CD
1.248 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
.
.
DUPĂ DUMNEZEU: MORALA ȘI BIOETICA ÎNTR-O EPOCĂ SECULARĂ
De Vasile Astarastoaie
Editura Doxologia are în plan tipărirea ediției în limba română a unei cărți excepționale prin bogăția analizei și intuiției, o capodoperă în portretizarea unei epoci: After God: Morality & Bioethics in a Secular Age a lui H. Tristam Engelhart Jr. Excelenta traducere, cât și notele pertinente aparțin teologul Andrei Dîrlău. Este un adevărat eveniment pe care vreau să-l semnalez.
Despre Tristam Engelhart am mai scris. Considerat fie „copilul teribil al bioeticii”, fie unul dintre „părinții bioeticii”, fie „apostolul creștinismului” în bioetică, profesorul Engelhardt a fost un om generos, un „provocator” și un savant de referință. Indiferent dacă îl contestă sau îl aprobă, în lumea bioeticii, nimeni nu-l ignoră. Am avut privilegiul de a-l cunoaște personal, iar conversațiile cu el au fost întotdeauna o plăcere nu numai din punct de vedere intelectual, dar mai ales uman.
Tristam Engelhart a trăit zbaterile evoluției bioeticii fiind nu numai un martor, dar și un actor important.
Cea mai fascinantă este ultima sa carte, După Dumnezeu: morala și bioetica într-o epocă seculară, scrisă în timp ce era în tratament pentru cancer și publicată în 2017. De altfel, la un an după publicarea cărții, Engelhardt a plecat dintre noi și ne-a lăsat pe toți mult mai săraci.
Este o lucrare profetică, strălucitoare și serioasă, un adevărat testament științific scris știind că timpul îi era limitat, în care ni se arată implicațiile morale și epistemice ale trăirii într-o cultură care a ajuns „să-L respingă pe Dumnezeu”.
Cartea atestă trăsăturile centrale ale viziunii lui Engelhardt – respingerea raționalității seculare ca bază adecvată pentru moralitate și susține că, fără a face referire la Dumnezeu pentru a garanta că virtuoșii sunt răsplătiți și vicioșii suferă, nu există niciun motiv să credem că raționalitatea ar putea determina pe cineva să fie moral, cu atât mai puțin să acționeze moral.
Altfel spus, fără Dumnezeu totul este lipsit de sens.
Este o carte pigmentată cu multe pasaje autobiografice și în care sunt adunate și dezvoltate ideile din întreaga opera a lui Tristam Engelhart. Autobiografia intelectuală oferă o mulțime de impresii personale care i-au afectat dezvoltarea culturală și care sunt de cea mai mare importanță pentru a reconstrui gândirea lui Engelhardt.
Nu aș dori să fac un rezumat al cărții. Ea trebuie citită deoarece orice rezumat este reductiv și nu poate oferi bogăția argumentației originale.
Cine o citește va înțeleage însă ce înseamnă să trăiești într-o lume după Dumnezeu, în care întrebările legate de păcat și virtute au fost înlocuite cu alegeri în ceea ce privește stilul vieții și al morții.
Voi face doar câteva sublinieri, care sper că ofere cel puțin o idee generală a principalelor probleme, care stau la baza perspectivei lui Engelhardt.
Par să existe două puncte care i-au atras cel mai mult atenția: la nivel fundamental, secularizarea, care a părut inițial un fel de eliberare, dar a ajuns să fie o „nouă ortodoxie” care amenință civilizația creștină tradițională; la nivel de conținut, noile obiceiuri, privind sexualitatea, viața de familie și sfârșitul vieții, sunt văzute ca înlocuind vechile rituri religioase încântătoare, iar acest proces a fost extrem de rapid și periculos.
În primul rând, După Dumnezeu explică schimbarea discursului lui Engelhart, având drept reper temporal anul 1991 – anul convertirii la ortodoxie. De aceea mă voi opri asupra acestui moment.
Tinerețea lui Engelhardt a fost întro societate încă neafectată de secularism, iar el este conștient de asta și o descrie într-o scurtă și minunată prezentare în După Dumnezeu:
„Era 1954. Ajunsesem pentru prima dată în Europa, chiar la Genova. În acel început de iunie, strălucitor de flori, o bucurie pentru mama mea, am intrat într-o lume care era un univers cu totul diferit de Europa celui de-al doilea deceniu al secolului XXI. Textura morală și metafizică a lumii vieții dominante atunci era radical diferită.
Era o evlavie populară pronunțată. Străzile Italiei erau pline de tineri preoți și copii. Peste tot erau călugări gri și negri. Italia era tânără, în general evlavioasă și dinamică (deși capelele laterale erau uneori marcate de semne care purtau un avertisment uimitor: Vietato urinare). Bisericile nu erau goale. Aceste observații nu sunt menite să nege prezența chiar și atunci a rădăcinilor culturii seculare acum dominante. Italia a avut toată partea sa de agnostici și atei. Vatican II (1962–1965), revoluția sexuală de la sfârșitul anilor 1960, protestele studențești începând din 1968 și impactul general al Frankfurter Schule aveau să precipite în curând o secularizare cuprinzătoare.
