Calul troian din Constituţie

Scris de : Teodor Seran     2013-06-21 15:45     1 comentariu

Acest lucru ar fi obligat Guvernul României să nu adopte OUG de câte ori „ vor muşchii lor”, ci doar în acele situaţii specificate în articolul explicativ din Constituţie. A fost o scăpare a creatorilor Constituţiei din 1991, faptul că nu a fost explicitat „ cazul excepţional” ? Sau a fost o „neatenţie” premeditată? În 2003 s-a dovedit că a doua variantă este adevărată, deoarece, creatorii Constituţiei din 2003 au trecut în art.115, alin. (4), o altă sintagmă: „ în situaţii extraordinare, Guvernul poate adopta Ordonanţe de urgenţă…”, în care este înlocuit atributul „excepţional” cu un sinonim al acestuia: „ extraordinar”! În Dicţionarul Explicativ al limbii române, pentru cuvântul „extraordinar”, se regăsesc următoarele explicaţii: „excepţional, fabulos, fantastic, gigantic, nemaiauzit, nemaivăzut, unic, necrezut etc.”, pentru cuvântul „ excepţional”, regăsindu-se aceleaşi explicaţii. Concluzia este simplă şi poate tocmai de aceea nu a fost trasă de nimeni, pentru că nici în Constituţia din anul 2003 nu a fost explicitat cuvântul „ extraordinar”. Care este motivul pentru care, făuritorii ultimelor două Constituţii, cu care ne-am tras amarul în ultimii 22 de ani, au avut „orbul găinilor”, neobservând faptul că nu au fost explicitate cele două atribute, care au dat undă verde Guvernelor pentru emiterea Ordonanţelor de urgenţă?

