Intre Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de bogatie. Taranii din Banat sint mult mai asezati,au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate. Aceasta situatie nu poate fi contestata. Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ?? Eu ma abtin in a da explicatii. Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri.
Din rapoartele consulilor si agentilor francezi:
Rusia cere Moldovei să predea 24.000 cetverturi de făină, 58.500 de ovăz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne şi 4.000 vedre de rachiu.
„Numărul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacă se ţine seama de faptul că o armată atât de numeroasă n-a fost până astăzi urmată de nici o casă de bani, de nici o subzistenţă, nici măcar de o singură cutie de medicamente, şi că toate trebuinţile ei, până chiar şi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziţie militară, îşi poate face cineva o idee de împovărarea locuitorilor acestei nenorocite ţări? ” (Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828)
Pe lîngă rechiziţiile de hrană, ţăranii au fost şi ei rechiziţionaţi pentru transporturi şi săpatul tranşeelor, chiar în perioada lucrărilor de pe câmp, aşa încât recolta a fost compromisă. Ruşii au mai cerut, în plus, şi 5.500.000 puduri de fân, confecţionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziţionaţi tot de la ţăranii români în scopul transportării prin Balcani, a artileriei ruseşti, după care, boii înşişi trebuie să servească drept hrană soldaţilor ruşi…
” toate aceste lucruri nu costă Rusia nimica. Sunt rechiziţionate şi alcătuiesc numai o mică parte din ceea ce românii sunt îndatoraţi să furnizeze.. Dacă Ţara Românească n-ar fi închisă din toate părţile, n-ar mai rămâne într-însa după 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii şi grecii „(Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828)
Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, ţăranii – cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind în Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria.
” Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani” (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829)
Moldovei I se mai cer 24 – 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de făină de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunării.. toate carele din ţară vor fi rechiziţionate.. pentru acest transport. Lipsa oricăror produse va duce la scumpiri excesie „o căruţă de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24.
„Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruşi” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829)
Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia.
,,Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului modovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată. Din această cauză au fost cazuri în care sate întregi , în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit piste Prut”.
Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste. Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, comportamentul discrimatoriu al poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din tîrgurile şi satele basarabene, a constituit o altă cauză a acestui exod.,,
Cu istoria nu-i de glumit de Barbu Cioculescu
În biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu’elle est, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte – din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia – şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei. În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat. Textul suna: „Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m’en vais.”
Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta „provision” cât să-i pună la fript un biftek. Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge. Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie!
Într-o carte de anul acesta, datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane – (două volume, 1.100 de pagini, edit. „Vremea”), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie. Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane.
În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului. Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti. În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.”
Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova. În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 – citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -,ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire. Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse.
Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez:
„Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci.”
Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 („Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.”). Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova.
La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române „pentru chestiuni de onoare”.
Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne „exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani”. Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.
Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:
„În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor.”
Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă.
Ultimei cotropiri – cea sovietică – i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.
Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.
De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive.
În aceeaşi lună s-au capturat ca „trofee de război” 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: „Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.”Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa.
În secul limbaj al cifrelor: „în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani.”
În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi. Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.
Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii…
Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente – numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!
Încât „România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa.” Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: „Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)”. În schimb, din înaltă umanitate se specifica: „oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe.”
În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări. O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27″. Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva.
Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează. Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit.
„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!“
(23 August 1944 – din Cotidianul)
Jaful sovietic
Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat
ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o
infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de
vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat
Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material
militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului,
parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea
statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1
noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe
frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680
soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829
ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in
prizonierat sovietic.
Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative.
Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent.
Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august
1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.
Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai
pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin
aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.
Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii
acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion
Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care
beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.
Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care
comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi:
„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din
Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In
retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon,
armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit.
Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la
pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa
nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi
mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale,
privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe
campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa
de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi,
din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.
Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de
Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a
oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie
una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci
ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea
razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei
mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in
contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.
Si asta in conditiile
in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente
infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania,
intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse
au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.
Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul
lumii civilizate.
La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea
Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.
Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu,
niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,
deseori frizand nebunia.
Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au
furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de
Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul
obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la
momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate
si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.
Furau sub amenintarea armei cai
din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si
cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din
coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din
Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu
fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de
o furca de fan, si de un pumn de graunte?
Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei
Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944,
in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de
armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau
doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum
Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au
calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de
odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost
salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca
salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de
trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau
sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde
venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici
oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.
Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a
intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul
Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost
jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat
prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru
brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati
rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in
mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au
mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte
locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi
proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de
bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era
vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci
de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis
de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator,
autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile
romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele
interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre
soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice
furate“.
Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de
razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate
randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al
militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica,
mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa,
dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu
rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si
ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat
la hotii de o stranietate marcata.
Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.
Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor
comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor
Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace.
Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura
subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au
furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos
Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin
de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu
toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le
foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In
sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin
de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la
amiaza zilei.
Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic,
nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza
neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg
de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a
mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa
soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.
Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei
jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de
fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost
imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar,
oferindu-le si o gustare pe langa vin.
De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le
imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului
Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de
raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.
„Nu exista nici un
fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici
macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie
personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de
trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa
auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva
sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in
raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de
comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe
unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane
nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana
Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat
de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o
comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca.
Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice
si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se
dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si
neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina
indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate
jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau
cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in
mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca
vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost
gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza,
padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera
cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.
In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas
nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2
ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale
chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre
armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau
prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc
culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a
constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani
sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,
Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene,
carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea
armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla
demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca
asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale
noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore
Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai
amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente
pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie
oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are
profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“
Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de
romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic
cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de
respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la
care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se
pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor,
imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o
istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit
de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de
documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la
Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre
tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite
unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august
1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate,
simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a
exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand
complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate
armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi
avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand
coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la
Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la
capat nu au pierdut niciodata.
In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic
banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba,
rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi
compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui
Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la
Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu,
foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e
treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva
ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati
pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a
inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in
Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“
Si asa a ramas, pana in zilele noastre.
(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si
din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.
Traiasca prietenia romano rusa !Nu uitati ca numai de la rusi mai putem spera la un un pic de mila nu de la fascistii europeni . Rusul ca individ e un om de mare valoare,ca si neamtu de altfel.Jidanu desi e simpatic ,e pervers.
rusii l-au dat jos pe Ceausescu,si bine au facut.In 1989 am scapat de dictatura,si de bine de rau,am avut o sansa sa renastem Patria,insa sansa am ratat-o,stand ca vitele la vot cu iliescu-basescu-tapu emil 667.
http://www.youtube.com/watch?v=d6TRwA-WKRA
Trădarea rusească. Intrarea în război (1916)
Description: Image removed by sender.MOTTO:
“Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”
Contele de Saint-Aulaire
Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!”
Trădarea României din vârful guvernului rus
Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși!
Description: Image removed by sender.
Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917)
Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917:
“Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată!
Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului.
Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace?
Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei?
Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.”
Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin:
“De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs.
Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut.
Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei.
Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova.
După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă:
Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului.
Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător.
Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului.
Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.”
Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist.
Description: Image removed by sender.
Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943)
Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917!
Trupele ruse în războiul mondial
Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore.
Description: Image removed by sender.
Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947)
Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin:
“Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile…
Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…”
Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor!
Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului:
“După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere.
Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat…
În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei. ”
Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin:
“În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea.. ”
Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule.
Trădați de toți
Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat.
Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc.
Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”
Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă.
Description: Image removed by sender.
Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României
în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail
De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”.
Description: Image removed by sender.
Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov,
atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României
Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține?
În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000 sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică.
Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)!
Dovezile trădării rusești
Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva.
Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale.” Saint-Aulaire adaugă: “Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .”
Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”.
Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”.
La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?”
Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute.
Cristian Negrea
Bibliografie:
Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991
N. P. Conene – Războiul românilor, editura Moldova, 1996
Nicu Constantin.dupa nume sunte-ti tigan.,dar tigan de satra.Tiganii de astazi sunt domni.Si cu aceasta am spus totul.
