Dublu standard american

La multi ani UrSULA von der Leyen – CU EXECUTARE prin SPANZURATOARE !

,,Ucraina: Ucraina Lista numelor de top care ne-au furat dolarii fiscale în cea mai mare operațiune de spălare de bani din toate timpurile, în funcție de oficialul ucrainean de vârf. Mai jos este o copie a unei liste care a fost furnizată. Este o fracțiune din cele peste 100 de miliarde de dolari pe care i-am trimis în Ucraina, dar este încă furtul dolarilor noștri din impozite și o sumă substanțială de bani. Vin chitante :
Joe Biden 92 de milioane de dolari ; Mitch McConnell 89 de milioane de dolari ;
Nancy Pelosi 86 de milioane de dolari ; Chuck Schumer 66 de milioane de dolari ;
Lindsey Graham 82 milioane USD ; Mitt Romney 71 de milioane de dolari ;
John Cornyn 41 de milioane de dolari ; Adam Schiff 62 de milioane de dolari ;
Dan Crenshaw 20 de milioane de dolari ; Elizabeth Cheney 77 milioane dolari ;
Kevin McCarthy 42 de milioane de dolari ; Jamie Raskin 38 de milioane de dolari ;
Mike Pence 61 de milioane de dolari ; Greg Pence 17 milioane de dolari ;
Rick Scott 63 de milioane de dolari ; Hakeem Jeffries 74 milioane USD ;
Ilhan Omar 33 de milioane de dolari ; Elizabeth Warren 42 de milioane de dolari.’’

De pe lista lipseste tradatorul iezuit D.Tramp.
Este pe alta lista cu Ursula si alte SCURSURI ?

POZITIVISMUL JURIDIC SEPARĂ DREPTUL DE MORALĂ.
– Din doctrinele politice si juridice
De CD

Dacă avem o obligație morală generală de a ne supune legii,
atunci aceasta se aplică oricărei legi – chiar și legilor rele.

Da, trebuie sa ne supunem oricarei legi, pana reusim sa o schimbam pe cea rea. Daca am ajuns in situatia să avem legi proaste/rele atunci trebuie să tragem consecintele, să invatăm si să le schimbăm.

Dar iata si un alt paradox: Există legea pentru a oferi ordine morală?
Legea există pentru a obține uniformitatea comportamentală în societate, lucru urmarit si de morală. Legile există pentru că nicio societate nu poate face fată fără intoleranță, indignare și dezgust; acesti factori sunt forțele din spatele legii morale, enforsate de legile substantiale.
Este general acceptat că o morală comună este un element esențial în constituția oricărei societăți. Fără el nu ar exista coeziune socială.

Legile sunt reguli formale care guvernează modul în care ne comportăm ca membri ai unei societăți și care specifică ce trebuie să facem și ce nu trebuie să facem. Acestea sunt implementate de stat și de justiție pentru a crea un standard de comportament – uniformitate, de bază și aplicabil pentru bunăstarea societății.

Pe de altă parte, morala se referă la un cadru informal de valori, principii, credințe, obiceiuri și moduri de viață. Moralele nu sunt aplicabile din punct de vedere legal, dar există o presiune societală pentru a respecta aceleași norme morale.

Legea și Morala sunt două sisteme care guvernează modul în care oamenii se comportă. Legea este un corp de reguli și reglementări la care toți oamenii sunt obligați în mod obligatoriu să le respecte. Morala, pe de altă parte, se referă la principii generale sau standarde de comportament care definesc comportamentul uman în societate, dar care nu mai sunt obligatorii să fie respectate.

Relația dintre drept și morală este una complicată și a evoluat de-a lungul anilor. Inițial, cele două au fost considerate echivalente dar cu timpul și progresivitatea, se evidențiază că cele două sunt concepte diferite, dar cu o anumită interdependență între ele.

Dacă am ajuns să trăim aceste vremuri in care morala este ignorată, inlaturată cu violentă din viata socială, asta se datoreste noii teorii juridice ce s-a implementat in sistemul nostru de drept si de aici in intreaga societate coruptă.

