 CD1.961 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
DISPERAREA CARE VREA SĂ CREEZE PANICĂ Operation ”Economic Outcast” – Operațiunea „Proscris Economic” o campanie amplă a guvernului SUA a fost lansată pe 24 august 2026, pentru a izola complet Iranul de sistemul financiar global și a tăia liniile de apărare economice ale acestuia, un nou plan “D Day” economic, cum l-a botezat Bessent, de a distruge Iranul, de a-l face un proscris al lumii. In epoca Trump asemenea declaratii fulminante nu sunt o raritate si nimeni nu mai stă să analizeze valabilitatea declaratiilor in raport cu realitatea din teren. In primul rand că statura si figura lui Bessent nu il ajutau si nu dădeau declaratiei nici o grandoare sau semnificatie, totul suna fals si neconvinăgtor, desi mai sclipea din cand in cand in discursul său, o dantură bine intretinută in zimbetul fortat si neincrezător ce si-l impunea trezorierul. S-a vrut să fie o amenintare care să paralizeze, să inducă panică in randul celor din anturajul iranian. Totodată departamentul Trezoreriei Statelor Unite a anunțat după o săptămâna că va dubla achiziționarea propriilor obligațiuni. Randamentele obligațiunilor cresc pe măsură ce prețurile scad. Și prețurile obligațiunilor scad atunci când investitorii nu vor să cumpere datorie guvernamentală. Trezoreria va dubla acum cel puțin suma răscumpărărilor pe care le face pe perioadă, de la 2 miliarde de dolari la 4 miliarde de dolari, ceea ce ar putea duce răscumpărările totale la 66 de miliarde de dolari pe an. El intenționează să emită mai multe obligațiuni pe termen scurt pentru a le răscumpăra pe cele pe termen lung. Aceasta este echivalentul împrumutului de bani cu propriul card de credit și apoi al împrumutului de la bankerii private cu dobanzi mari pe termen scurt pentru a achita datoria de pe cardul de credit. Problema este simpăl si fără multă gandire, doar dintr-un reflex sănătos anulezi cele două declaratii ca nerealiste. Una nu poate paraliza, induce panică, un regim impotent financiar nu poate avansa amenintări valabile. Aceste măsuri nu vor rezolva nimic. Dar vor crea probleme mai profunde pentru finanțele publice ale SUA. Acestea pot încetini temporar scăderea liberă a prețurilor obligațiunilor prin reducerea decalajului dintre excesul de ofertă și scăderea cererii, dar acest lucru nu va opri tendința generală către un cost mai mare al împrumuturilor pentru guvernul SUA. Oamenii cumpără obligațiuni ca investiție – un loc sigur, stabil unde să-și pună banii, unde pot acumula dobânzi și pot obține profituri. Obligațiunile guvernamentale pe termen lung obișnuiau să fie cel mai sigur loc pentru a face acest lucru – în special obligațiunile guvernamentale americane, care sunt numite „titluri/bonuri de trezorerie”. Motivele pentru aceasta au fost că guvernul SUA își putea oricând plăti datoriile – și dacă obligațiunea trebuie plătită integral, cu dobândă, la termen în 2 ani, 10 ani sau 30 de ani, credibilitatea financiara a guvernului SUA nu era pus la îndoială. Însă acum, conform pieței mondiale, această stabilitate si credibilitate nu mai este considerată a fi cazul. Investitorii nu consideră obligațiunile de trezorerie americane pe termen lung o investiție bună din cauza unei convergențe haotice a mai multor factori. În primul rând, există bula bursieră a inteligenței artificiale. Enormele companii de tehnologie au un apetit insațiabil pentru împrumuturi și chiar emit propriile obligațiuni, investitorii privați împrumutându-le sute de miliarde. În al doilea rând, obligațiunile pe termen lung devin investiții mai riscante din cauza inflației. Pe măsură ce valoarea monedei scade, scade și valoarea împrumuturilor, erodând profitabilitatea randamentelor obligațiunilor pe termen lung. În economia SUA există o inflație persistentă