,
Documents in Mycenaean Greek, Second Edition by John Chadwick, Cambridge at the University Press, 1973, p. 126, prima ediţie în 1956; în
traducere: “di-we se gaseşte de asemenea într’un context neclar (cu
ofrande de orz?) pe (tableta) KN F 51 revers şi PY 44 = An29 revers;
di-wo pe KN E 842 poate fi un nume divin deoarece textul include
cuvântul te-o-i, dar în Dx1503 acesta este un nume masculin la
nominativ. Numele lunii (din an) Diwioio (genetiv) se gaseşte numai
odată”).

Limba tabletelor myceneene, aşa cum a arătat M. Ventris,
confirmat de noi, este o limbă a Thracilor carpato-danubieni. Ventris
crede că ar putea fi doriana sau o limbă înrudită cu etrusca. Diwioio,
numele, în sanscrită, a unei luni din an, se poate pune în legătură cu
di-wo şi cu di-we; la aceasta concură şi faptul că figurează în contexte
apropiate între ele, anume în KN F 51 şi KN FpS; Diwioio ar desemna
deci luna din an cea mai luminoasă, luna sacră, divină. Fiind bine
stabilit că deva este un cuvânt de origine thraco-dacă, se poate
susţine, odată mai mult, că limba tabletelor myceneene este un idiom
vechi al limbii Thracilor, dar
despre aceasta ne-am ocupat în altă parte, aici interesul cade asupra
cuvântului deva.

J.P. Mallory, vorbind despre limba Thracilor şi limba Dacilor, afirmă că
nu se poate şti “dacă daca şi thraca sunt limbi distincte sau dacă ele
nu sunt decât dialecte ale aceleeaşi limbi, suficient diferenţiate
pentru a fi considerate ca atare”, şi face următoarea remarcă: “este în
deosebi ciudat, ca sufixul dac însemnând oraş, -dava, nu se găseşte în niciuna din cele trei lexeme thrace desemnând aşezări umane (-bria oraş, -para sat, -diza fortăreaţă )” (J. P. Mallory, A la recherche des
Indo-Européens. Langue, Archéologie, Mythe, Editions du Seuil, Janvier
1997, p. 87, traducere de Jean-Luc Giribone după In Search of the
Indo-Europeans. Language, Arhaeology and Myth, 1989, Thames and Hudson Ltd. Londres).

Explicaţia este simplă: -bria, -para, -diza desemnează
aşezări umane comune, fără vreun alt caracter special altul decât cel
de aglomerări, mai mult sau mai puţin importante, ai căror locuitori au
ocupaţiuni (activităţi) obişnuite, diversificate după poziţia (locul)
aşezării respective (munte, şes, pe lângă ape etc.), pe când dava înseamnă o aşezare sacră, dedicată cultic zeului luminii: acolo se aflau
locuri-altare naturale –uneori locuri cu altare sau temple ridicate din
străvechime de autohtoni, preferate fiind locurile ridicate de la
pământ, având o anumită formă naturală, sau construită- unde era adorat
“zeul luminii”, dătătorul de siguranţă şi de bunuri omului. Semnificaţia
primară a cuvântului dava fiind aceea de sacru, divin,atunci când
el era folosit ca sufix nu desemna în exclusivitate, cum crede J. P.
Mallory -şi cum, înaintea lui, toţi alţii-, oraş. Devin, oraşul de lângă
Bratislava, este cunoscut ca o localitate de cult, un locus religiosus.
Bistriţa -râul care izvorăsşe în Maramureş şi se varsă în Siret mai jos
de Bacău- era Vitdava Dacilor, cum tot Vitdava Dacilor era şi aşezarea
din judeţul Năsăud străbătută de râul Bistriţa şi aceea din judeţul
Neamţ. Vitdava era o divinitate a Carpilor, trib dac din Moldova, locuind mai ales între Carpaţii răsăriteni, Siret şi Prut. Un alt afluent al Siretului, care izvorăşte din Bucovina şi se varsă mai jos de Roman, se numea Moldava (azi Moldova) : “râul sacru al lui mol. Ţara care cuprindea aceste râuri se numea Moldava (azi Moldova): “patria sacră a zeului Mol. Am putea presupune ca Mol ar fi putut fi o prescurtare (regionala sau intimă) a zeului Zalmoxis pentru care limba greacă veche a pastrat şi forma Zamolxis. În epoca medievală, ţara Moldava se întindea spre Sud, peste Dunăre, dincolo de Tomis (Constanţa), până la Varna, de unde începea Bulgaria. Tomisul era numit Tomiswara Moldavis, cum se arată pe harta lui I. M. Hasius, profesor de matematică, alcătuită în 1744 (vezi reproducerea acestei harţi, şi comentariul care o însoţeşte, la Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu
înainte de Christos, Freiburg 1984, pp. 403-407 şi Harta II, incluziv
Harta II. Detaliu). Cât de întinsă era însă “ţara (zeu)lui Mol“, se
poate vedea după denumirile “Moldava sau Moldova” indicate de Alexandru Pele în studiul citat (supra).
Ar trebui adăugat că, “Ondava, rau şi munţi în Cehoslovacia, Lendava
râu şi oraş în Jugoslavia şi râu în Ungaria” etc., menţionate de
Alexandru Pele, au o vechime foarte mare şi ele justifică pe deplin
acţiunea de unificare a Imperiului Dac intreprinsă de Burebista,
acţiunea lui fiind făcută în numele sacrului. Imperiul basileului Burebista a
însemnat o tentativă de aducere sub un acelaşi sceptru a tuturor
Davelor, cea mai îndepărtată spre apus fiind oraşul sfânt Devin. Mâna
criminală care l-a răpus, a oprit din drum această măreaţă şi sfântă
viziune a Marelui Dac Burebista.