Două livezi

Luna care-a trecut s-a încheiat cu două livezi. E vorba, desigur, de Livada de vişini a lui Cehov, de la Teatrul Naţional, a celebrului Lev Dodin, cu actorii lui de la nu mai puţin renumitul Malîi Teatr din Sankt Petersburg şi de un nou spectacol al Televiziunii Române.

Am dorit fierbinte să văd spectacolul lui Dodin şi am obţinut, în fine, un loc foarte bun şi chiar lângă Lucian Giurchescu, pe care l-am şi cunoscut cu ocazia asta. În pauză, m-am dus şi eu, ca omu’, la privată, dar la întoarcere n-am mai găsit drumul spre sală. Am ieşit afară, în aerul tare, de sfârşit de octombrie, acum un octombrie aspru şi i-am lăsat baltă pe amicii cu care programasem după reprezentaţie un moment de destindere şi de discuţii intelectuale, aprinse, poate chiar scânteietoare, după marele spectacol.

Dar acest mare spectacol nu era decât o înşelătorie şi un fâs! Am văzut o Ranevskaia de cel mult treizeci de ani, un Lopahin , care semăna cu Gaev şi chiar cu lacheul Iaşa, o Varia şi o Ania şi ele cam greu de deosebit una de alta, actori care umblau mult prin sală, mai şi ţipau, confiscaseră coridoarele dintre scaune şi vorbeau cam singuri totul, fără emoţie, un fel de cadavre mişcătoare, nu ştiu de ce nu i-a-mbrăcat pe toţi în salopete, ca pe vremea teatrului revoluţionar al lui Meyerhold. Dar acum era un fel de teatru al corporatiştilor. În fond era dezgustător, era un căcat…

Iar a doua zi, pe seară, sunt anunţat să deschid repede televizorul, că e Livada… într-o nouă montare, a băiatului lui Adrian Lustig şi al Eugeniei Vodă.

– Iar o beizadea! oftez eu, dar deschid, totuşi, televizorul.

Din păcate, spectacolul începuse. Dar nu de mult.

Dorisem doar aşa, să arunc o privire şi să mă întorc la cartea, care mă aştepta răbdătoare pe birou. Dar n-am mai putut. Am căzut într-o fascinaţie, în care m-am topit, uitând de toată existenţa mea şi trăind odată cu personajele de pe ecran, în care se răsfăţau Valeria Seciu (fabuloasă în visele ei cu ochii deschişi), Dan Aştilean (cu nimic mai prejos de liniştea şi forţa unui George Constantin!), Marian Rălea (atât de natural, de personal şi de rus şi de Gaev!), Andreea Bibiri (absolut de nerecunoscut, dar în sensul bun, în sensul contactului surprinzător şi foarte proaspăt cu personajul ei), venerabilul Ion Besoiu, un Gelu Niţu (de un pitoresc plin de tuşe tari) şi toţi cei care în această distribuţie de excepţie şi-au jucat partitura cu înaltă generozitate şi graţie profesională (Mihai Călin, Adrian Ciobanu, Ioana Anastasia Anton, Ruxandra Maniu şi Dan Rădulescu).

Am lăsat-o la urmă în mod expres pe Anca Sigartău. Jucând-o pe Şarlota Ivanovna, o guvernantă văzută până acum de alţi regizori mai mult ca o pată de culoare nostimă, în viziunea lui Alexandru Lustig ea devine, alături de Liubov Ranevskaia (Valeria Seciu), un stâlp de susţinere al filosofiei acestei piese , a cărei temă fundamentală este identitatea.

Pierzând casa şi terenul ei, cu splendida livadă de vişini, Ranevskaia şi toată familia ei, alături chiar şi de vechiul servitor Firs, pierd tot, se topesc în neant, dar poate vor rămâne aici definitiv, ca spirite perpetue ale locului, nepărăsit nici după moarte.

Firescul acestui spectacol este copleşitor. Ce mare deosebire faţă mai ales de spectacolele preluate din teatre, în care totul e mult mai gros!  Aici, în spectacolul acesta, actorul  se manifestă ca pradă a gândului şi totul e natural, e adevărat.

Am auzit deja multe păreri negative despre acest spectacol. Cum e oare posibil? Mai ales că e vorba de oameni din branşă.

Dar eu cred că Alexandru Lustig este un regizor extraordinar şi se înscrie pe o linie care este a lui Pintilie şi Andrei Şerban, a lui Tocilescu…

Să meargă, însă, pe drumul lui şi să nu se lase înşelat de nătărăii, care poate că-i dau roată.

Puşi Dinulescu

*

*

Nota redacției: Puși Dinulescu pe cât este de neconformist ca dramaturg și prozator, pe atît de conservator este ca spectator de teatru. Adică prețuiește cu tenacitate montările de spectacol care nu-și bat joc de text, care pleacă de la înțelegerea textului!… De la lectura textului, iar nu de la amputarea acestuia!

Firește, când și textul merită să fie respectat!