Cu toate acestea, această transformare nu avusese încă loc. Eram într-o pauză culturală înainte de turbulențe și schimbări larg răspândite. Nu era încă o cultură după Dumnezeu.”
Însă, odată cu trecerea timpului, lucrurile s-au schimbat și acest fapt nu a ramas fără efect în concepțiile lui Engelhart.
Convertirea lui Tristam Engelhardt la ortodoxie a uimit pe toata lumea. A fost surprinzătoare, deoarece părinții săi erau catolici evlavioși și devotați, el însuși urmase un liceu catolic de elită și era un catolic practicant apreciat inclusiv de cercurile Vaticanului.
Într-o mărturisire facută la București, în 2011, Engelhart explică această decizie „Cum am devenit ortodox? Răspunsul este: numai prin iubirea lui Dumnezeu!”
În realitate, a fost un drum îndelungat. A început în clasa a cincea cu fascinația pentru Biserica Primară, cea din primele secole după Hristos. Apoi, au apărut întrebari la care nu a gasit răspuns nici în colaborarea și prietenia îndelungă cu eruditul cardinal Carlo Maria Martini – candidat la Papa în 2005, nici în deplasările repetate din Italia.
În 1988, începe să-și puna întrebarea dacă tot ce a făcut pâna atunci nu este greșit și se roagă „Doamne, dacă există vreo religie adevărată, arată-mi-o și mă voi schimba.” Au urmat concertele de muzica religioasă ortodoxă l-a care a fost prezent. Participarea cu familia, în 1989, la Constantinopol, la Liturghia Ortodoxă a Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, oficiată de Patriarhul ecumenic Dimitrie pare a fi momentul decisiv.
Atunci, a doua fiică a lui i-a spus: „Tată, aceasta este religia adevărată, nu-i așa?”. Revenit în Texas a luat legatura cu comunitatea ortodoxă și în Sâmbăta Mare a anului 1991 Hugo Tristram Engelhardt Jr. primea botezul ortodox luând numele Sfântului Herman din Alaska. Alegerea patronului nu au fost întamplatoare. Herman (Gherman) din Alaska (c. 1756 – 1837) a fost un călugar ortodox rus, misionar în Alaska (care atunci aparținea Rusiei) cunoscut pentru blândețe și viața ascetică, aparator a drepturilor nativilor, câștigând astfel dragostea și respectul acestora. Canonizat în 1970, este considerat de creștinii ortodocși drept patronul Americii de Nord.
Iată cum descrie Engelhardt în „După Dumnezeu” acest moment „Spre uimirea mea, în Sâmbăta Mare din 1991, în Texas și într-o mănăstire, m-am hotărât să mă pocăiesc dintr-o viață plină de iubire de sine profundă și de multe alte păcate grele, inclusiv păcatul asemănător al majorității filozofilor, și anume prezumția nefondată că, prin propria mea reflecție filozofică, aș putea să-mi argumentez drumul către normele corecte pentru viață și adevăratele scopuri ale existenței umane.
În acea zi, fiicele mele Christina și Dorothea m-au urmat la botez. Apoi ieromonahul m-a căsătorit în mod sacramental cu Susan, care îmi fusese soție timp de douăzeci și șase de ani. De Paște, în 1991, m-am trezit în Biserica de la care romano-catolicismul însuși plecase cu aproape un mileniu înainte. Eram într-un loc diferit de orice loc în care fusesem înainte.
Nici nu mi-am imaginat că există acest loc. Totul se schimbase. Tot ceea ce se întâmplase mă dusese la un punct de cotitură, la o întâlnire prin Ortodoxie cu sfințenia. Într-o jumătate de secol din viața mea, cunoscusem oameni buni, într-adevăr niște oameni foarte buni, dar înainte de a veni la Ortodoxie nu întâlnisem niciodată oameni sfinți. Nu întâlnisem niciodată sfințenia. Uimirea, teama unor astfel de întâlniri m-au determinat să scriu Fundamentele bioeticii creștine.
Ca savant, am fost forțat să examinez totul din nou. Am văzut bioetica dintr-o perspectivă radical nouă. Am ajuns să întâlnesc și să admit un adevăr extrem de incorect din punct de vedere politic: Biserica una, sfântă, catolică și apostolică este creștinismul ortodox”.
Potrivit marturisii sale i s-a părut nesatisfăcătoare din punct de vedere spiritual scolastica romano-catolică. „Creștinii catolici scriu manuale despre dragoste; creștinii ortodocși traiesc dragostea”, așa a explicat el diferențele dintre cele două ramuri ale creștinismului.
Apoi, această carte este o critică inteligentă a filozofiei morale contemporane în favoarea unui fel de tradiționalism înrădăcinat în perspectiva Bisericii Ortodoxe și conține numeroase argumente puternice. Ea oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra celor mai profunde și grele probleme atât din filozofia morală, cât și din bioetica timpului nostru.
Expresia „după Dumnezeu”, ne spune Engelhardt, „este folosită pentru a indica faptul că azi cultura secularistă dominantă s-a plasat în disjuncţie faţă de Dumnezeu, ignorând problema existenţei lui Dumnezeu şi a sensului ultim… Fără o perspectivă a ochiului-lui-Dumnezeu, fără un punct ultim de orientare a moralei, a sensului şi a aplicării prin lege a moralei, ceea ce odinioară părea atât de sigur și stabil e acum aruncat în derivă.
