Donald Trump face grave confuzii între
„Inteligența Artificială” și „Superinteligență”
Noua operațiune de marketing politic care elimină distincțiile științifice
Conf. univ. dr. Nicolae Grigorie Lăcrița
„Omul poate deveni victima propriei sale creații – Inteligența Artificială – atunci când pierde
controlul asupra ei sau când aceasta este pusă în slujba dominației.” (N. Grigorie Lăcrița)
Cuprins
1. Anunțul de la ONU: Adio „Inteligență Artificială”, bun venit „Superinteligență”
2. De ce cuvântul „Artificial” l-a deranjat pe Donald Trump
3. Diferența științifică și ontologică fundamentală: Cele trei paliere ale inteligenței
4. Miza politică și de marketing din spatele deciziei
5. Pericolele ștergerii barierelor conceptuale
6. Concluzii
7. Glosar minimal de termeni
1. Anunțul de la ONU:
Adio „Inteligență Artificială”, bun venit „Superinteligență”
„De departe, cel mai mare pericol al Inteligenței Artificiale este că
oamenii concluzionează prea devreme că o înțeleg.” (Eliezer Yudkowsky)
„În cadrul discursului său istoric de marți, 22 septembrie 2026, de la Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite (ONU), președintele american Donald Trump a anunțat o decizie
radicală: Statele Unite vor înlocui oficial termenul de „Inteligență Artificială” (AI) cu cel de
„Superinteligență” (SI) în toate documentele și comunicările guvernamentale federale.
Această schimbare semantică, care contrazice realitatea acceptată de toată lumea, s-a făcut cu un
scop bine gândit: să schimbe din temelii, numai și numai pentru propriul interes al guvernării
Trump, modul în care cea mai mare putere tehnologică a lumii raportează evoluția digitală.
Dar, în același timp, ea deschide ușa unei confuzii conceptuale fără precedent în istoria științei.
Dacă până acum companiile foloseau abuziv eticheta „AI” pentru simple automatizări, astăzi
asistăm la un salt și mai periculos.
Guvernul american redenumște tehnologia prezentului cu un termen împrumutat din miturile
unui viitor ipotetic, pretins „superinteligent”, dar care nu va fi niciodată atins de mașină.
2. De ce cuvântul „Artificial” l-a deranjat pe Donald Trump
„Dezinformarea la viteză umană este rea. La viteză de IA, este catastrofală.”
Motivele invocate de președintele american nu țin de rigoarea academică, ci de impactul
psihologic asupra maselor.
Trump a declarat direct de la tribuna ONU că termenul „artificial” sugerează ceva „fals”
(„makes it sound fake”).
În viziunea sa, realizările tehnologice ale Americii nu sunt false, ci „uimitoare”.
Din acest motiv, el a decretat că prefixul „Super-” este mult mai potrivit pentru a descrie măreția
noilor sisteme.
Pentru a-și valida decizia, acesta a apelat chiar la un sondaj pe rețelele de socializare (Truth
Social), lăsând publicul larg să decidă o terminologie care ar trebui să aparțină exclusiv comunității
științifice.
Iată cum brandingul politic și marketingul digital reușesc să înlocuiască decenii de cercetare
informatică.
Brandingul politic, frecvent practicat, reprezintă strategia de marketing prin care politicienii
creează o imagine idealizată sau o etichetă spectaculoasă unui produs, unei idei sau unei legi, cu
scopul exclusiv de a manipula opinia publică și de a câștiga capital electoral.
2
3. Diferența științifică și ontologică fundamentală:
Cele trei paliere ale inteligenței
„Perfecțiunea mijloacelor și confuzia scopurilor par să caracterizeze epoca noastră.”
(Albert Einstein)
Pentru a înțelege gravitatea dezinformării propagate de Trump de la tribuna ONU, trebuie să
reașezăm pilonii cunoașterii pe trei distincții fundamentale, pe care nicio decizie politică sau
mișcare de marketing nu le poate anula:
3.1. Inteligența Umană (Născută din Viu): Este inteligența originară, biologică, conștientă de
sine, care provine exclusiv de la OM, de la FIINȚA UMANĂ.
Ea nu înseamnă doar procesare de date, ci însumează conștiință, morală, trăire emoțională,
intuiție și scânteie creatoare.
Această inteligență naturală se manifestă pe paliere diferite, iar atunci când atinge absolutul (prin
genii absolute), ea poate fi exprimată la nivel superlativ prin termenul de „Superinteligență
UMANĂ”.
Ea rămâne apanajul sacrului și al viului.
3.2. Inteligența Artificială (Născută din Afara Viului): Este inteligența computațională, care
provine DIN AFARA FIINȚEI UMANE, fiind generată de tehnologie, circuite și algoritmi
matematici.