de decenii. Și, în ciuda faptului că principala prioritate a Rezervei Federale, a Trezoreriei și a Casei Albe este reducerea inflației – a fost una dintre principalele promisiuni de campanie la cele de-a doua alegeri ale lui Donald Trump – acestea nu au reușit să o aducă sub control. Dimpotrivă, războiul din Iran a dus la închiderea Strâmtorii Hormuz, blocând rutele comerciale și creând inflație la combustibili și îngrășăminte. Prețurile la alimente și la orice altceva vor urma probabil exemplul în curând. Aceasta a fost o gafă impusă de elitele bankare administrației Trump, care nu îmbunătățește încrederea celor care luau în considerare să împrumute bani guvernului. În al treilea rând, regimul politic din SUA pare să piardă controlul asupra situației financiare, datoria guvernamentală este cu siguranță scăpată de sub control. Săptămâna aceasta, datoria guvernamentală totală a depășit 40 de trilioane de dolari. Numai în ultimul an s-au adăugat 3 trilioane de dolari, iar 15% din cheltuielile guvernamentale sunt direcționate către deservirea acestei găuri negre supermasive în continuă creștere – mai mult decât se cheltuiește pentru asistență socială sau apărare. Politici precum războiul din Iran și acum această mișcare disperată, fără precedent a Trezoreriei de a-si cumpara propriile emisiuni de bonuri de trezorerie, nu vor face decât să submineze și mai mult încrederea. Financial Times a scris săptămâna aceasta: Când a fost întrebat dacă este îngrijorat de implicații, Trump a spus „Nu, deoarece restul economiei noastre merge atât de bine”. Noul său numit în cadrul Rezervei Federale, Kevin Warsh, nu este perceput nici el ca luând inflația suficient de în serios de către investitori. Potrivit Reuters: „aparenta reticență de a accepta creșteri ale ratelor dobânzilor, cu o inflație peste ținta de 2% a Fed-ului pentru cinci ani și numărând mai multe, nu a fost bine primită.” Dar această criză se datorează mai mult decât incompetenței lui Trump. La sfârșitul celui de-al doilea mandat al lui Obama și începutul primului mandat al lui Trump în 2016, datoria publică totală a SUA era de aproximativ 20 de trilioane de dolari. De atunci, aceasta s-a dublat într-un deceniu. Președintele care a crescut cel mai mult datoria publică într-un singur mandat a fost Joe Biden. Ideea este clară. Oricine se află la volan – democrat sau republican, și indiferent de ideile sau promisiunile sale din campanie – este obligat să găsească soluții pe improvizate pe termen scurt, sub forma unei datorii paralizante, pentru a repara o criză profundă și insolubilă a capitalismului american. Guvernul SUA nu poate continua să cheltuiască așa cum o face fără a se împrumuta mai mult, iar împrumuturile suplimentare nu vor face decât să coste guvernul mai mult. Este un cerc vicios al dezastrului. Reduceri enorme ale cheltuielilor publice sunt la ordinea zilei, dar americanii de rând sunt deja în punctul de fierbere. Actuala „rebeliune a pieței de obligațiuni” face ca amenintarile si declaratiile lui Bessent sa fie privite cu maximă indoială si oarecare milă. Atlanta 31/08/2026 |
|---|
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
LIBERALISMUL CARE NE’A ELIBERAT(?)
De CD
Europa in viziunea antică era o frumoasă tanără cu părul despletit călărind un taur alb viguros, astăzi Europa arată ca o babă cu late neglijente, obeză, călare pe o “Mobra” electrică.
În fața unui continent fragmentat istoric în entități statale mereu predispuse la război, au existat mai multe încercări de a uni Europa, astfel încât aceasta să își poată asuma și consolida puterea la scară globală.
După căderea Constantinopolului, în 1464, regele Bohemiei George de Poděbrady a sugerat, de exemplu, ca Franța și Veneția să se alieze cu Ungaria și Polonia pentru a respinge invadatorii otomani.