Pretențiile seculariste privind morala, bioetica și autoritatea politică se pot baza acum doar pe anumite mănunchiuri de intuiții și practici ce constituie poziții de sine stătătoare, mai mult sau mai puţin coerente, sprijinite de anumite naraţiuni plutind în orizontul finitului și al imanentului, fără nicio ancoră în fiinţă”.
Tristram Engelhardt susține că această cultură intelectuală dominantă a Occidentului evită în mod activ orice punct transcendent de orientare, cum ar fi apelul la Dumnezeu sau la perspectiva ochiului lui Dumnezeu.
În schimb, încearcă să-și încadreze înțelegerea realității și moralității și, prin urmare, a bioeticii sale, fără referire la vreun fundament în afara preocupărilor umane specifice.
Pentru a argumenta aceste afirmații Engelhart apelează la o comparație între Italia anilor tinereții sale și Italia zilelor noastre:
„Italia anilor 1950 a fost o Italia care nu ar fi putut concepe că vor exista în curând dezbateri serioase cu privire la posibilitatea existenței preoteselor romano-catolice și a căsătoriei homosexuale, ca să nu mai vorbim de oportunitatea reproducerii asistate de terți cu gameți donați, avort, sinucidere asistată de medic și eutanasie.
Acest lucru nu înseamnă că în anii 1950 nu există avort, desfânare, adulter, homosexualitate activă și chiar sinucidere asistată de un medic. Cu siguranță a fost. Cu toate acestea, cultura oficială se așteaptă la pocăință pentru astfel de acte, sau cel puțin la tributul ipocriși. […] Diferența cardinală dintre atunci și acum se referă nu doar la o diferență privind anumite norme, ci mult mai mult pe o schimbare a naturii înseși a moralității publice.
Ea se referă nu doar la forța și sensul normelor, ci și la cerința contemporană ca piața publică să fie liberă de orice mențiune despre Dumnezeu. În consecință, discursul moral public a avut un caracter foarte diferit. În cultura dominantă a Occidentului, și în special a Italiei, se poate încă judeca public cu privire la moralitatea, sau mai bine cu privire la imoralitatea, avortului, desfrânării, adulterului, actelor homosexuale și sinuciderii asistate de un medic.
Asemenea judecăți adverse au fost considerate ca având fundamente, pentru a fi ancorate în realitate, în ființă însăși. Mai mult, s-ar putea menționa public pe Dumnezeu. Cultura pe care am trăit-o în anii 1950 era o lume în profund contrast cu ceea ce se întâlnește astăzi în spațiul public din Occident, chiar și în cel din Texas”.
După cum spune Engelhardt, „ne confruntăm cu preocupările de bază și cu pasajele vieții: sexualitatea, reproducerea, suferința și moartea.”
Engelhardt a examinat „schimbările complexe și cuprinzătoare în aprecierea a ceea ce poate fi morala seculară și bioetica ei” și a concluzionat „că substanța bioeticii va fi încă cunoscută de creștinii tradiționali ca fiind ancorată în voia lui Dumnezeu. [….] în această cultură de după Dumnezeu, prezența puternică a lui Dumnezeu va dăinui în creștinismul ortodox”.
În sfârșit, cartea După Dumnezeu deși oferă o viziune aparent întunecată, se încheie cu un mesaj plin de speranță. Engelhardt scrie: „Și totuși, în mijlocul molozului cultural a ceea ce a fost odată creștinătatea, chiar și în Italia, încă există credincioși. Credința e departe de a fi dispărut.
Mulți credincioși sunt protestanți fundamentaliști, care s-au rupt de istoria creștinismului ca întreg și nu au o înțelegere coerentă a Bisericii, dar care recunosc că Dumnezeu este viu și că Iisus este Mesia, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Li s-a dăruit harul de a ști adevăratul răspuns la întrebarea: Cine ziceți voi că sunt Eu? (Matei 16,15).
Mai există romano-catolici fervent loiali față de ceea ce a rămas din tradiția lor. Există și prezența tot mai numeroasă a creștinilor ortodocși chiar în inima Romei. Toți aceștia, alături de evreii ortodocși și musulmanii tradiționaliști, intră în coliziune cu aspirațiile culturii seculariste dominante azi și cu exigențele statului fundamentalist secularist.
Copiii celor care Îl iau pe Dumnezeu în serios sunt cei prezenți în număr tot mai mare pe străzile Italiei. Locașurile lor de închinare sunt pline.[…] Numai Dumnezeu știe viitorul. Filosofii nu sunt profeți. Prezentul este plin de întâmplări neașteptate. Există din nou biserici ortodoxe în Roma. Convertiții stau în catolicon. Icoanele plâng. Peste tot în lume se dezvoltă o literatură de reflecție morală creștină tradițională și o bioetică creștină cu o contribuție semnificativă a creștinilor ortodocși. Într-o cultură după Dumnezeu, mulți știu că Dumnezeu trăiește, inclusive mulți filozofi”.
Altfel zis, un creștinism tradițional a rezistat, deși morala și bioetica lui au devenit din ce în ce mai puternic contrară culturii seculariste „oficiale” actuale. Sursa acestei alterități creștine tradiționale față de cultura post-teistă din jur, constă în creştinismul ortodox care rămâne o lumină într-o lume după Dumnezeu.