Studiul metodei
De milenii suntem amagiti si biciuiti de vechea păcăleala cu morcovul si bătul.
Cand apar noi idei benefice intregii societati, chiar eliberatoare ele sunt incurajate, cultivate si diseminate de liberali ca să atraga lumea in tabara lor si să-i impingă pe ei un pas inaite pe scara socială. Aceste valoroase idei devin un morcov de ademenire. Odaăt ajunsi pe treapta superioară apare bătul/biciul care ne impinge mai departe la supunere neconditionată, ceva total opus ideii initiale.

Vă rog să observati de-a lungul istoriei de cate ori s-a folosit cu tupeu tribalnic aceiasi metodă, mereu aceiasi si mereu eficientă.

Un bun exemplu a fost aparitia dreptului natural – jusnaturalismul, care a dus mai departe la Contractul Social. Cine putea visa la ceva mai bun, dar odata ce elita liberală devenită o noua clasă cu drepturi si favoruri, incepe să apară din nou bătul coercitiv, o modaliate de a se realiza Progresismul, o metodă refolosită mereu la un nivel superior.

Acum, in ziua de azi, se pare că ideile inovatoare si eliberatoare au cam disparut ca sa le poată pună elita progresistă in fată, drept morcovii ademenirii si s-a trecut la practicarea pe fată a minciunii sfruntate, enforsată de biciul/bătul ce nu a mai fost precedat de morcov.

Justificarea noii situatii sociale care a venit cu un marasm economic si ecologic se face cu Noua Teorie Juridică a Pozitivismului Juridic care prezinta legea strambă cum există ea în societate, dar prezentată drept dreaptă/justă, mai degrabă decât asa cum Legea ar trebui sa fie.

Pozitivismul Juridic se opune jusnaturalismului, teorie juridică care a dus la Cotractul Social, morcovul cu care am fost ademeniti la un moment dat.

Lege naturala
Legea naturală -în latină jus naturale – este ansamblul standardelor teoretice moderne având în vedere tipul de om și scopul său în lume.
Dreptul natural este opus dreptului pozitiv, în plus, legea naturală diferă și de drepturile naturale: acestea din urmă se referă la drepturi subiective , precum drepturile omului .

Drepturile naturale ar proveni din natura umană și ar fi inerente tuturor, indiferent de poziția socială a indivizilor, de etnia lor și de naționalitatea lor. Primele formulări ale conceptului de drept natural provin de la școala din Salamanca și au fost apoi preluate și reformulate de teoreticienii contractului social Hobbes , Locke , Rousseau.

Legea naturală pentru moderni este asemănătoare cu puterea individului și completează definiția negativă a libertății și anume absența constrângerii.
Teoreticienii și apărătorii noțiunii de drept natural sunt numiți „jusnaturalistes”, iar doctrina corespunzătoare „jusnaturalism”.
În sens larg, dreptul natural desemnează orice căutare obiectiva pentru norme juridice bazate exclusiv pe caracteristicile specifice la om, independent de concepțiile legii deja în vigoare în societatea umana. Din punct de vedere legal, legea naturală este o „regulă considerată a fi în conformitate cu natura, a omului sau a lucrurilor și ca atare recunoscută drept “lege ideală”.
Dreptul natural este opus pozitivismului juridic.

In secolul al V-lea î.Hr. Sofocle a scris Antigona, prima marturie scrisa ramasa pana astazi a ceea ce ar putea fi Legea Naturala. Regele Creon, printr-un edict interzice sarbatorirea riturilor funerare ale lui Polinice. Antigona, sora lui Polynices și nepoata lui Creon, încalcă interdicția prevăzută de legile în vigoare motivand: „Nu credeam, desigur, că edictele tale aveau atâta putere încât să permită unui muritor să încalce legile divine, legi nescrise, dar intangibile și nu de astăzi sau ieri, ci de la începuturi ele au fost în vigoare. ”

Leo Strauss stabilește o cronologie a istoriei dreptului natural în două etape, cea a unei legi naturale clasice și cea a unei legi naturale moderne.
În dreptul natural clasic, el distinge trei curenți:
• primul curent include Socrate , Platon și stoicii ;
• al doilea curent este cel al lui Aristotel ;
• a treia lege naturală clasică actuală îi aparține lui Toma de Aquino , deoarece il introduce pe Aristotel în teologia catolică a secolului al XIII- lea și, astfel, se întâlnește rațiunea umană și credința autorizând dezvoltarea morală și intelectuală, care este consecinta naturala de „a fi om”.