Ea este și va rămâne ARTIFICIALĂ, fiind o imitație matematică a proceselor cognitive umane.
Deși se află într-o continuă dezvoltare și va parcurge diferite grade de complexitate în viitor,
ea nu va ajunge niciodată la un stadiu real „superinteligent”, deoarece o mașină nu poate
genera conștiință, intuiție sau viață.
Indiferent de puterea ei de calcul, rămâne o inteligență a inertului, a mașinii.
3.3. Bariera de netrecut: Confuzia dintre Viu și Artificial: În niciun caz, sub nicio formă și cu
nicio justificare, „inteligența UMANĂ” (care provine din viu) nu poate fi confundată sau
suprapusă cu „inteligența ARTIFICIALĂ” (care provine din afara viului).
Eliminarea cuvântului „Artificial” din vocabularul oficial este o tentativă de a ascunde natura
tehnologică a instrumentului.
O mașină, oricât de „super” ar deveni în calcule, nu devine om, nu capătă suflet și nu trece
granița în lumea viului.
A le numi pe ambele, simplu și nediferențiat, „Superinteligență”, înseamnă a comite o gravă
eroare științifică.
4. Miza politică și de marketing din spatele deciziei
„Pentru a manipula oamenii, nu este nevoie să conectăm fizic creierele la computere…”
(Yuval Noah Harari)
De ce face Donald Trump această confuzie intenționată?
Răspunsul este unul de ordin strategic: Donald Trump este un om foarte inteligent, iar
schimbările terminologice pe care le impune nu provin din greșeli umane firești ori din
neînțelegerea științei.
Ele sunt acțiuni deliberate, temeinic calculate și bine gândite, puse în practică numai și numai
pentru satisfacerea unor interese proprii guvernării sale, pe plan intern și geopolitic.
Răspunsul este pur geopolitic, economic și strategic:
4.1. Competiția cu China: Trump a asociat direct această schimbare cu cursa tehnologică
globală, afirmând: „Cine câștigă superinteligența, câștigă toutul”. Este o etichetă de forță menită să
afișeze supremația absolută a SUA în fața rivalilor globali.
4.2. Evitarea reglementărilor: Numind tehnologia deja existentă direct „Superinteligență”,
administrația americană dorește să respingă din start orice încercare de tratat internațional sau
control extern (cum este modelul European AI Act), declarând-o o resursă critică de securitate
națională.
3
4.3. Exagerarea comercială: Dacă până ieri companiile își vindeau produsele mai bine
adăugând sigla „AI”, de mâine introducerea noțiunii de „Super-tehnologie” / „Super-inteligență” va
amplifica și mai mult mirajul investitorilor de pe bursă, alimentând speculațiile financiare.
5. Pericolele ștergerii barierelor conceptuale
„Colonialismul digital este noul mod de a controla resursele minții fără a ocupa teritoriul.”
(Michael Kwet)
O societate care nu mai face diferența între automatizare și AI este deja vulnerabilă.
E mai bine?
Dar o societate care confundă AI-ul actual (o unealtă fără viață, bazată pe calcule algoritmice, ce
poate greși și „halucina”) cu o Superinteligență (o entitate a viului, cu gândire creatoare,
atotștiutoare) riscă să cadă într-o formă gravă de idolatrie tehnologică.
Acest bias (sau eroare de judecată) reprezintă tendința oamenilor de a avea o încredere exagerată
sau oarbă în deciziile luate de sistemele automatizate ori de algoritmi, ignorând faptul că aceștia pot
greși și tinzând să reprime propriul spirit critic.
Dacă publicul va fi manipulat să creadă că deciziile luate de un algoritm guvernamental sau
economic provin de la o „Superinteligență”, acele decizii nu vor mai fi contestate de nimeni.
Ele vor fi privite ca absolute, infailibile și incontestabile.
În realitate, sistemele actuale deIA greșesc, au limite logice și reflectă doar datele introduse de
oameni.
Ele nu au conștiință și nu dețin nicio scânteie divină; sunt doar statistici matematice superioare
aplicate pe tehnologie.
6. Concluzii
„Inteligența Artificială este o oglindă care reflectă nu doar intelectul nostru,
ci și valorile noastre.” (Ravi Narayanan)
Redenumirea dorită de Donald Trump nu este rezultatul unei scăpări accidentale, ci
demonstrează empiric o manipulare deliberată, prin care marketingul politic și brandingul de stat
desființează cu bună știință rigoarea științifică în favoarea intereselor executive.
Brandingul de stat reprezintă ansamblul de strategii de comunicare prin care un guvern
construiește, cosmetizează și promovează o imagine idealizată de putere și superioritate a propriei
țări pe scena internațională, folosind adesea realizările tehnologice ca instrumente de propagandă
geopolitică.