În concluzie, După Dumnezeu: morala și bioetica într-o epocă seculară a lui H. Tristam Engelhardt Jr. este o carte ce nu trebuie să lipsească din biblioteca oricărui om ce dorește să înțeleaga timpul/timpurile în care traiește.
P.S.1. Afecțiunea constantă lui Engelhart pentru România poate fi observată și în faptul ca a lăsat cu limbă de moarte să nu se perceapă taxa de autor pentru ediția în limba română a cărții After God: Morality & Bioethics in a Secular Age.
P.S.2. Recomand această carte domnului Vasile Bănescu și grupului său de „intelectuali creștini” progresiști – petiționari, „reformatori ai Ortodoxiei”, care nu contenesc să atace BOR și Înalți ierarhi, cu un limbaj grobian ce îi descalifică.
Deși mă îndoiesc că vor înțelege ceva. Dacă nu au înțeles întrebarea de la Referendumul pentru familie cu atât mai puțin vor înțelege limbajul filozofic a lui Tristam Engelhardt.
sursa foto: ni-muenster.de
Sursa: https://astarastoae.wordpress.com/2023/05/25/dupa-dumnezeu-morala-si-bioetica-intr-o-epoca-seculara
De Lege ferenda:
Ca un cadou de centenar de viată si crime, Kissinger ar merita ca cuvantul criminal de razboi, pentru cei ce au savarsit crime impotriva humanitatii sa se scrie cu K: “Kriminal”. Cu K de la Kissinger sau Kosher sau Khazar, ar ajuta la o mai usoara identificare a persoanei, religiei si originii.
CD
HENRY KISSINGER
– Un criminal de război care nu s-a confruntat nicio dată cu Justiția
de Jerelle Kraus – 25 mai 2023
Pe 27 mai 2023, fostul secretar de stat american Henry Kissinger va fi trăit o sută de ani. Jumătate din acești ani, el mi-a bântuit viața.
Într-o marți la prânz din 1979, a treia zi ca directoare de grafică/artă al New York Times, Sydney Schanberg și cu mine tocmai ne așezasem pe băncile terasei de la Sardi’s, restaurantul din cartierul teatrului din spatele ziarului “Times”, când Syd mi-a spus: „Nu cred în pedeapsa capitală, dar m-aș duce oriunde să-l văd pe Kissinger spânzurat.”
I-am spus lui Syd: „Este indrăznet să spui asta despre un laureat al Premiului Nobel pentru Pace”.
Syd purtase blugi când a raportat despre războaiele străine duse de americani. Acum, în calitate de editor la “Times”, purta o bluză pe gât neagră, jachetă sport și barbă tăiată inteligent. Eu, o naivă din California proaspăt sosită în Manhattan, purtam păr zbarlit hippie și sandale.
Dezvăluirea directă a lui Syd a fost declanșată de portretul Kissinger proaspăt desenat pe care îl scosesem din geantă. Ca desen, era departe de caricaturile celebrităților care ne înconjurau pe pereții terasei lui Sardi și, în efortul meu de a-l introduce în ziar, m-am luptat – o luptă pe care am pierdut-o acum o oră, când editorul meu a ucis. imaginea. Acum că nu avea să fie publicat, trebuia să i-l arăt lui Syd.
Syd a fost cel care a scris rapoartele câștigătoare de Pulitzer cu privire la genocidul care a urmat bombardamentului cu covorul de bombe al Statelor Unite asupra Cambodgiei necombatante. Asaltul brutal – o utilizare timpurie a bombardierelor B-52 Stratofortress – care a ucis sute de mii de civili cambodgieni a fost creația lui Henry Kissinger.
Șeful de cabinet al lui Richard Nixon, H. R. Haldeman, a înregistrat atacul neprovocat în jurnalul Casei Albe, prescurtând Kissinger drept „K” și președintele Nixon ca „P”. Odată ce au căzut primele bombe, Haldeman a scris: „Zi istorică. „Operațiunea Micul dejun” a lui K a apărut în cele din urmă la 2:00 p.m. ora noastră. K foarte entuziasmat, la fel și P.” A doua zi, el a scris: „Operațiunea „Micul dejun” a lui K a fost un mare succes. A venit radiant cu raportul, foarte productiv.”
Pentru a ascunde atacul extrem de secret de privirea Congresului și a poporului american, Kissinger a fabricat un sistem elaborat, dublu de raportare a modelelor de zbor false. Schema lui i-a informat pe piloți că ținta lor era Vietnam, dar și-a deviat patruzeci și opt de avioane peste graniță, unde au aruncat 2.400 de tone de bombe asupra Cambodgiei neutre.
Când o scurgere către Times a dezvăluit adevărul despre raiduri – Kissinger le-a dat nume de cod: „Meniul operațiunii” și a continuat barajul cu „Prânz”, „Gustare”, „Cină” și „Desert” – mi-au bantuit capul imaginile cu cambodgieni care sângerează, fug, cad si mor.
În timp ce creștea în Germania, Kissinger ar fi fost bătut brutal de bandele Tineretului Hitlerist. Cum, m-am mirat, a putut el atunci să se bucure de măcelărirea nevinovaților?