In Renaștere, Școala din Salamanca in secolul al XVI-lea a reformulat conceptul de drept natural conferindu-i sensul său modern, referindu-se la natura omului.
Juristul filozof olandez Hugo Grotius (1583 – 1645) este adesea considerat unul dintre fondatorii dreptului natural modern. El este primul filozof modern care a studiat chestiunea dreptului natural asa cum se rflecta in dreptul internațional și in dreptul comercial, în era in care comerțul maritim a fost în deplina dezvoltare.
Ideea este urmarita si in magnifica sa lucrare Dreptul Pacii si Dreptul Razboiului.

Hugo Grotius, consideră că există o natură umană condusă de două principii:
– conservarea de sine și
– necesitatea de a trăi în pace în societate.
Autoconservarea implică posibilitatea de a-și apăra viața, proprietatea, familia. Pentru a trăi într-o societate pașnică, aceste drepturi trebuie respectate, iar violența socială trebuie redusă sau reglementată.
Samuel von Pufendorf, influențat de Grotius, a analizat și el problema dreptului natural.

În dreptul natural modern, Leo Strauss vede două figuri importante: Thomas Hobbes , pe care îl vede ca unul dintre fondatorii acestei teorii și pe care îl asimilează liberalismului clasic și John Locke .
Legea naturală clasică se bazează pe căutarea adevărului și constă în a spune ce este permis, ce este corect, în diferite situații.

Dimpotrivă, legea naturală modernă este considerată deja cunoscută de rațiune . Este deja dobândită de natură. Concluziile sale conduc clar la individualism. Conservatorii liberali, partizani ai dreptului natural al anticilor, ii acuză pe liberalii clasici care au favorizat apariția pozitivismului juridic.

Thomas Hobbes, influențat de Grotius, În lucrarea sa magnifica Leviathan din 1651, consideră că ființele umane ascultă doar de ceea ce el numește „legea lor naturală”: „legea naturală este libertatea pe care fiecare o are de a folosi propria sa putere, așa cum el însuși vrea păstrarea naturii sale, cu alte cuvinte a vieții sale ”. Acest drept este natural deoarece face parte din natura umană și, prin urmare, este un comportament universal.

Pentru a evita un război al tuturor împotriva tuturor, o „lege naturală” este de a reduce violența. Această lege (care încadrează legea naturală) este naturală deoarece este rațional utilă și de înțeles de toți, în sensul că protejează toți indivizii împotriva violenței nestăvilite.

Aceasta conduce la contractual social prin care indivizii delegă gestionarea securității lor statului (Leviatanul).
Dacă Hobbes preferă o monarhie absolutist, mai stabilă din punctul său de vedere, el apără totuși existența unui stat de drept pe care monarhia menționată trebuie să îl respecte:
– interzicerea torturii, „tot răul la care este supus un om, prin torturare sau restricționarea libertății sale, înainte ca cauza sa să fie auzită, dincolo de ceea ce este necesar pentru a asigura detenția sa preventivă, este contrară legii naturii ”,
-nu retroactivitatii legilor, protecția inocenților deoarece pedeapsa lor încalcă legea naturală care restricționează violența ilegitimă.

În general, orice pedeapsă care nu urmărește promovarea ascultării subiecților nu este o pedeapsă, ci un act de ostilitate, răzbunarea, de exemplu, nu poate fi o sancțiune penală legitimă. Și orice act de ostilitate duce la legitimarea rezistenței supușilor, care devin de facto dușmani ai statului.

John Locke, în tratatul său de guvernare civilă din 1690, stabilește trei drepturi fundamentale:
• dreptul la viață și la întemeierea unei familii;
• dreptul la libertate;
• dreptul de a se bucura de bunurile proprii și mai ales de a schimba.