Bine eu sint tigan ,dar tu esti imbecil .
tot trecutul romaniei este plin de experiente dureroase ,de neuitat.ce este de facut pentruca aceste tragedii sa nu se mai intample?raspunsul este foarte complex si necesita un forum.gm
IN ROMANIA CHIAR NU MAI EXISTA BARBATI ADEVARATI ? PARCA AR FI NISTE CARPE , DE LEPADAT …CUM LE RABDA INIMILE SA VADA CUM A AJNS ROMANIA SI SA SA NU SE RIDICE CU MILIOANELE CA SA NE ELIBERAM DE GUNOAILEE CARE NE CONDUC DE 23 DE ANI …MA UITAM IN PIATA UNIVERSITATII IN AINUARIE -FEBRUARIE 2012 MAI CURAJOASE ERAU FEMEILE SI MAI INDARJITE PENTRU CA ELE DUC GREUL FAMILIEI SI AL ROMANIE ..PENTRU CA ELE ACUM AU DE MUNCA MAI PUTIN SE GASESTE DE MUNCA PENTRU BARBATII SI DACA ROMANIA MAI EXISTA CU ULTIMA RASUFLARE ESTE RASUFLAREA FEMEILOR CARE AU DUS GREUL , AU DUS IN SPATE ROMANI …HAIDETI BARBATILOR ROMANI SA PORNIM O LUPTA SA INLATURAM PE HOTII CARE CRIMINALII CARE AU DISTRUS INDUSTRIA , INVATAMANTUL ,SANATATEA , NIVELUL DE TRAI , SI AU DUS LA UN GENOCID GENERAL AL ROMANIEI ATAT PE PLAN INTERN CAT SI INTERNATIONAL . NE-AU FACUT DE RAS IN TOATA EUROPA SI IN LUME IAR BATARNII NOSTRII SI NOI MURIM INAINTE DE TERMEN ..PRIM IMBATRANIRE RAPIDA SI MOARTE DIN CAUZA TRISTETII ,DEZNADEJDII ,SUBNUTRITIEI SI LIPSEI DE ASISTENTA MEDICALA DE CALITATE …NE MOR PARINTII , MURIM SI NOI IAR COPII NOSTRII NU AU NICI UN VIITOR , SI NU MAI VOR SA SE CASTOREASCA SI SA AIBA COPII ? PENTRU CE? SA FIE SCLAVII EUROPEI ? ASA CUM AU FOST IN TIMPUL RAZBOAIELOR DIN TRECUT ? ASA CUM SE SCRIE IN ARTICOLELE DE MAI SUS CARE PROBABIL CA FAC PARTE DINTR-O CARTE ..MA VOI INTERESA SI O VOI CUMPARA …
Bine ca a venit vorba .Ne invirtim in cerc .Nu rusii ne-au futut ,rusul e om bun si cinstit de felul lui ,numai cine nu-i cunoaste poate sustine contrariul .Tot jidanii ne-au tras-o.Rusia a fost infectata de secole de ei.Gen.Eltuhin precis a fost jidan khazar.Toate numele ce contin particula -El – se pare ca ar fi evreiesti(v-am spus sa invatati evreieste).De exemplu :Gabri-el,Micha-el,Merck-el,El-tsin,etc…Cel putin de la Lenin incoace toti liderii Rusiei au cam fost jidani khazari.Cercetati pe net fiecare in parte .Informatii se gasesc (inca) girla…..Apropo va aduceti aminte de povestea ca Ceausescu vindea evrei ? Da ,existau tranzactii ,numai ca (marturia lui Tesu Solomovici in cartea lui,Istoria evreilor din Romania)….tot evreii au organizat afacerea .Evreii ii vindeau pe ai lor .Culmea cinismului……Asa ca ar fi cazul sa privim istoria cu lupa detectivului ,nu sa inghitim informatii mincinoase ca natingii..
Cum necum, cei care se ghidează după creștinismul biblic, nu după alte scripturi ca ortodocșii, catolicii, etc, trăiesc mai bine… Credeți că e o întâmplare că nu ne putem descurca prin hățișul acestei lumi malefice? Numai Legea ne poate ghida și ajuta, și atâta timp cât încălcăm Legea cu curviile noastree Dumnezeu nu ne va ajuta. El ne dă semne, dar noi nu pricepem de ce mergem din rău în mai rău, și, încrâncenați de slujitorii întunericului ne cufundăm tot mai mult în prăpastia idolatriei, astrologiei, vrăjitoriei, în timp ce ne batem cu pumnul în piept că suntem creștini. Nu suntem creștini fraților, suntem ceva ce nici nu este pomenit de Biblie: ortodocși. Până nu abordăm cu bărbăție această realitate dureroasă, o să ne batem cu câinii pentru-n loc pe stradă, cu cerșetorii și țiganii troglodiți pentr-un scaun în mijloacele de transport în comun și cu corporațiile semito-masone pentru-n metru cub de gaz românesc din o mie pe care le dăm gratis la străini.