Cum a putut el să numească bombardamentele letale după hrană?
Îi comandasem portretul lui Kissinger pentru a ilustra un articol de opinie a lui William Pfaff, pe care Arthur Schlesinger, Jr. l-ar numi „moștenitorul autentic al lui Walter Lippmann”. Prima propoziție a lui Pfaff a fost ca un pumn KO: „Kissinger a fost în cele din urmă un eșec ca secretar de stat”.
Atacul usturător a continuat: „Dl. Kissinger a părăsit Washingtonul cu Statele Unite slăbite. În mod curios, au fost puține succese. Cu toate acestea, Kissinger… este considerat un succes. Este un caz izbitor de stil peste substanță.”
Când m-am gândit la cum să ilustrez textul dur al lui Pfaff, mi-a venit în minte opera necruțătoare a artistului David Levine. Levine, ale cărui caricaturi caustice au apărut în “The New York Review of Books”, a profitat de șansa de a desena ilustrația și a livrat o capodopera.
Tatuate pe spatele super-diplomatului sunt atrocitățile care i-au împânzit cariera. Firele de păr de pe umeri devin scriere arabă; „RICHARD”cuvintele „MAMA” sunt tatuate pe antebrațe; iar șahul Iranului, o armă în toc și un dragon chinezesc împodobesc obrajii. Între brațele îndoite ale lui Kissinger, Vietnamul se întunecă, iar bombele cad asupra Cambodgiei. Au fost acele bombe care m-au zguduit cel mai mult.
Deoarece imaginea îl rușina pe primul diplomat al Americii la egalitate cu proza lui Pfaff, eram sigură că o va impresiona pe noua mea șefă, legendara Charlotte Curtis. Am luat ilustrația, am ieșit din biroul meu și am urcat o scară de marmură falsă și am așteptat la ușa lui Charlotte să mă vadă.
O persoană minunată, cu o vază plină de flori, garderoba fermecătoare a lui Charlotte includea gulere din dantelă și jupon. Ea a zburat în Ohio în fiecare weekend pentru a-și vedea soțul chirurg, pe care l-a numit „Dr. Vânătoare.” În aclamatele ei zile de reportaj, Charlotte a depus comentarii sociale fără milă. Acum, însă in calitate de redactor de opinie și prima femeie de pe capul modest al lui “Times”, tânăra ei adjunctă s-e ocupa de zi cu zi, punerea lui Brzezinski în așteptare pentru a răspunde apelului lui Mandela, iar Halston o aștepta în hol să o ia la prânz. Cu toate acestea, Charlotte avea singura autoritate de a sancționa ilustrațiile.
„Asta e groaznic!” a râs ea când i-am prezentat desenul lui Kissinger.
„Dar uită-te la textul lui Pfaff!” am contracarat.
Charlotte și-a încrețit nasul, și-a strâns strâns pleoapele care fluturau în mod normal și se întoarse pe scaun.
„L-am putea tăia la mijlocul dragonului”, i-am oferit.
— Nu este asta, se răsti ea. „Este carnea excesivă a secțiunii mediane.”
De când este Kissinger slab?
„Această poză va rezona cu milioane de cititori”, am insistat.
Mâinile îngrijite ale lui Charlotte aprinseră o altă tigară Virginia Slim. Privind în depărtare, ea inspiră. În timp ce ea expira încet, mi-am mușcat buza. Apoi Charlotte a anunțat, cu o finalitate năucitoare: „Este o lovitură ieftină”.
Pentru mine, ilustrația a fost opusul ieftin. Când Kissinger și Nixon escaladau lucrurile în Vietnam, am stat pe șinele ferate din Berkeley, fluturând un steag alb, în speranța de a opri trenurile de trupe care îi duceau pe colegii mei să ducă un război de neînvins. M-am împrietenit cu Ron Kovic, cel care a intrat în randurile Marinei ca voluntar și le-a părăsit ca un pacifist paralizat, spunându-si în cele din urmă povestea în autobiografia sa din 1976 “Născut pe 4 iulie”.
Pentru mine, imaginea lui Kissinger desenata de Levine mi s-a părut atât de corectă: spatele cu cerneală neagră a unui bărbat care a întors acel spate crimelor sale. Dar presupunând că imaginea va trece, am calculat greșit. Imaginile provocatoare erau marca comercială a departamentului de comentarii, dar am mers prea departe
Când “Times” și-a inaugurat secțiunea Op-Ed în 1970 – termenul era doar in jargonul tipografiei pentru pagina opusă paginii editoriale – eram în California. Întorcându-mă recent dintr-un an Fulbright la München (nouăzeci de minute cu trenul de la locul de naștere al lui Kissinger), am împărțit blocul Oakland în care locuiam cu membrii Black Panthers și am lucrat pentru prima slujbă de publicare ca director de artă al revistei “Ramparts”. “Ramparts”, și-a amintit editorul Peter Collier într-un articol din revista “Time”, a fost „singurul periodic New Left care putea pătrunde în casele clasei mijlocii”. Era o revistă „tipărită pe coli grele, lucioase, cu o grafică elegantă, care arăta bine pe o măsuță de cafea modernă daneză”.
