DINAMICA SCHIMBĂRII DE PUTERE

STUDIILE ECONOMICE IN OCCIDENT
De CD

La Universitatea Harvard, studentii au studiat economia pentru că „părea o știință”, spre deosebire de celelalte discipline umaniste. Crezând că vor intra în contact cu realitatea sau adevărul, care este scopul științei, studentii au descoperit că economia anilor 1980 era obsedată de modele matematice sofisticate, părând adesea să prețuiască inteligența matematică mai mult decât generarea de perspective asupra modului în care funcționează lumea de fapt.

In practică industria bankară angaja cu disperare totii specialistii in Quantum Calculus si Quantum Phisics, cea mai mare racoleoare era nepoata cea roscată si bine facută a lui Sir Evelyn de Rothschild. Se urmărea prin Quantum găsirea unor formule magice, alchimiste care să sporească veniturile bankare la maximum.

Mai rău, această inteligență matematică se baza pe presupuneri metafizice despre natura umană care erau grosolan materialiste, cum ar fi calculul cost-beneficiu propus de laureatul Premiului Nobel Gary Becker, care a descris sacramentul sfintei căsătorii, „conform abordării economice”, ca o decizie care se ia „atunci când utilitatea așteptată de la căsătorie o depășește pe cea așteptată de la rămânerea celibatară sau de la căutarea suplimentară a unui partener mai potrivit”. – E. Michael Jones, Barren Metal: “O istorie a capitalismului ca conflict între muncă și camătă”.

Așa cum a spus odată cardinalul John Newman, economia are tendința de a prelua toate celelalte discipline academice, dar îi place în special să înlocuiască teologia ca regină a științelor: Ce face atunci când calculul său economic atotcuprinzător devalorizează căsătoria ca fiind doar un alt contract pe care „o persoană căsătorită îl reziliază atunci când utilitatea anticipată prin devenirea celibatară sau căsătoria cu altcineva depășește pierderea de utilitate din separare, inclusiv pierderile datorate separării fizice de copii, împărțirea bunurilor comune, onorariile avocaților și așa mai departe.”

Economia, așa cum este practicată la Harvard, este obsedată de crearea de „modele matematice sofisticate” care rareori, dacă nu chiar niciodată, intră în contact cu lumea reală a schimburilor economice. O analiză asupra colapsului financiar din 2008 oferă o explicație clară a ceea ce se întâmplă atunci când speculațiile financiare pierd contactul cu realitatea, a cărei manifestare concretă a fost „bula activelor din jurul sectorului imobiliar”, care a început atunci când băncile au început „să-și vândă ipotecile către terți” eliminând posibilitatea de neplată.

Solutia parea fără risc, căci riscurile si le asumau cumpărătorii, iar aceste vanzări s-au făcut predilect către investitorii chinezi urmand ca acestia să piardă negresit.
Dar ceea ce nu au stiut băncile americane a fost că, cu putini ani in urmă China cunpărase o mică, străveche bancă scotiană ce avea legături contractuale seculare cu toate marile bănci europene si astfel chinezii si-au asigurat prin acest lant bankar toate cumpărăturile făcute in SUA tot la o societate de asigurări americană Lehman Brothers.

Lehman Brothers s-a prăbușit în septembrie 2008 din cauza supra-îndatorării masive și a expunerii puternice la piața creditelor ipotecare subprime ni se spune fără alte precizări. Da este adevărat că Lehman Brothers nu opera o companie de asigurări principală, dar a menținut un Grup de Produse de Asigurări care includea mai multe filiale financiare și de reasigurare exact ce aveau nevoie cumpărătorii chinezi.

Un al doilea strat de abstractizare a fost introdus atunci când ipotecile au început să fie grupate și vândute ca valori mobiliare pe piața investițiilor. Acum, indivizii puteau cumpăra obligațiuni care erau garantate de aceste pachete de ipoteci. Activele au fost considerate a fi și mai sigure, deoarece venitul provenit dintr-un pachet de credite ipotecare nu ar fi grav afectat dacă câteva dintre credite ipotecare ar intra în incapacitate de plată.