Înainte de începuturile integrării europene ca atare, contele darwinian-malthusian Richard Coudenhove-Kalergi (1894–1972) devenise deja unul dintre „părinții Europei” prin fondarea Uniunii Paneuropene (1926). Prin intermediul revistei Paneuropa (mai întâi cartea și apoi revista lunară cu același nume), el a militat cu pasiune si presiune pentru înființarea Statelor Unite ale Europei, reînviind o idee lansată cu aproape un secol mai devreme de Victor Hugo în celebrul său discurs la Congresul Internațional pentru Pace (1849).
Adolf Hitler la etichetat pe Coudenhove-Kalergi drept „ticălos cosmopolit”, fapt care la dus pe acesta din urmă în exil în Statele Unite după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
UE vrea incă să se mai lărgească, intr-o disperare nerezolvată sperand că lărgimea va salva Europa de miile de probleme care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat UE.
Noi am făcut eforturi si sacrificii substantiale să fim la masa Europei, desi nu aveam statut de stat independent suveran, noi devenisem o companie in cadrul Consortiului Finanaciar International, prin Legea 28 din martie 1991.
Si suntem tratati ca atare, oricat am vrea noi să ne evidentiem in sacrificii si programe severe sociale. Am fost liberalizati la nivelul nostru de subcolonie.
Occidentul de astăzi sătul de liberalism se imparte în două tabere beligerante – cei care tânjesc după soluții neliberale pentru problemele actuale și cei care se tem de soluțiile neliberale. Nu mai există soluții liberale, creativitatea liberalismului a dispărut subit de cateva decenii. Ceea ce oferă liberalismul este libertatea și speranța că, odată cu puterea sporită pe care libertatea o conferă oamenilor, orice probleme concomitente vor deveni teoretic, în general acceptabile.
Acceptabilitatea este pentru elite, restul trebuie să “accepte” ceea ce se mai găseste, ce a mai rămas neatins de egocentrismul liberal.
În occident unde liberalismul și-a găsit originea ca filosofie politică și morală acum peste 200 de ani, liberalismul a avut o șansă excelentă de reușită. Dar de ce nu a îmbunătățit viata socială libertățile suplimentare oferite de liberalism?
Liberalismul a ajutat la crearea Economiei de piață, a stimulat descoperirile științifice și tehnologice de-a lungul revoluției industriale și a adus noi prisme, pozitii si puncte de vedere in filozofia speculativă (poate prea speculativă si extrem de diversificată, periculos de deiversificată). Dar si aici au existat limite căci tehnologia trebuia franată ca să se poată extrage si ultima picătură de profit din investitia făcută.
Libertățile liberalismului au condus, initial la un nivel de trai mai ridicat în unele societăti. Dar liberalismul occidental de astăzi atârnă de un fir subțire deoarece gama orbitoare de libertăți pe care le-a generat a condus la multirasialism, dawinism, malthusianism, imigrație în masă și la destrămarea generală a societății tradiționale, “heteronormative”.
Problemele încep să devină vizibile după ce toate obstacolele din cale au fost dăramate lăsand camp liber dechis liberalismului egocentric, progresist. Se vede acum clar, in campul deschis liberal că problemele depășesc beneficiile, iar pentru aceste probleme liberalismul nu are nici o soluție pe termen scurt sau lung.
Avem o libertate abstractă fără egal după analizele socio-politice, dar nimic palpabil si promitător nu se mai vede in orizontul pustiu.
Se observă usor că beneficiile minore, amăgitoare si trecătoare nu pot depăși problemele sociale, mai ales acum cand occidentul incepe sa fie concurat si provocat de Sudul Global.
Un Sud Global care căutand să cunoască occidentul(si s-au străduit temeinic trimitandu-si odraslele la studii in occident) s-a lovit de egoismul trist, de mercantilismul atroce si de consumerismul a tot distrugător in mediu si societate.
Pe de altă parte occidentul a fost impedicat pe orice cale să cunoască cultura Sudului Global, fiind ascunsă si denigrată de preotii ideologiei talmudice.
Nu a existat nici o sansă ca occidentul să cunoască si să aprezieze in mod direct cultura Sudului si a rămas mereu doar sub impresiile create de barfa talmudistă.
Liberalismul și-a depășit utilitatea, acum apare si mai nefiresc și funcționează doar aparent în anumite circumstanțe artificiale.