Sistemele de IA pe care le folosim astăzi nu sunt o „Superinteligență” de sine stătătoare.
Sunt unelte avansate de calcul, create de oameni și dependente strâns de datele noastre.
Adevărata alfabetizare digitală ne obligă să demontăm aceste etichete bombastice.
Articolul de față trage un semnal de alarmă: când liderii lumii încep să confunde în mod
deliberat instrumentele prezentului cu mituri proiectate într-un viitor ipotetic pentru a-și asigura
dominația, controlul uman riscă să devină o simplă iluzie, iar omul – victima manipulării unor
conducători care distorsionează sensul și conținutul noțiunilor fundamentale, numai și numai pentru
satisfacerea unor interese personale și de grup.
7. Glosar minimal de termeni
„Dacă nu poți explica ceva simplu, înseamnă că nu ai înțeles suficient de bine."
(Albert Einstein)
Inteligența Umană (Naturală): Inteligența originară, biologică și conștientă de sine, care
provine exclusiv de la OM (din viu). La nivelul ei superlativ (geniu), poate fi numită
„Superinteligență UMANĂ”.
Inteligența Artificială (IA / AI): Tehnologia computațională actuală, fără viață și fără
conștiință, bazată pe calcule algoritmice și rețele neuronale, care provine DIN AFARA FIINȚEI
UMANE (din inert).
4
Superinteligența Artificială (ASI): Concept teoretic și ipotetic din cercetare. În ciuda
dezvoltării continue a tehnologiei, mașina nu va atinge niciodată un stadiu real „superinteligent”,
deoarece nu poate genera viață. Mai mult, însuși termenul este unul nepotrivit, deoarece Inteligența
Artificială este în continuă dezvoltare și parcurge doar diferite grade de complexitate tehnică; prin
urmare, nu se poate vorbi despre o inteligență reală în cazul acesteia, ci doar despre procese
matematice avansate.
Branding politic: Strategie de marketing prin care politicienii creează o imagine idealizată sau o
etichetă spectaculoasă unui produs, unei idei sau unei legi, cu scopul de a manipula opinia publică și
de a câștiga capital electoral.
Branding de stat: Ansamblu de strategii de comunicare prin care un guvern construiește și
promovează o imagine idealizată de putere și superioritate a propriei țări pe scena internațională,
folosind tehnologia ca instrument de propagandă geopolitică.
Bias de automatizare: Eroare de judecată ce reprezintă tendința oamenilor de a avea o încredere
exagerată sau oarbă în deciziile luate de sistemele automatizate, ignorând faptul că acestea pot greși
și reprimându-și propriul spirit critic.
Bibliografie
N. Grigorie Lăcrița: „Ce ESTE și ce NU ESTE Inteligență Artificială Marea confuzie digitală a
epocii noastre”, pe mai multe site, precum pe https://uzpr.ro/20/02/2026/ce-este-inteligenta-
artificiala-si-ce-nu-este-de-n-grigorie-lacrita/ .
Nicolae Grigorie Lăcrița: Autor a peste 100 de articole de specialitate pe tema Inteligenței
Artificiale (IA), ce pot fi consultate prin motoarele de căutare online, utilizând numele autorului
alături de tematica de interes.
Pentru Trump, este intradevar „superinteligenta”, caci pe mascarici atat il duce capul. Bunica mea, Dumnezeu S-o ierte, a avut un soc tehnologic, la aparitia smartphone, dar tot i-a intuit limitarile, mai ales cand uita sa-l incarce :)))
Asta ce fel de inteligenta este…?
https://www.tiktok.com/@neversaynever9.9/video/7688757140319784224?_r=1&_t=ZN-99yt1R8Q4jH
,,AFACEREA DIN DUBAI CU LINGOURI DE AUR ȘI CETAȚEANUL PAKISTANEZ DIN DOSARUL LUI CALIN GEORGESCU
Procurorii DIICOT vorbesc și despre o întâlnire în Serbia a fostului candidat la prezidențiale cu „oameni de afaceri români care doresc să îl susțină în campania electorală din anul 2024”.
Fostul prezidențiabil s-a văzut cu Sebastian Ghiță în 2021, la Belgrad.
O afacere cu metale prețioase în Dubai, pentru care ar fi fost căutată o finanțare de milioane de euro, apare în dosarul de la DIICOT care îl vizează pe Călin Georgescu. Potrivit unor pasaje din dosarul DIICOT consultat de Cotidianul, fostul candidat la prezindețialele anulate din 2024 i-ar fi propus lui Răzvan-Liviu Leu să acceseze o linie de credit de 6 milioane de euro, bani care ar fi urmat să fie folosiți atât pentru demararea unui business în Dubai, cât și pentru susținerea campaniei electorale din 2024.