Poveștile pe care le-am conceput pentru “Ramparts” au inclus arderea Băncii Americii, serigrafiile subversive ale artiștilor cubanezi și reportajul lui Christopher Hitchens, care a înregistrat dovezi ale „crimelor lui Kissinger împotriva umanității”.
Unele dintre atrocitățile detaliate de Hitchens au fost criminale; si nu doar pur si simplu imorale. Multe au fost comise în concert cu regimurile nemilose ale clienților Americii.
Kissinger a avut un interes personal pasionat în promovarea guvernelor despotice pe tot globul. „Întotdeauna am acționat singur”, i-a spus el jurnalistei Oriana Fallaci. „Americanilor le place cowboyul care conduce convoiul . . . cowboyul care călărește singur în oraș . . . . Acest personaj uimitor și romantic mi se potrivește tocmai pentru că a fi singur a făcut întotdeauna parte din stilul meu sau, dacă vrei, din tehnica mea.”
În Asia de Sud, Kissinger a binecuvântat masacrul Pakistanului din Bangladesh și a dat lumină verde pentru sacrificarea est-timorezilor de către Indonezia. Cel mai dezastruos, Kissinger a instituit o politică de sprijin necondiționat pentru șahul Iranului. Încă plătim prețul îmbrățișării lui depline a Iranului, care a pus bazele crizei din Orientul Mijlociu. Șahul i-a spus lui Kissinger: „Căutăm o flota marina. Avem o listă mare de cumpărături.”
Spre bucuria armatei și a comercianților de arme ai Americii, Kissinger a permis Iranului să dețină cea mai mare flotă din Golful Persic, cea mai mare forță aeriană din Asia de Vest și a cincea cea mai mare armată din lume.
Când Iranul a intrat într-o dispută la graniță cu Irakul lui Saddam Hussein, Kissinger, ca o favoare pentru șah, i-a recrutat pe kurzi pentru a lupta împotriva irakienilor.
Odată soluționată disputa, Irakul i-a atacat pe tradatorii kurzi, ucigând mii de oameni, în timp ce aceștia încercau să fugă. Liderul kurd devastat, implorând Statele Unite să-și onoreze loialitatea, și-a trimis cererea direct lui Kissinger: „Simtim, Excelența voastră, că Statele Unite au o responsabilitate morală și politică față de poporul nostru”.
În loc să onoreze executarea fidelă de către kurzi a ordinelor sale, Kissinger i-a trădat. Întrerupând orice ajutor, el a decretat: „Acțiunea sub acoperire nu trebuie confundată cu lucrarea misionară”.
Când poporul chilian, la alegeri democratice, părea sigur că îl va vota pe medicul și socialistul Salvador Allende președinte, Kissinger s-a dezlăntuit. El a cerut ca Nixon să autorizeze 10 milioane de dolari pentru a-l opri pe Allende să ajungă la putere. Când Allende a fost ales, un complot diabolic al lui Kissinger de a distruge democrația încipientă a Chile a devenit o politică secretă a SUA.
Înrolând CIA, Kissinger a orchestrat un asediu al palatului prezidențial din Chile unde stătea Allende – un atac care a incendiat palatul și l-a lăsat mort pe Allende. Însetat de sânge Augusto Pinochet a devenit dictator al Chile, iar în iunie 1976, la apogeul represiunii criminale care a urmat, Kissinger i-a spus: „Suntem înțelegători pentru ceea ce încercați să faceți aici”.
În timpul „Războiului murdar” din Argentina, Kissinger a susținut cu cinism junta militară brutală care lupta împotriva propriului popor. Junta i-a vizat pe acei cetățeni care lucrau pentru restabilirea democrației, dar ei au „dispărut” cat și mii de argentinieni apolitici. În zelul său de a sprijini regimul tiranic al Argentinei, Kissinger a zburat la Buenos Aires pentru a felicita dictatura pentru „o muncă remarcabilă în eliminarea forțelor teroriste”.
A dispărea este mai rău decât a muri. Militarii și-au torturat victimele, le-au încărcat în avioane și, cu „zboruri ale morții”, le-au aruncat vii în mare. Apoi armata a distrus toate înregistrările despre existența lor. Fără un os sau un document care să demonstreze că au trăit cândva, junta ar putea pretinde că nu a făcut-o niciodată.
Într-o dimineață, în timpul războiului, soțul meu argentinian, Horacio, mergea pe lângă casa lui, când șapte soldați l-au atacat și l-au târât într-un camion. Deși de atunci își lăsase barbă, singurul act de identitate pe care îl avea Horacio îl arăta bărbierit. Discrepanța i-ar fi pecetluit soarta dacă nu ar fi fost un prieten care a trecut întâmplător. De pe platforma camionului, soțul meu, înconjurat de zeci de dispăruți în curând, i-a strigat prietenului său: „Roberto, repede! Fugi la mine acasă și cere-i mamei mele legitimația de jurnalist. Cea cu barbă.”
Heinz Alfred Kissinger, un refugiat introvertit, în vârstă de cincisprezece ani, când a ajuns în America, s-a transformat într-un jucător suav. A făcut ca oamenii să-l numească „Doctorul Kissinger”, iar farmecul său ecomercial i-a captivat pe politicieni, pe celebrități – și mai ales pe jurnalişti. Impresionand corpul de presă de la Washington cu inteligența sa crudă, el ar fi rostit cu un accent teutonic ascuțit lucruri de genul: „Ilegalul îl facem imediat, neconstituționalul durează puțin mai mult”.