Circumstanțele se schimbă si ele odată cu concurenta aprigă cu Sudul Global si se ajunge rapid la punctul în care liberalismul nu doar că devine imposibil de aplicat, ci și sinucigaș. Libertățile liberale i-au ispitit pe occidentali si pe noi să fetișizeze comportamente maladaptive, impotriva naturii. Fiecare dintre aceste soluții limitează libertatea individuală de dragul “sănătății generale a societății”.
Astăzi putem vedea cu ușurință că, cu cât așteptăm mai mult să găsim soluții pentru problemele noastre, cu atât aceste soluții vor trebui să fie mai neliberale pentru a le rezolva. Soluțiile neliberale devin din ce în ce mai necesare în fiecare zi, ideologia liberală este stearpă, impotentă fără solutii pentru prezent si viitor.
Liberalismul tratează traditia, religia, mitul, ritualul și sacrul ca pe niște rămășițe ale unui trecut superstițios de mult dispărut. Acest lucru se datorează faptului că antropologia liberalismului plasează individul rațional în centrul său și îl imaginează ca fiind secular, autonom și complet post-mitologic.
Din aceasta a apărut o mare parte din ordinea juridică și instituțională modernă, bazată pe presupunerea că ființele umane pot folosi rațiunea pentru a-și ghida viața, a judeca chestiuni morale și a organiza societatea in afara traditiei si a normelor morale si legale.
Dar, în încercarea liberalismului de a aboli mitul și sacralitatea, liberalismul a ajuns să-și creeze proprii înlocuitori seculari. Egalitatea, Libertatea, drepturile omului, dreptul internațional, progresul, politica climatică, incluziunea și concepte similare funcționează ca obiecte sacre în cadrul ordinii liberale.
Ori de câte ori cineva încearcă să le pună la îndoială, nu neapărat pentru a le aboli, ci poate chiar pentru a le îmbunătăți/amenda, acestea sunt apărate cu forță “morală” de către instituții, oficiali și agenti instituționali ai liberalismului și tratate ca adevăruri care nu trebuie puse serios la îndoială.
Liberalismul si-a creat propriul limbaj, propria terminologie in forme abstracte care moral sau institutional nu au nici o valoare in sine. Astfel termenul abstract de libertate este vehiculat in lozinci si pamflete ideologice creind o vaguitate a comunicării, si derutare a auditoriului.
Unul dintre cele mai sacre cuvinte ale liberalismului este Egalitatea. Acest lucru poate fi observat în modul în care guvernele, ONG-urile, universitățile, instanțele, corporațiile și alții o invocă ca și cum toată lumea ar înțelege deja ce înseamnă această abstractie. Totuși, problema este că Egalitatea nu are un înțeles stabil, împărtășit de toți cei care o folosesc.
Pentru cei religioși, poate însemna egalitate în fața lui Dumnezeu. Din punct de vedere politic, poate însemna tratament egal în fața legii. Din punct de vedere social, poate însemna acces egal la bunuri/servicii de bază, cum ar fi educația primară și secundară. Într-un sens mai meritocratic, poate însemna șanse egale de a te dovedi. În forma sa mai radicală, poate însemna producerea forțată a unor rezultate egale sau chiar aplatizarea tradițiilor, identităților și formelor de viață moștenite.
Egalizarea este un fenomen destul de intalnit in practica libertariană ce duce la disparitia identitatii personale si aparitie a individului “unitate”.
De-a lungul secolelor, liberalismul a trecut prin mai multe înțelesuri ale egalității, dar în cea mai recentă mutație a sa a ajuns la egalitate ca asemănare. Aceasta înseamnă că fiecare diferență organică în natură, societate sau viață instituțională, cum ar fi rolul, rezultatul, sexul, vocația, cultura, moștenirea sau statutul, devine imediat suspectă.
Dacă apare vreo ierarhie, presupunerea este că aceasta trebuie să fi fost creată printr-o opresiune ascunsă sau moștenită în cadrul sistemului și că această ierarhie trebuie, prin urmare, corectată, aplatizată/egalizată prin egalitatea de rezultat, reprezentare sau statut.