În starea de natură, oamenii sunt, în principiu, liberi și egali, deoarece nimeni nu îi limitează, cu excepția legii naturale care îi obligă să respecte drepturile altora. „Starea naturii are legea naturii, care trebuie să o reglementeze și la care toată lumea este obligată să se supună și să se supună: rațiunea, care este această lege, îi învață pe toți oamenii, dacă doresc să o consulte bine, că fiind toți egali și independenti, nimeni nu ar trebui să facă rău altcuiva, în raport cu viața, sănătatea, libertatea, proprietatea sa ”.

Pentru a se asigura că legea naturală este pusă în aplicare cu protecția tuturor și respectarea drepturilor naturale), trebuie să existe un contract social între indivizi, un contract care creează o comunitate care este unicul deținător al tuturor puterilor și care transformă oamenii, drepturile naturale în dreptul pozitiv, adică în legile aplicabile în mod concret. Locke distinge o putere supremă, legiuitorul, care creează legea și aparține comunitatiii și o putere executivă care gestionează administrația și utilizarea forței, dacă este necesar

Legea naturală este în orice caz o emanație a gândirii europene occidentale în vremurile moderne. Dezvoltarea sa coincide, pe de o parte, cu chestionarea, în special prin reformă și filozofia umanistă, a religiei catolice ca fundament suprem al oricărei legitimități și, pe de altă parte, cu o dezvoltare fără precedent a schimburilor internaționale însoțite.

Dreptul natural este astfel transpunerea secularizată și raționalizată, în mijlocul unei perioade de expansiune economică, științifică și imperială, a unui universalism(catolicism) deja consacrat în cultura europeană, dar a cărui bază nu se mai poate baza nici pe un consens religios, deci nici pe o autoritate morală.

Teoria contractului social și ale stării de natură
Teoria contractului social, aproape la fel de veche ca filozofia însăși, este opinia conform căreia obligațiile morale și/sau politice ale persoanelor depind de un contract sau acord între ei pentru a forma societatea în care trăiesc.

Socrate folosește ceva asemănător unui argument de contract social pentru a-i explica lui Criton de ce el trebuie să rămână în închisoare și să accepte pedeapsa cu moartea. A fost una dintre cele mai dominante teorii în cadrul teoriei morale și politice de-a lungul istoriei Occidentului modern.

Grotius a fost primul din istoria filozofiei politice care a teoretizat contractul social modern, Urmat de Hobbes , Locke și Rousseau. Contractualismul a fost apoi preluat și discutat de Kant, Fichte și Hegel, care vor încerca să reconcilieze libertatea originală și radicală a omului cu statul și recunoașterea socială. Cu toate acestea, a fost respins ferm de gânditori regaliști și conservatori precum Maistre, Bonald și Maurras, care au încercat să reabiliteze ideea unei „politici naturale”.

În secolul al XX-lea, teoria morală și politică și-au recăpătat avântul filozofic ca urmare a versiunii kantiene a teoriei contractului social a lui John Rawls și a fost urmată de noi analize ale subiectului de către David Gauthier și alții. Mai recent, filozofii din diferite perspective au oferit noi critici la adresa teoriei contractului social. În special, feministele și filozofii conștienți de rasă au susținut că teoria contractului social este cel puțin o imagine incompletă a vieții noastre morale și politice și poate, de fapt, să camufleze unele dintre modurile în care contractul este el însuși parazit facilitand subjugările claselor.

Thomas Hobbes a fost primul care a formulat o teorie a contractului social în Leviathan, în care a făcut distincția între „legea naturală”, care descrie pur și simplu cum ar acționa indivizii în starea naturii și legile naturale, pe pe care indivizii sunt de acord, cu ajutorul rațiunii, pentru a trăi în societate.

Prin urmare, statul social implică, potrivit lui Hobbes, pe de o parte, restricționarea dreptului natural al fiecăruia, care se extinde asupra tuturor lucrurilor și, pe de altă parte, stabilirea legilor naturale prin legi civile, sau drept pozitiv, fără de care nu putem vorbi cu adevărat de „lege”. Într-adevăr, nu există nici o lege, potrivit lui Hobbes, fără suveranitate și fără organizarea constrângerii penale, care singură o garantează.

La fel ca Hobbes, ceilalți doi teoreticieni ai contractului social, John Locke și Jean-Jacques Rousseau , își bazează reflecția politică pe starea naturii, despre care sunt conștienți că poate nu exista decat ideatic. Într-adevăr, teoria stării naturii este mai presus de toate un scenariu ipotetic și euristic, care vizează explicarea și legitimarea tranziției la starea civilă.