Potrivit dosarului de la DIICOT, Răzvan-Liviu Leu l-ar fi însoțit pe Călin Georgescu în Serbia, pentru ca acesta să se întâlnească „cu niște oameni de afaceri români care doresc să îl susțină în campania electorală din anul 2024”.
AUDIO Călin Georgescu l-a vizitat pe fugarul Sebastian Ghiță la Belgrad în 2021. Motivul: i-a cerut ajutorul pentru alegeri
Ulterior, „LEU RĂZVAN-LIVIU s-a întâlnit din nou cu GEORGESCU CĂLIN la locația din mun. Câmpulung Muscel unde a fost prezent și RUSEN IONEL, iar GEORGESCU CĂLIN i-a propus să acceseze o linie de credit în cuantum de 6.000.000 euro pentru a obține lichiditățile necesare pentru susținerea unui „business” cu metale prețioase pe care dorea să-l demareze în Dubai”.
Potrivit aceluiași pasaj, Călin Georgescu ar fi cunoscut detalii privind „afacerile cu aur”, susținând „că a fost reprezentant O.N.U pe relația cu Africa”. Linia de credit ar fi urmat să fie folosită „cât și pentru susținerea campaniei electorale a lui GEORGESCU CĂLIN”.
Cine este cetățeanul pakistanez invitat de Călin Georgescu
La a doua întâlnire de la Câmpulung Muscel ar fi participat și un cetățean pakistanez pe nume Naeem Chan.
„La a doua întâlnire în același loc, a participat la inițiativa lui CĂLIN GEORGESCU și numitul NORMAN despre care știe că se numește NAEEM CHAN, cetățean pakistanez, care urma să înființeze societatea din Dubai, lucru care s-a și întâmplat.”
La întâlnire ar fi fost prezenți și Ion Negoesco, Ionel Rusen, Călin Georgescu și Răzvan-Liviu Leu.
„După a doua întâlnire, LEU RĂZVAN-LIVIU s-a deplasat în Dubai împreună cu NEGOESCU ION și RUSEN IONEL pentru a perfecta documentele cu NAEEM CHAN, respectiv în vara anului 2021”.
Rafinărie sau lingouri de aur
În ceea ce îl privește pe Ionel Rusen, acesta ar fi fost prezentat de Călin Georgescu drept „o persoană bine relaționată international și care poate să îi dezvolte afacerea lui LEU RĂZVAN-LIVIU”.
„RUSEN IONEL a fost întâlnit de către CĂLIN GEORGESCU în Austria sau Elveția, „într-un mediu nobiliar”.
Potrivit declarației consemnate în dosar, Rusen i-ar fi propus lui Leu „să obțină un credit internațional pentru a finanța o afacere în Dubai”.
„Au fost 3-4 întâlniri care s-au realizat la o cafenea, la Câmpulung Muscel unde locuiau atât NEGOESCU ION, cât șiCĂLIN GEORGESCU. La întâlnirile din Câmpulung Muscel au participat: NEGOESCU ION, CĂLIN GEORGESCU, LEU RĂZVAN-LIVIU și RUSEN IONEL.”
În cadrul acestor întâlniri, Ionel Rusen ar fi susținut că poate facilita obținerea unei finanțări pentru afacerea din Dubai.
„RUSEN IONEL a pretins că are prieteni în lumea bancară din străinătate și poate facilita o linie de credit pentru finanțarea unei rafinării ori să achiziționeze lingouri de aur în Dubai, explicându-le că știe cum se desfășoară lucrurile în Dubai și faptul că mai întâi trebuie achiziționată o rafinărie și ulterior intrarea pe bursa de aur”.
CĂLIN GEORGESCU VOIA SĂ-L „DECONSPIRE” PE GEORGE SIMION. AUR NU SE DEZICE DE FOSTUL CANDIDAT CONDIȚIA PENTRU CREDIT: 1 MILION DE EURO
Dosarul DIICOT consemnează și condiția care ar fi fost pusă pentru obținerea creditului, respectiv ca omul de afaceră să depună 1 milion de euro într-un cont la o bancă din Elveția sau Anglia.
„Condiția precizată de RUSEN IONEL pentru obținerea creditului a fost ca LEU RĂZVAN-LIVIU să depună prin transfer bancar din firma sa 1.000.000 euro într-un cont deschis la o unitate bancară din Elveția sau din Anglia, precizând că este vorba de o unitate bancară ce își desfășoară activitatea în mediul online, însă nu cunoaște cum se numește.”