Jurnalista Barbara Walters l-a întrebat odată pe fratele lui Henry, Walter, de ce lui, Walter, îi lipsește un accent. „Pentru că eu sunt Kissingerul care ascultă”, a răspuns Walter. Auzind vocea lui Kissinger imi readuce inapoi vocea tatălui meu vienez de necunoscut. Atât Walter, cât și Henry Kissinger erau tineri emigranți evrei care au venit în America, au obținut doctorat și, deși nu și-au pierdut niciodată accentul pronunțat german, au predat în universități. Nici tatăl meu nu a ascultat.
Femeile ce au cazut pe brațul lui Kissinger în timpul deceniului său de Don Juan au inclus Jill St. John, Candice Bergen, Shirley MacLaine și Diane Sawyer. S-a întâlnit frecvent cu Liv Ullman, care l-a numit pe Kissinger „cel mai interesant bărbat pe care l-am întâlnit vreodată”.
Dacă șeful lui Kissinger, Nixon ar fi posedat farmecul emisarului său de zbor înalt, ar fi supraviețuit Watergate. Dar contrastul dintre Kissinger și Nixon nu ar fi putut fi mai puternic. Înainte ca soția sa Pat să se întâlnească cu el, Dick Nixon a condus-o la întâlniri politice cu alți bărbați.
Am experimentat stinjeneala socială a lui Nixon de aproape. În august 1982, la aproximativ un deceniu după ce „a demisionat”, i-am ilustrat un eseu de opinie pe care l-a scris pentru “Times” despre detenție. În ziua în care a fost publicat, un telefon m-a uluit: era Nixon. „Îți admir desenul din ziarul de astăzi”, a spus el. „Aș dori să am originalul.” Intrigată, am fost de acord să-i aduc desenul. A doua zi dimineața m-am trezit brusc singură cu Nixon într-un birou federal vast, cu excepția unei secretare care stătea tăcută într-un colț îndepărtat.
Am căutat ceva pozitiv de spus.
„Îți mulțumesc că ai deschis China”, am exclamat eu. „M-au invitat într-un turneu cultural.”
„Merg în China săptămâna viitoare”, a spus Nixon.
„Atunci de ce nu merg cu tine!” Am glumit.
Nixon și-a strans umerii la urechi și s-a uitat în podea mai mult timp. În cele din urmă, el și-a ridicat capul și a bolborosit: „Vezi, Jerelle, uh, uh… Pat nu merge.”
Kissinger avea să mă bântuie din nou în 2014. Citeam cartea din 2001 “A Cook’s Tour: Global Adventures in Extreme Cuisines”, iar cuvintele lui Anthony Bourdain mă loviseră puternic: „Odată ce ai fost în Cambodgia, nu vei înceta niciodată să vrei să-l omori pe Henry Kissinger cu mâinile goale. . . și nu vei înțelege niciodată de ce nu stă pe banca acuzatilor de la Haga lângă Milosevic.”
În aceeași săptămână din 2014 în care am citit acest pasaj, Kissinger a vorbit la comemorarea a 100 de ani de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, catalizatorul Primului Război Mondial. Am ajuns la amintirea de a-l vedea pe Kissinger într-un costum gri, printre patru participanți pe scenă. În spatele lor se afla o hartă colosală a Europei din 1914 pictată în culori primare. Franța și Rusia erau galbene, mările albastre, iar Austro-Ungaria și Imperiul German erau roșii.
La încheierea evenimentului, fostul secretar de stat Madeleine Albright și ceilalți participanți s-au alăturat audienței la un bufet elaborat. Kissinger, întotdeauna cowboy-ul care călărește singur în oraș, a pornit spre ieșirea din spate. O mulțime de reporteri și fotografi s-au repezit spre el. Și eu am facut la fel. Când era pe punctul de a se lăsa afară, am sărit pe scenă și m-am adresat în germană. Auzind limba sa maternă, Kissinger s-a întors spre mine. Wikipedia menționează înălțimea lui Kissinger ca 5’8”, dar la 5’4” m-am simțit mai înaltă, ceea ce m-a încurajat.
Privind în ochii unui criminal de război care nu s-a confruntat o dată cu justiția, am întrebat: „Te simți vinovat?”
Kissinger s-a uitat cu o privire devastată dar si dezgustătoare.
Imediat, am scos o carte din geantă și i-am oferit-o. Kissinger a ignorat cartea, a trecut cu cotul prin perdelele negre voluminoase ale scenei și a dispărut. Din păcate, nu și-a văzut niciodată spatele blazonat cu crime, care a găsit în sfârșit publicarea pe coperta “All the Art That’s Fit to Print (And Some That Wasn’t): Inside The New York Times Op-Ed Page”.
Dar acum este momentul perfect să i-o trimit. Va fi un cadou grozav de centenar.
La mulți ani, Henry!
AVIZ:
Jerelle Kraus și-a părăsit postul după treizeci de ani de director artistic al New York Times pentru a scrie cartea de denunțare: “All the Art That’s Fit to Print (And Some That Wasn’t)”: Inside The New York Times Op-Ed Page”.