Dreptul natural în enciclopedia Diderot și d’Alembert
Potrivit lui Denis Diderot , editor al articolului „Legea naturală” a Enciclopediei sau Dicționarului științei, artelor și meșteșugurilor, „utilizarea acestui cuvânt este atât de familiară, încât abia există cineva care să nu fie convins în sine că lucrul este evident cunoscut de el ”.

Cu toate acestea, este foarte jenat să dea o definiție precisă. El recunoaște puțin mai departe: „Filozoful începe să simtă că dintre toate noțiunile de moralitate, cea de drept natural este una dintre cele mai importante și cele mai dificil de determinat”. El se limitează apoi la stabilirea câtorva principii cu ajutorul cărora se pot rezolva cele mai considerabile dificultăți care sunt propuse în mod obișnuit împotriva noțiunii de drept natural.

Cele 5 drepturi naturale și imprescriptibile
Dar Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, care face parte din preambulul din Constituția din 1958 în prezent în vigoare în Franța, în mod solemn stabilește „drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, le amintește în permanență de drepturile și îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi în orice moment comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie mai respectate; astfel încât revendicările cetățenilor, bazate acum pe principii simple și incontestabile, se îndreaptă întotdeauna către menținerea Constituției și fericirea tuturor ”.

• Conform articolului 1 din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 , „bărbații se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Distincțiile sociale se pot baza numai pe utilitatea comună ”.
• Conform articolului 2 din această declarație, „scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt LIBERTATEA, PROPRIETATEA, SECURITATEA ȘI
REZISTENȚA LA OPRESIUNE ”.
• Conform articolului 4 din această declarație, „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora: astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite, cu excepția celor care asigură celorlalți membri ai comunitatii să se bucure de aceleași drepturi. Aceste limite pot fi stabilite doar prin lege ”.

De atunci, domeniul de aplicare al drepturilor omului sa extins considerabil, în special în Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și în constituțiile naționale, ridicând în mod indirect problema limitelor dreptului natural.

Legea naturală este afectată de două limite fundamentale care stau la baza tuturor criticilor. În primul rând, conținutul său ar putea face obiectul unei definiții stabile și universale numai dacă există un consens general asupra naturii umane. Atunci aplicarea sa reală ar presupune că este transpusă în diferitele sisteme juridice și sancționată efectiv de autoritățile care au puterea de constrângere, adică tradusă în dreptul pozitiv .

Drepturile de proprietate vs. destinația universală a mărfurilor
O critică formulată astăzi privește, printre drepturile naturale identificate prin declararea drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, dreptul de proprietate, considerat drept unul dintre cele patru „drepturi naturale și imprescriptibile”. Potrivit declarației, „proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi lipsit de ea, decât atunci când necesitatea publică, legal stabilită, o impune în mod evident …”.

În concepția lui John Locke despre dreptul la proprietate omul dobândește proprietatea asupra proprietății prin munca sa. Cu toate acestea, acest mod de a întemeia dreptul la proprietate nu include nicio referire la o formă de împlinire a persoanei sau la un scop comun bărbaților.
Aceasta este una dintre trăsăturile liberalismului care se bazează pe o concepție individualistă a omului pentru a-i garanta libertatea împotriva atacurilor de către comunitate și care respinge orice idee a unui scop comun oamenilor.

Biserica consideră că omul este, prin constituție, relațional, ceea ce face posibilă gândirea la un „bun comun” în care individualismul întemeiază numai bunuri individuale antagonice. Nevoia unui bun comun implică existența unei destinații universale a mărfurilor; este un principiu al doctrinei sociale a Bisericii. Prin urmare, a întemeia proprietatea numai pe muncă este incompatibilă cu doctrina Bisericii.

Criticile legii naturale
În primul rând, există o ontologică critică, care refuză să admită existența și universalitatea legii naturale: aceasta este, de exemplu, tema generală a critica contrarevoluționară Joseph de Maistre sau Karl Marx. (În La recepție Întrebarea evreiască ), care resping natura abstractă a acestui drept. Maistre afirmă astfel că singurul drept natural este cel care provine din istoria unică a fiecărui popor.