Înainte ca Răzvan Leu să efectueze tranzacția, acesta și Ion Negoesco s-ar fi deplasat în Dubai.
„Până ca LEU RĂZVAN-LIVIU să efectueze tranzacția, NEGOESCU ION împreună cu LEU RĂZVAN-LIVIU s-au deplasat în Dubai pentru a se întâlni cu RUSEN IONEL să discute despre afacere cu un cetățean arab, întrucât conform spuselor lui RUSEN IONEL în cadrul afacerii trebuia să fie implicat și un cetățean arab.”
Potrivit documentelor, „în Dubai au discutat despre înființarea acestei afaceri”. Ulterior, potrivit declarației consemnate în dosar, omul de afaceri Răzvan Leu ar fi făcut o plată de 1,1 milioane de euro.
„După ce a făcut plata sumei de 1.100.000 euro și a realizat că este victima unei infracțiuni de înșelăciune, neobținând creditarea, a încercat efectuarea unei medieri la mediatorul STELUȚA NĂSTASE, având biroul de lucru lângă Tribunalul București”.
Călin Georgescu, pus sub control judiciar
Călin Georgescu, fost candidat la alegerile prezidențiale din 2024, a fost plasat sub control judiciar pentru 60 de zile. Marți, 22 septembrie, procurorii DIICOT l-au dus la Tribunalul București, împreună cu omul de afaceri Ionel Rusen, și au cerut arestarea preventivă a celor doi pentru 30 de zile.
Fostul candidat la prezidențialele anulate din 2024 și Ionel Rusen sunt cercetați pentru constituirea unui grup infracțional organizat și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată. Instanța a respins solicitarea de arestare preventivă și a decis ca ambii să fie plasați sub control judiciar.
DIICOT a contestat decizia Tribunalului București.’’
https://www.cotidianul.ro/afacerea-din-dubai-cu-lingouri-de-aur-si-cetateanul-pakistanez-din-dosarul-lui-calin-georgescu/
,, Într-o înregistrare difuzată de jurnalistul Cristi Ciupercă și preluată ulterior de România TV, Sebastian Ghiță vorbește de o întâlnire de 2-3 ore pe care a avut-o la Belgrad în 2021 cu fostul candidat la alegerile prezidențiale anulate din 2024, Călin Georgescu, în care acesta îi cerea ajutorul în campania electorală. Ghiță susține în înregistrare că Georgescu pretindea sprijinul unor „foști ofițeri din structuri”… ‘’
https://www.cotidianul.ro/calin-georgescu-l-a-vizitat-pe-fugarul-sebastian-ghita-la-belgrad-in-2021-motivul-i-a-cerut-ajutorul-pentru-alegeri/
Niste texte distribuite de impatialul DIICOT!
CG cu multe luni in urma a spus ca s-a deplasat in Serbia s-a intalnit cu Sebi (montat de ocrotitorul Cdlea), care voia sa-i ofere sprijin.
Dosarul este un fâs enorm menit sa acopere altceva…, prin care se doreste decredibilizarea lui CG si transformarea lui intr-un infractor de drept comun!
ICCJ inclusiv pe Potra l-a eliberat din arest, este in control judiaciar: deci a dat sau nu statul cu craci-n sus cu un pistol cu bile si ala defect, un cutit, „trei scanduri rupte dintr-un gard”, doua pietre si un spray cu piper luat de la emaga???!!!
,,Presa a murit. Burtierele trăiesc. Propaganda „vă informează”
A FOST CÂNDVA O MESERIE CARE PUTEA SĂ DĂRÂME GUVERNE. NU PENTRU CA JURNALISTUL AVEA PUTERE. NU AVEA. AVEA UN CARNEȚEL, UN TELEFON, UN TEANC DE DOCUMENTE ȘI INCAPAȚANAREA DE A NU INCHIDE DOSARUL ATUNCI CAND CINEVA II SPUNEA CA NU MAI ESTE NIMIC DE AFLAT.
Avea surse, avea răbdare, avea nopți pierdute, avea uși închise în nas, avea amenințări. Avea patroni care se supărau, politicieni care se înfuriau, instituții care refuzau să răspundă. Și mai avea ceva ce pare astăzi aproape exotic: avea convingerea că puterea trebuie supravegheată. De aceea presa a fost numită câinele de pază al democrației. Nu era o metaforă decorativă. Era o responsabilitate.
Câinele stătea la poartă și lătra când cineva încerca să intre cu forța. Nu negocia cu hoțul, nu-l întreba dacă are un contract de publicitate. Nu-i cerea voie stăpânului să latre. Lătra. Pentru că asta era meseria lui. Presa trebuia să facă exact același lucru. Să latre când puterea mințea, să latre când puterea ascundea, să latre când puterea încălca. Să latre chiar și atunci când puterea era suficient de puternică încât să poată face rău celui care întreba.