Luate împreună, aceste inovații financiare au oferit creditorilor emitenți un stimulent major pentru a genera tot mai multe credite ipotecare, cu un declin notoriu al standardelor. Disponibilitatea ușoară a creditelor ipotecare, la rândul său, a crescut prețurile locuințelor, iar bula rezultată a înflorit sentimentul că titlurile garantate cu credite ipotecare erau o investiție sigură, deoarece, chiar dacă ar exista incapacități de plată, activele imobiliare subiacente ar fi valoroase.
Această inventie speculativă nu a fost crezută de chinezi care totusi s-au asigurat suplimentar.

Să nu uitam că toate aceste speculatii au fost posibile datorită desfiintării legii Glass-Steagall care separase efectiv sistemul bancar comercial de cel bancar de investiții, act făcut de Billută Clinton ca un pardon la sfarsitul cele de a doua presedintii.

Bula speculativă tot nu ar fi fost la fel de catastrofală dacă nu ar fi fost adăugat încă un nivel de abstractizare, sub forma unei inovații financiare suplimentare care le-ar fi permis investitorilor să parieze pe creșterea sau scăderea valorii acestor titluri garantate cu credite ipotecare. Aceste instrumente financiare, cunoscute sub numele de instrumente derivate, deoarece sunt instrumente financiare trase în jurul comportamentului altor instrumente financiare, au creat turnul uluitor de hârtie care amenința să distrugă sistemul financiar global în septembrie și octombrie 2008.

Fiecare pas de creștere a abstractizării a crescut probabilitatea de destabilizare, deoarece activele implicate erau atât de departe de activitatea umană foarte reală de cumpărare a unei case. Persoanele care investeau în diferitele tranșe ale titlurilor garantate cu ipoteci se uitau doar la riscuri și randamente, nu la întrebarea dacă o anumită familie își putea permite o casă de 400.000 de dolari cu un venit de doar 30.000 de dolari pe an.

Calculul utilitarist al comportamentului uman al profesorului Becker este grosolan materialist, dar atinge lumea reală oferind o înțelegere profundă a comportamentului criminal dominant pe Wall Street:
Studenții expuși analizei criminalității realizate de economistul laureat al Premiului Nobel Gary Becker, ca exercițiu de evaluare a costurilor și beneficiilor, ajung să creadă că cineva ar trebui să comită o „crimă” dacă beneficiile așteptate depășesc costurile așteptate, inclusiv o oarecare probabilitate de puscărie

Economia, așa cum este practicată în instituții precum Universitatea Harvard, este știința de a face bani, pe care Aristotel a denigrat-o drept „cresmatistică”, deoarece banii pe vremea sa erau aur. Dacă economia este pur și simplu știința modului de a dobândi bani, atunci Harvard ar trebui să ofere cursuri de jafuri, furturi și tranzacționare cu informații privilegiate.

Harvard este bine calificată în special să predea aceste cursuri deoarece, în anii 1990, după prăbușirea Uniunii Sovietice, un roi de profesori de economie de la Harvard, conduși de Andrei Schleifer, protejatul președintelui Harvard, Lawrence Summer, pe atunci șef al Institutului Harvard pentru Dezvoltare Internațională, au năvălit asupra Rusiei ca un nor de lăcuste și i-au jefuit economia, încălcând fiecare convenție pe care o făcuseră cu Departamentul de Stat al SUA și forțând demisia lui Summer.

Într-un articol intitulat „Băieții de la Harvard fac Rusia”, jurnalul “The Nation” a descris cum o cabală evreiască condusă de Summers și Schleifer s-a angajat într-o „privatizare rapidă și coruptă care a transferat active de stat către persoane din interior la prețuri de vânzare exorbitante, promovând capitalismul oligarhic, hiperinflația și sărăcia răspândită în Rusia”.

Un articol de investigație amplu, „Cum a pierdut Harvard Rusia”, de David McClintick, apărut în numărul din ianuarie 2006 al „Institutional Investor”, a explicat cum „favoritismul din partea lui Summers, inclusiv avertizarea lui Shleifer cu privire la reguli și eforturile de a-l proteja a dus la cele mai mari amenzi din istoria Harvard, plecarea lui Summers pe 21 februarie 2006 și dizolvarea ulterioară a HIID”.