Problema, însă, este că ierarhia nu este o construcție artificială sau societală, așa cum susțin mulți liberali și stângiști, ci ceva organic, natural și inerent vieții umane, prezent în fiecare act de judecată, preferință și alegere. Chiar și ceva atât de simplu precum alegerea salatei în locul gustării se bazează pe o ierarhie de preferințe moștenită, bazată pe experiența personală, gust, obicei/traditie și cultură.
Prin urmare, întrebarea nu este dacă există ierarhie, ci dacă este organică și corect ordonată sau artificială și coruptă.
Dacă ne uităm la încercările istorice de a aplatiza ierarhia, vedem că ierarhia revine adesea într-o formă mai coruptă. Un exemplu este Revoluția Franceză, care a demontat aristocrația franceză într-un mod violent – nu că vechea ierarhie ar fi fost lipsită de corupție – doar pentru a vedea o nouă aristocratie apărând atunci când Napoleon a devenit împărat, și-a creat propria curte și a contribuit la consolidarea unei birocrații ale cărei elite finale puteau fi la fel de opresive și adesea mai intruzive decât vechea nobilime.
În epoca modernă, o tendință similară poate fi observată în inițiativele DEI, sau Diversitate, Echitate și Incluziune, care adesea încearcă să aplatizeze ierarhiile stabilite de merit și performanță, oricât de imperfecte, tratându-le ca fiind suspecte sau inerent corupte.
Prin programe instituționale centralizate, se încearcă crearea unui loc de muncă mai „echitabil” prin înlocuirea diferențelor de realizare cu obiective de reprezentare.
Acest lucru, ca și în exemplele anterioare, are ca rezultat apariția unei ierarhii mai rigide bazate pe politica identității și victimizarea percepută în loc de competență și contribuție.
Ceva similar poate fi observat și în sport, unde bărbații biologici care se identifică drept femei concurează împotriva femeilor biologice, slăbind vechea ierarhie a competenței atletice feminine și a competiției loiale.
Și aici, egalitatea ca asemănare nu desființează ierarhia; pur și simplu înlocuiește o ierarhie cu alta, mai puțin transparentă, în care rangul este din ce în ce mai mult determinat de identitate și conformitate ideologică, mai degrabă decât de performanță, contribuție, merit sau excelență.
De obicei, astfel de rezultate sunt atribuite marxismului, comunismului sau socialismului. Există un sâmbure de adevăr în aceasta, deoarece aceste ideologii încearcă adesea să aplatizeze/egalizeze ierarhiile și să reducă oamenii la unități egale.
Totuși, nici liberalismul nu este inocent, deoarece o parte din această aplatizare provine din propria idee despre individul rațional, abstract.
În forma sa cea mai degradată, liberalismul acordă prioritate absolută individului, detașându-l de formele comunitare, metafizice, fizice și biologice, cum ar fi familia, apartenența la popor, religia, traditia, datoria, locul și sexul. Odată ce liberalismul decide că omul este mai presus de toate un individ purtător de drepturi, detașat de aceste forme, el devine o unitate economică interschimbabilă.
Diferențele care odinioară îi dădeau sens devin secundare, neimportante sau chiar opresive, deoarece individul este imaginat ca fiind oprimat de identitatea și datoria colectivă. Aici se întâlnesc liberalismul și egalitarismul de stânga.
Lipsit de obligații și identități colective, individul nu devine unic; el devine încă o unitate interschimbabilă, la fel ca muncitorul/proletarul din gândirea egalitară de stânga, marxistă.
Dacă ierarhiile apar în mod natural, fie sub formă organică, fie coruptă, sintetică, atunci ele sunt inevitabile, indiferent dacă ne plac sau nu. Adevărata întrebare, așadar, nu este dacă societatea va avea ierarhie, ci ce fel de ierarhie ar trebui să aibă.
O ierarhie orizontală in campul muncii este o structură cu puține sau deloc niveluri de management intermediar. Membrii au putere decizională directă, autonomie largă și comunicare deschisă cu liderii de top, promovând munca rapidă în echipă și responsabilitatea comună în loc de comenzi de sus în jos.