Au existat vremuri în care un jurnalist putea să înceapă cu o informație aparent mică și să ajungă, după luni de documentare, până în centrul unei administrații. Watergate nu a început ca un monument al istoriei. A început cu o spargere. Apoi au venit documentele, banii, sursele, legăturile, întrebările puse iar și iar.
Washington Post a urmărit firul până când povestea a ajuns la Casa Albă, iar investigația a primit Pulitzerul pentru serviciu public. Pentagon Papers au arătat, la rândul lor, că presa putea să publice documente pe care puterea ar fi vrut să le țină ascunse. Nu era vorba despre televiziune. Nu era vorba despre cine vorbește mai tare în studio. Nu era vorba despre câte milioane de oameni privesc.
Era vorba despre un lucru infinit mai simplu și infinit mai greu: adevărul verificat. Documentul. Proba.
Întrebarea care nu pleacă până când nu primește răspuns. Acolo era forța presei.
Nu în faptul că putea vorbi. În faptul că putea demonstra. Un guvern putea să nege.
Un ministru putea să se enerveze. Un președinte putea să spună că informația este falsă.
Dar dacă documentele erau acolo, dacă faptele erau acolo, dacă investigația era făcută cu răbdare și rigoare, puterea nu mai putea îngropa adevărul sub un comunicat. Asta era presa. O piedică în calea abuzului. O lanternă în locurile în care puterea prefera întunericul. O voce care nu primea răspunsul de-a gata și nu accepta că „așa stau lucrurile” este o explicație.
Și apoi, nu se știe exact când, ceva s-a rupt.
Nu s-au închis toate ziarele într-o dimineață. Nu a venit nimeni să spună: de astăzi presa nu mai are voie să întrebe. Ar fi fost prea simplu.
Presa a murit mult mai discret. A început să moară atunci când investigația a devenit prea scumpă și comunicatul suficient.
Când timpul petrecut cu un document a început să valoreze mai puțin decât viteza cu care putea fi pusă o știre pe site.
Când întrebarea a devenit mai puțin importantă decât declarația.
Când jurnalistul a început să alerge după ceea ce cineva voia deja să spună, în loc să alerge după ceea ce cineva voia să ascundă. Când accesul la putere a devenit mai prețios decât curajul de a o deranja.
Când o invitație în studio a început să valoreze mai mult decât o investigație.
Când patronul a început să conteze în spatele titlului.
Când banii au început să aibă propriul lor limbaj editorial. Când presa a descoperit că există subiecte care aduc audiență și subiecte care aduc probleme.
Și, încet, aproape imperceptibil, a început să aleagă problemele pe care și le poate permite.
Apoi a venit burtiera. Ce invenție perfectă pentru lumea noastră. Câteva cuvinte și ai spus tot.
Nu mai ai nevoie de douăzeci de pagini de documente. Nu mai ai nevoie de luni de cercetare.
Nu mai ai nevoie să explici. Scrii mare. Scrii urgent.
Scrii apăsat. Scrii „ȘOC”, scrii „DEZVĂLUIRI”, scrii „ULTIMA ORĂ”.
Scrii ceva suficient de tare încât omul să nu mai aibă timp să întrebe ce este în spatele cuvintelor.
Și, încet, burtiera nu mai anunță știrea. Îți spune cum trebuie să o primești.
Îți pune emoția înaintea informației, îți pune verdictul înaintea documentului, îți pune răspunsul înaintea întrebării. Și dacă mai întrebi, problema devine întrebarea ta.
De ce întrebi ? De ce nu crezi ? De ce nu accepți ? De ce pui la îndoială ?
De ce nu vezi ceea ce vedem noi? Și, într-o lume în care presa ar fi trebuit să apere dreptul omului de a întreba, ajungem într-o lume în care omul care întreabă începe să fie privit ca o problemă.
Aici apare propaganda.
Nu neapărat în forma ei grosolană, cu lozinci și portrete atârnate pe pereți.
Propaganda modernă este mult mai elegantă. Vine în studio, vine cu grafice, vine cu experți, vine cu breaking news. Vine cu aceeași propoziție repetată pe zece ecrane până când repetiția începe să semene cu adevărul. Nu trebuie să-ți spună întotdeauna „crede-mă”. Uneori este suficient să nu-ți mai lase timp să întrebi. Îți dă explicația înainte să-ți dea faptele. Îți dă indignarea înainte să-ți dea documentul.
Îți spune cine este bun și cine este rău înainte ca tu să afli ce s-a întâmplat.
