E timpul ca adevărul…

Un fragment din romanul meu ultim pune in lumina relatia generoasa dintre Enescu si Yehudi Menuhin:

Oamenii aleşi sunt oameni dezinteresaţi de partea materială a vieţii. Banul – ochiul dracului – nu‑i robeşte, ei rămânând toată viaţa săraci şi credincioşi propriilor lor idealuri şi convingeri. Pe aceşti oameni nu‑i poate cumpăra nimeni.
George Enescu a fost şi un suflet mare. Când familia Menuhin – o familie de
evrei ruşi emigraţi în America – l‑a căutat la Paris ca să‑i prezinte copilul
lor minune, pe Yehudi, care la 10 ani era deja un mic geniu, Enescu, după ce l-a ascultat pe piticuţ, a replicat uimit:
– Ce dracu’ vreţi să‑l mai învăţ?
Enescu şi‑a dat seama într‑o clipită de talentul extraordinar al copilului, pe care cu multă bucurie şi dragoste îl va îndruma toată viaţa, dându‑i ore pentru care nu va lua niciun ban. Yehudi va veni la Sinaia în 1927 unde se retrăsese Enescu pentru o vreme, la vila Luminiş, întors din oraşul luminilor. Acolo va locui alături de maestrul său, care‑i va da nu numai lecţii de vioară, dar şi de viaţă. Iar acest copil minune, devenit la rândul lui cel mai renumit violonist al timpului său, avea să‑i poarte maestrului Enescu o admiraţie şi o dragoste nemărginită. E drept că avea şi cui.

Enescu dăduse deseori dovada marii sale înzestrări, uneori chiar fără să vrea. Astfel, o dată se plimba cu violoncelistul Dimitrie Dinicu printr‑un iarmaroc. Acolo au văzut un mic spectacol de pantomimă cu un personaj care imita gesturile unui violonist. În spatele unei cortine se afla cineva care cânta la vioară cu adevărat. Ascultând melodia, Enescu îi spune lui Dimitrie:
– Coane Dimitrie, după cum cântă cel de după perdea parc‑ar fi Grigoraş,
nepotul dumitale!
– Fugi nene d‑aici, Grigoraş e acum la şcoală, la studii.
Mai târziu însă s‑a dovedit că urechea maestrului nu se înşelase. Cel care
cântase fusese chiar Grigoraş, care îşi folosea talentul cu perdea, ca să mai
ciugulească un ban de buzunar. Dimitrie a fost atât de supărat încât a fost cât pe ce să‑l dea afară pe nepot din orchestra pe care o conducea.

Dar nu numai auzul muzical al lui Enescu a rămas de poveste, ci mai ales
memoria. Era capabil să cânte sau să dirijeze după ureche toate simfoniile
cunoscute şi chiar pe cele necunoscute. Astfel, întâlnindu‑se cu Bela Bartok în vederea unui concert unde urma să se interpreteze şi noua lucrare a acestuia “Două tablouri“, Enescu a răsfoit partitura iar a doua zi a dirijat orchestra cu lucrarea lui Bartok din memorie.

Yehudi Menuhin povestea că în anul 1927, la Enescu acasă, pe când abia începuse o lecţie de vioară, apare Maurice Ravel, fost coleg de studii, care compusese o nouă lucrare muzicală şi care dorea s‑o cânte împreună. Enescu şi‑a cerut scuze de la Menuhin senior şi junior – care avea pe atunci 11 ani – şi s‑au apucat să cânte. După ce au terminat, Ravel a vrut să plece, dar Enescu l‑a rugat să mai cânte lucrarea o dată. Şi spre uimirea celor doi Menuhin, Enescu avea să cânte lucrarea din memorie, fără să mai aibă nevoie de partitură.
Acelaşi Yehudi Menuhin avea să scrie despre Enescu în memoriile sale:
„Dacă cititorul ar putea să‑şi închipuie mintea enciclopedică, îngemănată
cu inima cea mai generoasă şi mai lipsită de egoism din câte pot exista într‑un om cu o înfăţişare nobilă şi frumoasă, cu un chip romantic însufleţit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la vioară ori la pian şi mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot n‑ar fi completă. Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară fiinţă omenească, cel mai mare muzician şi cea mai puternică influenţă exercitată vreodată asupra mea“.
Dar Yehudi Menuhin nu s‑a limitat doar la vorbe. Atunci când Enescu a
emigrat în SUA după ce regimul comunist i‑a confiscat averea, el a fost acela care l‑a ajutat să primească azilul politic, apoi i‑a organizat o serie de
concerte, ca să se poată întreţine. Dar Enescu nu s‑a putut obişnui cu stilul
american şi avea să revină la Paris. În 1950, când a căzut la Londra de pe
podium în timpul unui concert datorită unei comoţii cerebrale, tot Menuhin avea să‑l ducă la Paris cu avionul şi‑i va purta de grija, internându‑l în sanatorii şi spitale până ce şi‑a revenit cât de cât.