În ciuda accentului pus pe iluzia cunoscută sub numele de „modelul alegerii raționale” predată în sălile de clasă, Harvard a fost cel mai bun loc pentru a studia economia lumii reale, deoarece capitalismul, care este baza teoretică a economiei în lumea vorbitoare de limbă engleză, a început ca operațiunea de jaf cunoscută sub numele de Reformă și a fost implicat în jafuri de atunci incoace.

Achizițiile cu efect de levier din anii 1980 sunt un alt exemplu de jaf deghizat în economie. Încă din anii 1980, comportamentul criminal a fost gramatica ascunsă a economiei din lumea reală, care este știința jafului, furtului și tranzacționării cu informații privilegiate.

Studentii ar fi putut să pună la îndoială capitalismul dintr-o perspectivă religioasă, deoarece: „Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și banilor” (Matei 6:24).
Avertismentul biblic indică un paradox care stă la baza culturii occidentale. Înrădăcinată într-o tradiție iudeo-creștină/reformată plină de îndemnuri de a evita materialismul excesiv și de a practica justiția economică, lumea occidentală a dat totuși naștere setului de instituții pe care le-am putea numi, în sens larg, capitalism.

Extinderea piețelor, mai întâi în statele-națiune din Europa de Vest și America de Nord și apoi în întreaga lume prin procesul de globalizare, a permis miliardelor de oameni să se bucure initial de standarde de viață îmbunătățite, o durată de viață mai lungă și o educație mai bună. Cu toate acestea, capitalismul continuă să fie supus criticilor care reflectă îndemnurile biblice.

Astfel de critici nu sunt apanajul exclusiv al credincioșilor religioși. Voci seculare și chiar atee le-au ridicat. Cu toate acestea, tensiunea dintre suspiciunea creștină față de bogăția excesivă și lăcomie și funcționarea economiei de piață globale necesită în mod special un răspuns teologic.

La Universitatea Notre Dame din statul Indiana, SUA un economist catolic era un om cu o inimă de aur care agoniza din cauza bălților de noroi din Africa, în timp ce celebra globalismul eșuat promovat de Thomas Friedman în „Lexus și măslinul”.

Profesorul de economie de la Notre Dame, Philip Mirowski, autorul cărții „More Heat Than Light”, una dintre puținele cărți semnificative apărute la acea universitate și cea mai bună explicație a modului în care economia a devenit pseudo-fizică pe parcursul secolului al XIX-lea.
Mirowski a fost insă marginalizat după ce Notre Dame a intrat în econometrie totală. în iulie 2003, creând Departamentul de Economie și Econometrie (prescurtat ECOE) ca parte a unei reorganizări a fostului său departament unic de economie.

Această decizie a condamnat adevăratul studiu al economiei la Notre Dame și a condamnat orice proiect de a uni versiunea de „știință” economică de la Harvard și versiunea de „teologie” de la Notre Dame.

Reverendul Theodore Hesburgh, în colaborare cu fizicianul irlandez Ernan McMullin, a strangulat tomismul în leagănul său din Lumea Nouă în cursul anilor 1960 și l-a înlocuit cu un amestec eclectic inspirat de un obscur profesor de la Yale pe nume Wilfrid Sellars.

Decizia de a retrograda tomismul la rangul de curiozitate anticară pentru medievaliști a condamnat orice gândire filosofică serioasă după ce protejatul lui McMullin, Mike Loux, a preluat departamentul de filosofie.

După ce a pierdut statutul privilegiat pe care l-a dobândit după ce Notre Dame a implementat enciclica Aeterni Patris a Papei Leon al XII-lea ca nucleu al programului său de filosofie în 1953, tomismul și-a pierdut influența și în teologie, făcând imposibilă orice analiză teologică a capitalismului, care este un alt cuvânt pentru economie în lumea vorbitoare de limbă engleză.
In tările din “lagărul” socialist se studia Economia Politică, iar in occident se studia Economia Capitalistă.