Principalele caracteristici și beneficii ale ierarhiei orizontale din campul muncii:
Elimină nivelurile intermediare, astfel încât personalul să raporteze direct directorilor.
Putere comună: Angajații fac alegeri independent, fără a aștepta aprobarea.
Concentrare pe echipă: Grupurile lucrează împreună în diferite locuri de muncă și departamente.
Discuții deschise: Informațiile circulă liber și rapid în întregul grup.
Viteză: Rezolvă problemele mai rapid, deoarece etapele de aprobare sunt eliminate.
Adaptabilitate: Se schimbă rapid atunci când nevoile sau obiectivele pieței se schimbă.
Moral: Oferă angajaților mai multă responsabilitate, încredere și satisfacție profesională. Structurile orizontale au mai puține niveluri de management, responsabilitățile și procesul decizional fiind partajate între echipe și angajați.
Accentul se pune pe colaborare și lucrul în echipă, angajații fiind încurajați să lucreze în diverse funcții și departamente.
Accentul se mai pune si pe abilități, expertiză și performanță, rolurile fiind bazate pe competențe, mai degrabă decât pe poziții ierarhice.
Comunicarea este mai directă și mai deschisă, promovând un mediu transparent care încurajează schimbul de idei și inovația.
Procesul decizional este simplificat, ducând la aprobări mai rapide și mai eficiente și permițând organizației să răspundă rapid la schimbări și oportunități.
Toate atributele si obiectivele ierarhiei la nivel institutional sunt aplicabile corespunzător la nivel social. O demonstratie clară si de success o avem la unele state din Sudul Global.
Încercarea de a aplatiza/egaliza ierarhia verticală este văzută in mod fals ca fiind ierarhie orizontală. Dar prin orizontalizarea fortată a ierarhiei verticale se pierde o parte din valorile morale si sociale si se ajunge la un fals tradiționalism, ce duce inerent la o orientare către egalitarism, materialism, individualism, uniformitate și ceea ce René Guénon a numit domnia cantității: reducerea realității la ceea ce poate fi numărat, măsurat, comparat și standardizat.
Egalitatea-ca-asemănare aparține acestei viziuni orizontalizate asupra lumii, deoarece poate număra și compara, dar nu poate înțelege calitatea: stăpânirea abilităților, vocația, funcția, caracterul sau înțelepciunea. Vede oamenii ca unități, nu ca purtători de sens. Alain de Benoist in cartea sa “Ideologia asemănării” este foarte clar supra limitelor egalizării.
Verticalitatea, pe de altă parte, nu vede ierarhia ca pe un accident sau o opresiune care trebuie demontată, ci ca pe ceva ce poate apărea organic și poate exprima ordine metafizică. Locul cel mai înalt într-o astfel de ierarhie ar trebui să aparțină nu revendicărilor de identitate, ci înțelepciunii, măiestriei și responsabilității.
Astăzi avem nevoie de soluții neliberale, dar avem si frica de a ne uita in acea directie unde lucrurile merg bine si promitător: spre Sudul Global. Dar pentru că am denigrat acea directie – cale – nu avem curajul să vedem de ce acolo totul merge bine si spre mai bine.
Egoismul cultivat de liberalism ne impiedică acum să schimbăm prisma morală si să trecem de la totul pentru mine la totul pentru comunitate. Dacă toata lumea dă, toata lumea are, in functie de merit, nevoie si contributie.
Dar cine apreciază nevoia contributia si meritul?
Nu un partid, nu un neam ales sau preotii ideologiilor toxice de ocazie.
Ci noi insine, ghidati de morala, traditia si cultura noastră. Depinde de noi ca indivizi să accedem la grija pentru comunitate si să acceptăm responsabilitatea de a fi corecti, virtuosi. Virtutea nu este un mijloc legat de un scop ultim. Este propriul său scop – propria sa recompensă.
Trebuie curaj ca să ajungem acolo in tăramul multipolaritătii cooperante si echitabile – win win, căci nimic nu s-a făcut pe lumea asta fără curaj si abnegatie, trăsături puternice de caracter si valori etice de care am si uitat că există si că ne ar putea ajuta.
Să ne jute Dumnezeu.
Atlanta 02/09/2026