Articolul 114, aliniat (a) din Constituţia din 1991 şi articolul 115, aliniat (a) din Constituţia din 1993, au creat actualii super-îmbogăţiţi ai României. Ele au fost porţile de aur prin care politicienii şi cohortele clientelei au pătruns în „ Peştera lui Ali-Baba”, respectiv în visteria ţării. Cum? Printr-o acţiune simplă şi lipsită total de scrupule: prin emiterea unor ordonanţe de urgenţă, ori de câte ori interesele de gaşcă, de grup clientelar, politice, sau chiar interesele personale ale unor lideri, au impus acest lucru. Cine a oprit toate guvernele post-revoluţionare, să adopte ordonanţe de urgenţă, de câte ori au vrut, când au vrut şi cum au vrut? Nimeni! Nici chiar Legea Supremă! Pentru adoptarea unor „Niagare” de ordonanţe de urgenţă nu a fost nevoie decât de transpunerea în practică a unei „şmecherii” dezgustătoare: considerarea de către prim-ministrul aflat la putere, că de fapt, situaţia care trebuie rezolvată, reprezintă un caz excepţional sau o situaţie extraordinară. În realitate, aceste situaţii nefiind nici excepţionale şi nici extraordinare, ci doar necesare a fi luate, pentru a fi atinse interesele clientelei politice sau personale. În baza acestui subterfugiu mizerabil au fost adoptate de către toateguvernele, sute de ordonanţe de urgenţă, cu o doză de cinism înfiorător. În condiţiile în care Constituţia nu a cerut niciodată explicitarea cazurilor excepţionale sau extraordinare, adoptarea ordonanţelor de urgenţă a devenit o practică curentă şi un mod de guvernare detestabil, toate parlamentele fiind transformate în anexe aleguvernelor respective. Trebuie menţionat un fapt grav: aceste ordonanţe de urgenţă, produc efecte din momentul publicării lor în Buletinul Oficial al României, adesea contrare interesului public, deoarece ecartul dintre apariţia ordonanţelor de urgenţă şi aprobarea lor prin lege în Parlament, este de cele mai multe ori mare, niciodată foarte scurt, ordonanţele nefiind aprobate în regim de urgenţă aşa cum prevede Constituţia. Au existat nenumărate cazuri în cei 22 de ani, când între adoptarea de către Guvern a unor ordonanţe de urgenţă şi aprobarea lor prin lege în Parlament s-au scurs luni sau chiar ani, timp în care efectele unor ordonanţe au fost în unele cazuri nimicitoare. Guvernarea prin intermediul OUG a fost la îndemâna tuturor guvernelor. Cei aflaţi în Opoziţie au promis de fiecare dată că, atunci când vor ajunge la Putere, nu vor abuza de dreptul de a emite ordonanţe de urgenţă. A doua zi după accederea la Putere, această promisiune a fost aruncată la gunoi. Excesul de putere legislativă a subminat permanent puterea Parlamentului, cel căruia i se cuvine de fapt dreptul de a propune şi a emite legile. În cazul în care „ Cazul excepţional” şi „ Situaţia extraordinară”, două perverse sintagme identice, ar fi fost explicitate, guvernele României nu ar fi avut posibilitatea să adopte mai mult de câteva ordonanţe de urgenţă într-un an calendaristic. Cazurile excepţionale şi situaţiile extraordinare sunt definite în literatura juridică de specialitate , în realitate, ele fiind destul de puţin numeroase. De regulă sunt situaţii care generează un pericol maxim pentru o comunitate, care pun în pericol vieţile a sute de oameni, care pot duce la distrugerea infrastructurii, a habitatelor umane sau a mediului înconjurător. Ne referim aici la inundaţii, cutremure, alunecări de teren, epidemii, invazia masivă a milioane de insecte sau mii de păsări, propagarea masivă a unui virus ucigător sau, chiar invazia destul de probabilă a unor extratereştri. S-au regăsit cândva, de-a lungul anilor, astfel de situaţii în Expunerile de Motive pe care le-au anexat guvernele la Ordonanţele de urgenţă adoptate, pe care le-au înaintat la Parlament pentru aprobare prin lege? Foarte rar! Doar dacă, într-adevăr a apărut o situaţie reală gravă. În rest, majoritatea covârşitoare a situaţiilor şi cazurilor, aşa-zis extraordinare şi excepţionale, pentru care se cere adoptarea unor ordonanţe de urgenţă, sunt derizorii şi nu justifică în nici un fel rezolvarea lor printr-un act legislativ. În acest caz, se pune întrebarea: cum de au reuşit toate guvernele României să treacă pe sub nasul Parlamentului sute de Ordonanţe de urgenţă? Răspunsul ar fi dat în primul rând de incompetenţa profesională şi lipsa de cultură politică a întregii clase politice, în al doilea rând de obedienţa politică în detrimentul verticalităţii morale şi nu în ultimul rând de existenţa unei doze de prostie manifestată în managementul parlamentar. Dacă aceste două articole fatidice, nu ar fi existat în Constituţiile României, am fi avut ocazia de a avea la conducerea ţării guverne competente, care nu s-ar fi folosit de ordonanţe de urgenţă pentru a guverna. Ar fi rezistat doar acele guverne, care ar fi dat dovadă de un profesionalism adevărat, de bună-credinţă şi de faptul că sunt apărători ai interesului public. Nu ar fi existat caracatiţa imensă a grupurilor clientelare, care au sufocat economia şi au stopat drumul către prosperitate. Dacă i s-ar interzice lui Victor Ponta dreptul de a mai adopta Ordonanţe de urgenţă, în maxim două luni, Guvernul ar pica! Pentru că nu ar mai putea să manipuleze nimic şi să mai tragă sforile în favoarea unor interese obscure! A fost auzit vreodată abilul „senator-şmecheraş” Tudor Chiuariu, membru în Comisia de Revizuire a Constituţiei din Parlamentul României, „ făcând valuri” pe această temă? Nu, pentru că este şi el un reprezentant al clasei politice şi nu poate să îşi taie singur craca de sub picioare, pentru că ar fi urgent repudiat şi înlăturat din această comisie. Societatea civilă, înţelegând prin aceasta în primul rând cetăţenii României şi nu doar ONG-urile, are datoria fermă să ceară introducerea în textul noii Constituţii, a unui articol, care să specifice limpede şi clar, care sunt situaţiile extraordinare şi cazurile excepţionale care permit guvernelor să adopte Ordonanţe de urgenţă! La modul cel mai concret posibil! Fără nici un fel de echivoc! Aceste situaţii extraordinare şi cazuri excepţionale sunt: „ 1.,2.,3.,…….10.! Şi-atât!” Această cerinţă a societăţii civile trebuie susţinută cu o hotărâre puternică şi cu un mare curaj, deoarece actuala clasă politică va trage „cu dinţii” de menţinerea în nouaConstituţie a unui nou articol ambiguu, un „cal troian” mascat, care le va permite să fure în continuare cu suport legal. Alungarea acestui cal troian din Cetate trebuie să se producă acum, înainte de a primi prinReferendum putere de lege. Ordonanţele de urgenţă nu trebuie să mai constituie un instrument de furt calificat al clasei politice aflată la putere, cerinţa parcurgerii drumului către prosperitatea naţiunii, necesitând minimalizarea folosirii acestora în mod excesiv. Printr-un efort conştient al societăţii civile, aceste instrumente ale răului trebuie aruncate în derizoriu şi în uitar