Dacă ar fi știut că „Capitalismul este camătă sponsorizată de stat”, studentii ar fi putut să-l folosească mai bine pe Thomas Aquinas, care are lucruri semnificative de spus despre o problemă perenă care încă există.
Din păcate, studentii nu au putut defini niciodată acest termen și alți termeni cruciali, deoarece capitalismul nu exista atunci când Toma și-a scris Summele – “Summa Theologica”

Si chiar dacă ar fi existat, Aquinas nu a aspirat niciodată să fie economist. Alții au construit pe fundamentul său filosofic si au constatat că principala problemă care afectează știința economică este Etnocentrismul.

Dar ar trebui totusi mantionat aici si primul economist al lumii. O observație foarte importantă și curajoasă făcută de Sorinel Cosma în lucrarea sa din 2009: „Gândirea economică a lui Ibn Khaldun”: „Este considerat de unii drept un părinte al economiei moderne sau cel puțin un precursor major. Lumea occidentală îl recunoaște pe Khaldun drept părintele sociologiei, dar ezită să-l recunoască drept un mare economist care a pus bazele acesteia. El a fost primul care a analizat sistematic funcționarea unei economii, importanța tehnologiei, specializării și comerțului exterior în surplusul economic și rolul guvernului și al politicilor sale de stabilizare pentru creșterea producției și a ocupării forței de muncă.

Mai mult, el a tratat problema impozitării optime, a serviciilor guvernamentale minime, a stimulentelor, a cadrului instituțional, a legii și ordinii, a așteptărilor, a producției și a teoriei valorii”. ~ Cosma, Sorinel (2009). „Gândirea economică a lui Ibn Khaldun”. Ovidius University Anales of Economics (Ovidius University Press)

Din programa de invatamant a universitătilor occidentale lipsește orice mențiune a Sfântului Bernardin din Siena (1380–1444) sau a Sfântului Antonino din Florența (1389–1459), care „a produs tratate sistematice despre contracte, camătă, valoare, preț și etica afacerilor și a rafinat idei despre prețul just, adesea aliniat cu forțele pieței în condiții de liber schimb, absență a fraudei sau monopolului și a analizat comerțul, profitul și antreprenoriatul” la scurt timp după apariția economiei monetare în orașele-stat italiene, ceea ce a produs cea mai avansată gândire economică a vremii lor.

Dacă germanii precum Fuggers din Augsburg doreau să învețe principii și tehnici economice precum contabilitatea în partidă dublă, trebuiau să meargă la Veneția, unde s-au înscris la Fondaco dei Tedeschi.

Trei secole mai târziu, teologi dominicani și iezuiți precum Francisco de Vitoria, fondatorul Școlii din Salamanca din Spania, împreună cu Domingo de Soto, Martín de Azpilcueta, care au dezvoltat o versiune timpurie a teoriei cantitative a banilor/monetarismului, Luis de Molina, Francisco Suárez și personalități mai puțin cunoscute precum Juan de Lugo și Tomás de Mercado, au adaptat principiile tomiste la noile realități ale comerțului global, colonizării, inflației din argintul american, sistemului bancar și relații internaționale.

Trei secole mai târziu, episcopul Wilhelm Emmanuel Freiherr von Ketteler, ordinariul Diecezei de Mainz, a inaugurat era modernă a economiei catolice odată cu publicarea cărții sale fundamentale despre chestiunea muncitorilor, “Die Arbeiterfrage und das Christenthum” în 1864, cu trei ani înainte de apariția “capodoperei” lui Karl Marx, Das Kapital.

În urma unificării principatelor germane în 1871, Bismarck a inaugurat Kulturkampf-ul într-o încercare de a populariza protestantismul iluminist prusac, făcându-i normativi pe G.W.F. Hegel și Immanuel Kant pentru toți germanii, în special pentru catolicii germani.

În cele din urmă, episcopul von Ketteler l-a convins pe Bismarck să abandoneze Kulturkampf-ul și să amelioreze situația dificilă a muncitorilor germani prin implementarea asigurării de sănătate și a unei pensii de bătrânețe. Aceste măsuri ameliorative au oprit hemoragia forței de muncă germane către America și au deschis calea pentru prima Wirschaftswunder – Miracolul economic al Germaniei.