Îți arată dușmanul înainte să-ți arate proba. Iar dacă îndrăznești să întrebi „de unde știm ?”, din cetățean curios poți deveni suspect. Din om care caută adevărul poți deveni „dușman”.
Din jurnalist care verifică poți deveni incomod. Din cititor care nu înghite tot ce i se servește poți deveni „dezinformator”.
Ce ironie cumplită ! Presa care s-a născut pentru a pune întrebări ajunge să-i privească pe cei care pun întrebări ca pe o amenințare.
Poate că aici trebuie să ne oprim puțin. Pentru că nu despre faptul că presa a devenit zgomotoasă este vorba. Zgomot a existat întotdeauna. Nici despre faptul că toți jurnaliștii ar fi devenit propagandiști.
Ar fi prea simplu și, tocmai de aceea, prea ușor de combătut. Mai există oameni care fac această meserie cu adevărat. Mai există oameni care caută documente, verifică informații, își asumă riscuri și publică lucruri incomode. Sunt puțini, sunt incomozi. Tocmai de aceea nu sunt întotdeauna cei mai susținuți.
Iar existența lor nu anulează moartea presei ca sistem. Dimpotrivă. O face mai dureroasă.
Pentru că ne arată că meseria încă poate fi făcută. Numai că trebuie făcută împotriva curentului.
Și atunci întrebarea devine teribil de simplă: dacă presa adevărată trebuie să lupte ca să supraviețuiască în timp ce propaganda poate trăi din confort, audiență și bani, CE ANUME MAI PAZIM ?
Pentru că aici este rana despre care se vorbește prea puțin.
Presa nu poate fi independentă doar în declarații. Independența se vede atunci când adevărul te costă. Atunci când documentul pe care îl publici supără exact omul de care depinzi.
Atunci când întrebarea pe care o pui poate închide o ușă.
Atunci când investigația poate să-ți aducă un proces, o amenințare, o campanie de discreditare sau pierderea accesului. Acolo se vede dacă mai există presă. Nu în studioul frumos, nu în vocea gravă, nu în grafica spectaculoasă, nu în numărul de telespectatori.
În momentul în care jurnalistul are de ales între confort și adevăr.
Acolo începe meseria. Și poate că tot acolo a început și moartea ei.
Pentru că un jurnalist adevărat poate greși. Poate interpreta greșit.
Poate publica ceva ce se dovedește incomplet și poate fi obligat să repare.
Dar există o diferență enormă între omul care greșește căutând adevărul și omul care nu mai caută deloc.
Primul se poate corecta. Al doilea doar transmite.
Primul spune: „Nu știu încă.” Al doilea trebuie să aibă imediat un răspuns.
Primul cere documente. Al doilea cere reacții.
Primul verifică. Al doilea repetă.
Primul poate spune „nu avem suficiente date”.
Al doilea trebuie să umple emisia.
Și, atunci când nu mai ai timp să cercetezi, începi să preiei.
Când preiei suficient de mult, începi să repeți. Când repeți suficient de mult, începi să creezi realitatea pe care o repeți. Iar când toți repetă același lucru, omul care spune „stați puțin, dar unde este dovada ?” devine deranjant.
Asta este poate cea mai mare victorie a propagandei: nu să te convingă.
Să te obosească, să te facă să renunți la întrebări.
Să te facă să spui: „Bine, dacă toți spun asta, probabil că așa este.”
Să transforme îndoiala sănătoasă în rușine.
Să transforme curiozitatea în vină. Să transforme neîncrederea în dușmănie.
Și, într-o asemenea lume, nu mai trebuie să cenzurezi presa. Este suficient să o faci dependentă.
Nu mai trebuie să interzici întrebarea. Este suficient să faci întrebătorul indezirabil.
Nu mai trebuie să ascunzi documentul. Este suficient să umpli ecranul cu atât de mult zgomot încât nimeni să nu mai aibă răbdare să-l caute.
Iar noi am ajuns să trăim într-o lume în care avem mai multe știri decât oricând și, uneori, mai puțină presă decât oricând.
Avem camere peste tot. Microfoane peste tot. Site-uri peste tot. Burtiere peste tot.
Avem breaking news la fiecare câteva minute. Avem oameni care ne explică tot.
Avem oameni care ne spun ce trebuie să credem înainte să apucăm să aflăm ce s-a întâmplat.
Avem opinii înainte de fapte și verdicte înainte de probe.
Și avem o imensă industrie a reacției. Toată lumea reacționează.
Aproape nimeni nu mai are timp să cerceteze.
Și, undeva, sub avalanșa aceasta de cuvinte, adevărul investigat stă singur.
Cu documentele lui. Cu liniștea lui. Cu răbdarea lui. Așteptând să-l mai caute cineva.
Poate că de aceea mi se pare atât de tristă expresia „câinele de pază al democrației”.