Articolele ei sunt publicate în The New Yorker și The Times. O puteți contacta la JerelleKraus4@gmail.com .
Sursa: https://progressive.org/latest/henry-kissinger-back-story-kraus-250523
Traducerea: CD
„Le Style c’est L’homme ” declara episcopul Bossuet , unul din cei mai mari oratori , nu doar ai Frantei ci din toate timpurile.
HAITA „LINGVISTILOR STUPEFIATI ” – les „Linguistes atterrés” – O CONFIRMA : ANTI-ALFABETII ORGANIZATI, CARE CER ROBOTI IN LOC DE GRAMATICIENI SI LITERATI !!!
Voiiila pe scurt „minunea” care a napastuit Franta , patria lui Racine si a lui Corneille, precum si a celorlalti incomparabili mari maestri ai limbii lui ‘France la Douce’ denumita si ‘le pays des cathédrales’, extraordinari creatori ce se rasucesc in mormant caci au plamadit aceasta limba cu aleasa truda si cu geniu infinit, de-a lungul secolelor: estropiatii de azi, cer robotii !!!
Spre a aduce limba franceza, la cel mai jos numitor comun.
Viitorul ortografiei în corectarea automată?
Autor(i)
France-Soir, cu AFP
Publicat pe 25 mai 2023 – 14:30
Imagine
robot de scris
Pixabay
DISPATCH — Un colectiv de cadre universitare care au luat numele de „Lingviști stupefiati” consideră că viitorul ortografiei se află în corectorul automat, un instrument pe care îl reclama inca din școală pentru „a da încredere” copiilor. O poziție care este încă foarte minoritară în Franța.
Manifestul lor „French is fine, thank you” (edițiile Gallimard, colecția Tracts), care apare joi, 25 mai, a stârnit deja strigăte de indignare.
Acești 18 autori vizează „concepții false despre limba franceză”, conform cărora, de exemplu, „francofonii scriu din ce în ce mai rău”. „Trebuie să punem capăt mitului unei epoci de aur a ortografiei. Scriitorii secolului al XIX-lea nu știau asta. Și-au predat textele specialiștilor, profesioniștilor, care erau tipografii și editorii”, explică de exemplu Anne Abeillé. , unul dintre semnatari, la AFP.
Astăzi, „ortografia a rămas înghețată la 1835, în timp ce limba continuă să evolueze. Așa că există un decalaj din ce în ce mai mare”, potrivit acesteia. Pentru acești lingviști, urgența ar fi mai degrabă să-i învețe pe elevi să folosească un corector, deoarece vor scrie toată viața cu o tastatură.
„În loc să vrem să-i prindă în capcană pe elevi ca să distinga cine știe ce cuvânt cu doi ‘t’, precum între ‘carotte’ și ‘compot’, noi trebuie de fapt să le dăm mijloacele să scrie cu încredere”, avansează Maria Candea, un alt „lingvist înspăimântător”.
Conform reflecției lor, este o greseala in a considera inversarea intre ortografiile „carota” și „compottul”, ca fiind defecta si nepermisa. „Forma corectă de azi este adesea greseala de ieri”, asigură ei, amintind un exemplu precum „formaj” devenit „fromage”.
Citește și: De la „covidat” la „incomodat”, 150 de cuvinte noi în Petit Larousse 2024
Din aceleași motive, „lingviștii înspăimântători” pledează și pentru dispariția dictarii, pe care o consideră contraproductivă. În acest punct, ei nu sunt de acord cu ministrul Educației Naționale, Pap Ndiaye, care vrea o dictare pe zi.
Alte propuneri ar trebui să alimenteze dezbaterea. Printre acestea, eliminați acordul participiului trecut după auxiliarul avoir și complementul pe care acesta il precede. Deci „florile pe care le-am dat” și „florile pe care am dat” ar fi două forme la fel de corecte. Dacă aceasta idee câștigă teren de câțiva ani în Belgia sau Canada, ea este încă foarte minoritară în Franța.
Aproximativ douăzeci de lingviști care apără ortografia tradițională au scris o coloană în Le Figaro ca răspuns . Potrivit acestora, există o formă de renunțare radicala la indulgenta față de greșeli. „În acest ritm, putem elimina total predarea ortografiei…”, se lamentează ei.
Între timp, Educația Suedeză pune cruce tabletelor pe care le dăruise elevilor, pentru a reveni la vechile manuale de calitate.
L’Éducation suédoise fait machine arrière et réinvestit dans les manuels…
DÉPÊCHE — Le 15 mai dernier, la ministre de l’Éducation suédoise a rebroussé le chemin du „tout numérique” à l’é…
L’avenir de l’orthographe dans le correcteur automatique? | FranceSoir
DÉPÊCHE — Un collectif d’universitaires ayant pris le nom de „Linguistes atterrés” estime que l’avenir de l’orth…
sursa:
https://www.francesoir.fr/societe-faits-divers/l-avenir-de-l-orthographe-dans-le-correcteur-automatique
L’avenir de l’orthographe dans le correcteur automatique?
Auteur(s)
France-Soir, avec AFP
Publié le 25 mai 2023 – 14:30