Până în 1910, Germania depășise Anglia la toate metricile producției economice. Acest lucru i-a determinat pe Winston Churchill și pe Lord Grey să-l atragă pe Kaiser într-un război, care nu s-a încheiat decât în 1945. Înfrângerea Germaniei a permis cea mai nemiloasă formă de inginerie socială din istoria omenirii.
Ingineria socială americană a șters contribuția Germaniei la economie din mintea academică. Germania încă nu și-a revenit si nici știința economiei.

Culminând cu Rerum Novarum, Papa Leon al X-lea În enciclica Sfântului Ioan al III-lea despre chestiunea muncitorească, inspirată de episcopul von Ketteler, cea mai mare parte a reflecției semnificative din domeniul economiei catolice a fost publicată în germană în perioada dintre unificarea Germaniei în 1871, sub auspiciile prusace, și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când armata de ocupație a Statelor Unite a distrus în mod deliberat gândirea economică germană prin jefuirea bibliotecilor germane și eliminarea gândirii germane din programele de învățământ ale universităților din anglosferă.

Cel mai semnificativ text care a ieșit din tradiția economiei catolice germane a fost Lehrbuch der Nationaloekonomie al lui Heinrich Pesch, S.J., pe care Rupert Ederer, principalul său acolit în Statele Unite, a numit-o Summa Economica, într-o referință evidentă la Summa Theologica a Sfântului Toma de Aquino.

Ederer a avut nevoie de ani de zile pentru a compila un text original complet al Lehrbuch-ului lui Pesch, în mare parte din cauza distrugerii deliberate a bibliotecilor germane de către Aliați. Ederer și-a dedicat apoi restul vieții traducerii Lehrbuch-ului lui Pesch în engleză. Această traducere este acum disponibilă la Mellon Press pentru 1.300 de dolari[!], un preț exorbitant care garantează o continuare a suprimării gândirii lui Pesch.

Niciunul dintre acești economiști catolici, de la Sfântul Bernardin din Siena la Heinrich Pesch, acoperind o perioadă de șapte secole, nu este menționat în curiculum universitar occidental.
Studentii sunt incă victime a transformării științei în inginerie socială după înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial.

Această înfrângere a dus la distrugerea deliberată și literală a unor texte fundamentale precum Lehrbuch-ul lui Pesch, dar, mai important, a șters complet orice cunoaștere a gândirii economice catolice din două dintre cele mai prestigioase universități din Statele Unite, dintre care una se pretinde a fi catolică.

În locul său, tineri absolvenți inteligenți au devenit experți în manipularea categoriilor minții, cum ar fi „modelul alegerii raționale”, care au, în cel mai bun caz, o legătură fragilă cu realitățile economice, dar iluzia că acest model îi făcea pe acești adepți la curent cu viitorul le-a permis să devină profesori sau, mai important, experți în politici publice în birocrația de la Washington, care și-au impus fanteziile asupra noastră, celorlalți, în numele „științei” economice.

Culmea iluziei că economiștii ar putea cunoaște un viitor care există doar în mintea lui Dumnezeu a fost Ecuația Black-Scholes, care a dus la crearea Managementului Capitalului pe Termen Lung, care urma să inaugureze un mileniu de profituri fără risc pentru oligarhii de pe Wall Street.

Prietenul nostru Nassim Nicholas Taleb[https://nntaleb.medium.com ] a expus prăbușirea acestei fantezii în cartea sa fundamentală din 2007, „Lebăda Neagră: Impactul Improbabilului”, ca exemplu de „eroare ludică”, pe care a descris-o ca fiind „eroarea de a trata incertitudinea lumii reale pe baza unor modele matematice precum… jocuri sau probabilități de cazinou”.

Această eroare a dus la prăbușirea Long Term Capital Management, deoarece un eveniment neprevăzut precum criza financiară rusească din 1998, pe care Taleb o descrie drept o „Lebădă Neagră”, nu poate fi anticipat de modele matematice separate de evenimentele imprevizibile din lumea reală.

Confuzia studentilor si proaspetilor economisti derivă din înțelegerea lor inadecvată a distincției dintre rațiunea practică, care este prin definiție normativă, deoarece caută binele, și fizică, care este prin definiție descriptivă, deoarece caută adevărul.