În anul 1955, în luna mai când la Paris explodează natura în mii de flori prin parcuri, Enescu avea să se stingă, având alături pe prietenul devotat, căţeluşul Muţerli. Slujba de înmormântare avea să fie ţinută la biserica românească din Paris, cu hramul Sfinţii arhangheli Mihail, Gavril
şi Rafail. În această biserică, denumită a exilului la care uneori, în strană,
cânta şi Constantin Brâncuşi, s‑a închinat floarea exilului românesc de la
Paris: Coandă, Eliade, Noica, Steinhardt, Marta Bibescu, Elvira Popescu.

La comemorarea unui an de la moartea lui Enescu, în 1956, a fost prezent şi Yehudi Menuhin, care avea să spună:

„Nu, nu este adevărat că a fost uitat şi din cauza asta a murit în sărăcie. Nu s‑a putut face mai mult, pentru că George Enescu era de o demnitate extraordinară. El şi‑a avut socotelile sale cu Dumnezeu şi nu cu oamenii.“

Enescu a fost un om care şi‑a iubit nespus de mult ţara şi pe români, având
dorinţa adâncă de a le ridica nivelul cultural. De asta le cânta oamenilor
simpli lucrări de Bach. La observaţia unora că oamenii simpli nu pricep muzica cultă, Enescu le răspundea că e posibil, dar dacă nu o pricep, să ia muzica lui Bach ca pe un medicament. Dacă nu de voie, de nevoie.

Pe vremea când erau legionarii la putere (sept. 1940 – ianuarie 1941) Enescu a dat un concert de vioară la Sala Dalles din Bucureşti, acompaniat de pianistul Alfred Alessandrescu. În program au fost lucrări de Brahms, Beethoven, Enescu, Bloch. Când s‑a ajuns la interpretarea unei sonate de‑a lui Alfred Bloch, un evreu elveţian prieten de‑al lui Enescu, nişte „tineri exaltaţi“ i‑au strigat maestrului să nu cânte lucrarea „jidanului“.

Enescu i‑a lăsat pe gălăgioşi să se manifeste, apoi a anunţat că nu va mai
cânta lucrarea lui Bloch. Izbucnesc urale, aplauze, strigăte de aprobare. „O să cânt în loc Caddish, de Maurice Ravel“ va spune Enescu, omiţând să adauge că Ravel era şi el evreu. Cel care a relatat întâmplarea adaugă că a fost apoi linişte, totul a intrat în normal, s‑a aplaudat civilizat. Concluzia acestuia a fost că personalitatea maestrului i‑a copleşit pe tinerii naţionalişti
exaltaţi.

Da, cu condiţia ca „tinerii exaltaţi“ să fi ştiut că şi Ravel era evreu. În perioada guvernării legionare au fost multe încercări de compromitere a Legiunii. Se pare că şi întâmplarea aceasta a fost comandată şi plătită. Tineri fără cultură muzicală au fost trimişi să protesteze atunci când urma să se interpreteze lucrarea lui Bloch, anunţată în programul concertului. Fiindcă nimeni nu a putut anticipa reacţia lui Enescu, nu li s‑a putut cere derbedeilor să ragă şi să dea din copite şi la Kaddish. Aşa că acestora li s‑a părut că şi‑au îndeplinit misiunea pentru care fuseseră trimişi la un concert la care, de altfel, s‑au plictisit de moarte.