Marx, la rândul său, insistă asupra caracterului specific al fiecărui context social și istoric și îl consideră pe om doar ca parte a unei societăți determinate. Conceptul de natură umană, care ar servi la întemeierea drepturilor naturale subiective, este, prin urmare, considerat problematic de către acești autori (Marx vorbește despre o ființă generică, dar nu putem extrapola din ceea ce este individul într-o societate capitalistă la care este universal).

Apoi, există o critică epistemologică: chiar dacă presupunem că există drepturi naturale, cum le putem cunoaște?
Aceasta este o critică formulată de Pascal împotriva lui Hobbes: rațiunea nu poate fi folosită pentru a ne indica legile naturale universale. Această obiecție este similară non-cognitivismului moral care se opune realismului moral.
Este preluată de Jeremy Bentham, care insistă asupra echivocității conceptului de drepturi naturale în Declarația drepturilor omului și a cetățeanului din 1789.
Apoi încearcă să formuleze un concept utilitar al drepturilor omului.

Pozitivismului juridic este un current, o teorie juridică Pozitivismul juridic constă în respingerea importanței unei legi ideale, numită legea naturală și în a afirma că numai dreptul pozitiv ( legi , jurisprudenta, etc. are valoare juridică. Astfel, legea sau jurisprudența ar fi, prin urmare, singurul standard care trebuie respectat – pozitivismul legalist.

Doctrina pozitivismului juridic este prezentată în opoziție atât cu cea a legalismului kelsenian, fie cu formalismul legal conform căreia, cu excepția unei datini a pamantului, ipotetică abstracăt, legea este cea promulgată în conformitate formală cu regulile de producție și cu cea a legalismului natural , atât de mult încât Bobbio i-a numit „cei doi frați inamici”.

Diferența dintre ultimele două este că:
• pozitivismul juridic este o concepție monistă a dreptului, care susține că dreptul pozitiv este singura lege demnă de acest nume;
• legea naturală este o concepție dualistă: adică susține existența a două ordine de drept:
1. un drept natural: un set de principii eterne și universale;
2. o lege pozitivă care se află într-o relație subordonată: un produs istoric care emană din voința legiuitorului.

Pentru avocații naturali, dreptul pozitiv, pentru a fi valabil, trebuie să fie corect și, prin urmare, în conformitate cu principiile dreptului natural.
Legea naturală stabilește o corelație necesară între legea valabilă din punct de vedere istoric și morală, ca un set de principii raționale care guvernează viața asociată.

Pe de altă parte, pozitivismul juridic exclude faptul că trebuie să existe o relație necesară între cele două și admite în unele dintre formele sale că legea poate fi, de asemenea, nedreaptă, separându-și validitatea de justiția sa.
Norberto Bobbio, împrumutând poziția lui Thomas Hobbes, susține că dreptul natural nu poate fi considerat un drept real, ci este „un drept neînarmat”, deoarece, spre deosebire de dreptul pozitiv, îi lipsește caracterul de iplementar/coercibilitate, adică posibilitatea de a fi afirmat cu forta.

Incepand din anii 1960 , contrastul dintre dreptul natural și pozitivismul juridic a dispărut pentru a da loc noii confruntări dintre pozitivistii legali, care continuă să excludă legătura necesară dintre legea statului și principiile morale și neoconstituționaliștii, care în schimb cred că există o legătură necesară între cele două, exprimată prin principii constituționale.

Trăsătură distinctivă a unora dintre cele mai recente și semnificative tendințe în
teoria juridică pare a fi o intoleranță larg răspândită față de unele dintre tezele tradiţionale ale pozitivismului juridic, considerate prea înguste şi sterile
confruntat cu problemele, relativ fără precedent care decurg din complexa
structură normativă a sistemelor juridice contemporane.

Dintre diversele elemente de complexitate care caracterizează sistemele juridice
sistemele juridice ale statelor contemporane, atenția este adesea concentrată pe
inovaţii introduse în panorama izvoarelor dreptului de constituţiile moderne
rigide, noutăți care îi determină pe majoritatea oamenilor să vorbească despre o nouă formă de Stat.