Economiștii, au o concepție distinctă asupra rațiunii practice care distinge între economia pozitivă și cea normativă, argumentând că modelele lor sunt neutre în ceea ce privește preocupările sau valorile filosofice, metafizice, teologice sau orice alt set de preocupări sau valori pe care o persoană le-ar putea avea.

Distincția dintre economia pozitivă și cea normativă este, de fapt, o distincție între economia ca rațiune practică și economia ca pseudo-fizică. Ramura dominantă a economiei în lumea vorbitoare de limbă engleză nu este deloc economia este ghicire sau astrologie.
În loc să angajeze țigănci ghicitoare pentru programul lor econometric, Notre Dame și Harvard angajează specialiști în pseudo-fizică.

Din păcate, astrologia nu este o știință, chiar dacă este predată în cursurile de economie de la Harvard și Notre Dame. Economia este totusi o știință bazată pe rațiunea practică, care explică cum să realizăm binele.

Ecuația Black-Scholes a ignorat realitatea, care implică invariabil „evenimente rare, cu impact ridicat, care domină rezultatele de pe piețele financiare”. În schimb, a încurajat „excesul de încredere în predicții și managementul riscurilor”, care ar fi putut fi evitat dacă aceste predicții ar fi fost făcute în lumina realităților economice și a fundamentelor. Principii fundamentale pe care Pesch le-a articulat la începutul lucrării sale Lehrbuch.

Economia, conform lui Pesch, este o știință practică, parte a ceea ce Kant numea rațiune practică, ceea ce înseamnă că scopul ei este de a realiza binele, mai degrabă decât adevărul, care este scopul rațiunii pure.

Rațiunea pură, al cărei scop este constatarea adevărului, bazată pe metafizică, matematică și fizică, care permite astronomilor să prezică evenimente naturale precum eclipsele solare cu o precizie absolută.

Rațiunea practică începe cu etica, care este știința modului în care individul realizează binele. Culminează în politică, care este știința modului în care statul realizează binele. Știința modului în care gospodăria (sau orașul-stat sau economia națională) realizează binele este economia, un termen care derivă din nomos, care înseamnă „lege”, și oikos, cuvântul grecesc pentru gospodărie.

Scopul final al economiei este binele întregii națiuni. Fiecare persoană ar trebui să beneficieze de economie în funcție de propria participare la ea, dar această remunerație își găsește limita inferioară în salariul decent.

Întrucât face parte din rațiunea practică, economia nu poate contrazice etica. Acțiunile imorale sunt în cele din urmă autodistructive din punct de vedere economic, deoarece, înșelând un coleg al economiei naționale, exploatatorul se poate îmbogăți, dar o face în detrimentul economiei în ansamblu. Economia nu poate fi un instinct, un „interes personal” sau o pasiune, deoarece dacă ar fi așa, nu ar fi rațiune.

În plus, există întotdeauna pericolul ca aceste impulsuri naturale spontane să devină dominante în efortul uman și să ducă la lăcomie nestăvilită. Sarcina continuă a rațiunii umane și a legii morale care reglementează toată ambiția și acțiunea umană este de a proteja instinctele și viața instinctivă împotriva abaterii de la scopul natural al omului și a depășirii limitelor moderației, așa cum sunt cerute de rațiune și moralitate.

Rațiunea și conștiința umană, dragostea pentru dreptate și sentimentul de comunitate oferă „izvoare” puternice, motive și stimulente mai înalte pentru a acționa în acest domeniu în care oamenii își realizează bunăstarea materială, iar acestea sunt mai importante decât toate impulsurile instinctelor noastre naturale.

Însăși natura obiectului formal al științei sale îl obligă pe economist să ia în considerare adevărurile științelor juridice, tehnice și naturale. De ce ar trebui etica să fie o excepție de la această regulă?

Eeconomia este o știință etică în sensul că considerăm toate științele care se ocupă de acțiunile umane libere drept științe etice. Prin urmare, trebuie să țină cont de legea morală care guvernează acțiunile umane libere. Dar asta nu o face o ramură a eticii ca atare. Are propriul său obiect formal: aranjamentul economic corect și direcționarea acțiunilor și instituțiilor umane direcționarea lor cu scop, cu referire la bunăstarea materială generală a națiunii.

Atlanta 21/06/2026