Pentru că îmi amintesc ce însemna. Câinele acela trebuia să latre când venea puterea.
Astăzi, prea des, pare că latră când vine cel care întreabă de putere. Ce ironie !
Cel care trebuia să păzească poarta a ajuns să-i spună cetățeanului să nu se apropie de ea.
Să nu întrebe ce este înăuntru. Să nu se uite la documente. Să creadă ce i se spune.
Să nu tulbure liniștea. Să nu pună întrebări.
Iar dacă totuși întreabă, să fie întrebat la rândul lui de ce întreabă.
Aici nu mai este vorba despre jurnalism. Este vorba despre obediență.
Despre o presă care, în prea multe locuri, a încetat să mai fie intermediarul dintre putere și cetățean și a devenit intermediarul mesajului puterii către cetățean. Și poate că aceasta este moartea adevărată.
Nu faptul că nu se mai scrie. Se scrie enorm.
Nu faptul că nu se mai vorbește. Se vorbește enorm.
Nu faptul că nu mai există televiziuni. Sunt mai multe ca oricând.
A murit însă ceva mult mai important: ideea că presa trebuie să afle adevărul înainte să ni-l explice.
În România, presa nu a murit când s-au închis ziare. A murit mai devreme.
A murit atunci când întrebarea a devenit incomodă pentru cei care puteau plăti răspunsul.
A murit atunci când interesul a început să poarte haine de știre.
A murit atunci când banii publici au putut cumpăra liniște, vizibilitate și, uneori, un anumit fel de a spune povestea.
A murit atunci când cetățeanului i s-a cerut să creadă înainte să i se permită să verifice.
Și a murit de fiecare dată când omul care întreba „unde este dovada ?” a fost făcut să se simtă vinovat pentru simplul fapt că întreabă.
Au rămas câțiva oameni care încă fac meseria.
Puțini. Atât de puțini încât îi poți număra. Sunt oamenii care încă stau noaptea cu un document în față. Care încă sună. Care încă verifică. Care încă pierd timp ca să nu piardă adevărul.
Care încă acceptă să fie incomozi. Care încă știu că presa nu există pentru a fi iubită de putere.
Poate că ei sunt ultimii paznici ai unei porți pe care aproape nimeni nu mai privește.
Și poate că de aceea nu ar trebui să spunem doar că presa a murit.
Ar trebui să ne întrebăm cine a îngropat-o. Nu pentru a găsi un vinovat.
Pentru a înțelege cum a fost posibil.
Cum o meserie care putea să dărâme guverne cu un document a ajuns să tremure în fața unui contract.
Cum o profesie care trebuia să-i pună întrebări puterii a ajuns să pună întrebări celor care nu acceptă răspunsul oficial.
Cum omul care trebuia să ne apere dreptul de a întreba a ajuns, uneori, să ne explice de ce nu avem voie să întrebăm.
Asta este tragedia. Nu că presa vorbește prea mult.
Doar că spune atât de mult, încât nu mai auzim adevărul.
Nu că avem prea multe știri. Pentru că avem prea puține întrebări.
Nu că televizoarele sunt aprinse. Pentru că, uneori, lumina lor ne împiedică să vedem întunericul din spatele lor.
Și poate că, într-o zi, cineva va deschide din nou un dosar vechi.
Va găsi într-un sertar un carnețel. Câteva nume. Un document. O notiță scrisă în grabă.
Și va întreba ce s-a întâmplat cu meseria aceea care nu trebuia să se teamă de nimeni.
Poate atunci vom înțelege.Presa nu a murit când a încetat să mai scrie.
A murit când a încetat să mai caute.
Iar în ziua în care presa a încetat să mai caute adevărul, propaganda nu a mai avut nevoie să mintă.
A fost suficient să vorbească. Și noi am ascultat.
Am ascultat atât de mult, încât am uitat să mai întrebăm.
Iar când, într-un târziu, cineva a mai întrebat, câinele de pază nu a mai lătrat spre putere.
A lătrat spre el. Și atunci am înțeles că nu mai păzea democrația. Păzea tăcerea.
Presa a murit. Burtierele trăiesc. Propaganda „vă informează”.
Democrația și-a dat duhul. Și astfel din câinele de pază al democrației, presa a ajuns să cânte prohodul unei societăți care tocmai a intrat într-o diktatură dar nu vede zidurile închisorii. Încă!
Domnul să vă miluiască.’’
De ZOE DANTES, CEA MAI BUNA si cea mai CURAJOASA ZIARISTA din Romania !
https://www.activenews.ro/opinii/Zoe-Dantes-Presa-a-murit.-Burtierele-traiesc.-Propaganda-va-informeaza-208156