Statul constituţional; dreptul constituţional (contemporan) se presupune ca
teren de testare din noile teorii antipozitiviste pentru a demonstra incapacitatea
teoria vechiului pozitivism juridic pentru a înțelege structura și esența
la fel ca sistemele juridice contemporane; în consecință, se subliniază
necesitatea unei noi abordări a problemelor clasice de teorie şi filosofia dreptului. De exemplu: relația dintre drept și morală, teoria de interpretare, sarcinile ştiinţei juridice, protecţia drepturilor, teoria suveranității.

Hans Kelsen (11 oct 1881l – la19 apr 1973) în California, a fost un jurist austro – american, fiul unei familii evreiești din Boemia și Galiția. El este autorul „ Teorii pure a dreptului ” si fondatorul normativismului și al principiului Ierarhiei normelor. Pozitivismul sau juridic declara ca singura lege adevărată este legea pozitivă: legea naturală, la rândul ei, aparține sferei morale.

Prin urmare, utilizarea cuvântului drept ar fi discutabilă, legea naturală desemnând un set de principii care ar trebui să inspire legea, dar care nu ar fi ele însele neapărat legale. Nu-i exclus ca originea sa fie in normele morale, norme istorice, verificate, cunoscute si mai usor de implementat.

Liberal-conservatorii apără drepturile naturale ale anticilor și niciodată nu încetează să defăimeze greșelile modernilor, tinzand să se opună dreptului natural al liberalilor, pentru individualismul care rezultă din acesta, precum și pentru pozitivismul juridic. Potrivit conservatorilor liberali, societatea nu poate fi decât organică și bazată pe tradiție. Ei preferă raționalismul clasic și sunt sceptici față de progresism și relativism.

Realismul juridic
Realismul juridic este o teorie juridică bazată pe noțiunea că orice drept derivă din interesele sociale predominante și politicile publice, spre deosebire de considerente juridice pur formaliste. Realismul juridic este, de asemenea, gândit ca o abordare naturalistă a dreptului, în sensul că jurisprudența ar trebui să imite metodele științelor naturale; adică, ar trebui să se bazeze pe dovezi empirice și ipoteze care au fost testate față de realitatea lumii, mai degrabă decât să se bazeze pe presupuneri teoretice despre lege.

Conform acestei teorii, judecătorii iau în considerare nu numai reguli abstracte, ci și interese sociale și politici publice atunci când decid un caz. În acest sens, realismul juridic diferă de formalismul juridic.
Demult depășit, pozitivismul îngust s-a refugiat exclusiv în zona consultanței tehnico-pragmatice, iar analiza științifică incearcă să asigure progresul juridic.

Dacă doctrina descrie cunoașterea dobândită prin studiu ori, în alt sens, „cunoașterea opusă empirismului”, disciplina, dimpotrivă, trimite la educație, care cuprinde, deopotrivă, un element intelectual și unul moral.
Din noțiunea de învățământ disciplina reține aspecte ale cunoașterii, dar și metoda, preceptele, regula pe care maestrul o transmite spre descifrare discipolilor și ridică pe o treaptă superioară analiza și cunoașterea unui domeniu juridic specific.
Iar în privința inițierii unui asemenea proces se impune mai întâi o evaluare a fenomenelor aferente, spre decantarea concluziilor și prefigurarea parametrilor metodologici determinanți.

Dincolo de asemenea constatări devine de domeniul evidenței că trebuie să încetăm a mai fi simpli tehnicieni „competenți” și a reduce doctrina la simple lucrări juridice de reparație și întreținere legislativă. Dacă societatea actuală este fragmentată în mod conflictual e din cauza unei fracturi, a unei cenzuri straine și inacceptabile: egalitatea formală versus egalitatea substanțială, justiția formală versus justiţia substanțială.

Trebuie să reflectăm mai mult asupra legăturii Drept/Valori, condiție a realizării drepturilor. Un drept inspirat din morala si traditiile vechi ale poporului este un drept pentru popor pentru comunitatea intreaga, ce se poate integra mai usor in concertul dreptului international viitor bazat pe neamestecul in treburile interne, recunoasterea suveranitatii si cooperare win-win.